Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este prăznuit astăzi, 5 august,
în Biserica Ortodoxă Română.

Mai multe informaţii despre viaţa Sfântului Ioan aflăm
din volumul părintelui prof. dr. Mircea Păcurariu „Sfinţi
Daco - Romani şi Români”, astfel “la 23 iulie 1913 în familia
credincioşilor Maxim şi Ecaterina lacob, plugari din satul
Crăiniceni, pe malul Prutului, azi în judeţul Botoşani,
se năştea un prunc, căruia i s-a dat la botez numele de
Ilie. La şase luni de la naştere Ecaterine, mama sa a trecut
la Domnul. În această situaţie nefericită, bunica pruncului
Iliuţă, Maria Iacob, văduvă de mai mulţi ani, a luat asupra
ei creşterea nepotului orfan. În august 1916, Maxim Iacob,
tatăl său, a fost chemat din nou sub arme, şi-a pierdut
viaţa pe câmpul de luptă. A doua sa soţie a părăsit atunci
casa soacrei şi pe fiul ei vitreg, reîntorcându-se la părinţii
ei. În felul acesta, micul Iliuţă a rămas din nou numai
în grija bunicii sale, bătrână şi fără nici un ajutor. Din
septembrie 1920 începe să urmeze şcoala primară la Crăiniceni,
dovedindu-se un copil înzestrat de Dumnezeu şi cu o purtare
aleasă. În 1924, în viaţa lui survine o nouă nenorocire,
prin moartea bunicii. Rămas singur pe lume, a fost luat
în casa unchiului său, „Moş Alecu”, fratele mai mare al
tatălui, care îi va purta de grijă până la intrarea în mănăstire.
Acesta l-a trimis să înveţe carte, mai întâi la Gimnaziul
„Mihail Kogălniceanu” din Lipcani, apoi la Liceul „Dimitrie
Cantemir” din Cozmeni; în 1932 şi-a susţinut examenul de
bacalaureat la Cernăuţi.

Firea sa meditativă, precum şi educaţia religioasă primită
de la bunica sa şi în casa unchiului său, l-au determinat
să se îndrepte spre mănăstirea Neamţ, ca să se închinovieze
în această mare lavră a monahismului românesc. Era la praznicul
Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe când împlinise abia
20 de ani. Stareţul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul,
viitorul mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh al României,
l-a primit ca frate în obştea călugărilor nemţeni, încredinţându-i
o „ascultare” la farmacia mănăstirii. In dorinţa unui loc
şi mai liniştit, în iunie 1934 a vizitat aşezămintele monahale
din Oltenia, rămânând o vreme la mănăstirea Turnu, pe Valea
Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumuseţea locului,
ci şi prin străvechile tradiţii de viaţă sihăstrească de
aici. După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la
mănăstirea Neamţ, chemat de fostul său stareţ, devenit între
timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar,
având astfel ocazia să citească mereu, dar să şi pună în
rânduială mulţimea de cărţi şi manuscrise care se găseau
acolo. Făcea şi lecţii de limba română cu fraţii care se
găseau la şcoala monahală.

La 8 aprilie 1936, noul stareţ, arhimandritul Valerie Moglan
(viitor arhiereu vicar la Iaşi), l-a tuns în monahism, în
biserica mare a mănăstirii cu hramul înălţarea Domnului
primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel
de Ioan. Cu aprobarea mitropolitului Nicodim, în noiembrie
1936 tânărul monah s-a îndreptat - împreună cu alţi doi
călugări – spre Ţara Sfântă. Ajuns acolo, s-a închinat în
sfintele lăcaşuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din
Hebron şi din alte localităţi biblice. Apoi, cuviosul Ioan
Iacob a trăit vreme de doi ani într-o peşteră din pustiul
Iordanului. După aceasta s-a închinoviat în străvechea aşezare
monahală care este mănăstirea Sf. Sava, situată pe Valea
Iordanului, întemeiată de Sfântul Sava cel Sfinţit (439-532).
Aici a trăit Cuviosul Ioan opt ani, îndeplinind felurite
ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor
de econom şi bibliotecar. Trăind între monahii greci - care
constituiau majoritatea-a învăţat limba greacă şi chiar
a început să traducă în româneşte unele din învăţăturile
marilor Părinţi duhovniceşti. A învăţat de asemenea limbile
arabă şi engleză. După opt ani, prin voia lui Dumnezeu a
fost chemat la o altă slujire. Superiorul bisericii româneşti
din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai târziu
arhiepiscop în America) a propus Patriarhiei Române hirotonirea
întru preot a Cuviosului Ioan Iacob. În urma recomandărilor
elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastră
a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului românesc
de la Iordan. A fost hirotonit diacon şi preot în cadrul
unor Sfinte Liturghii săvârşite în rotonda Sfântului Mormânt
din Ierusalim. Timp de cinci ani, deci până în 1952, Cuviosul
ieroschimonah Ioan a stăreţit cu vrednicie şi cu evlavie
la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor călugări români,
a ridicat mai multe chilii lângă biserică, atât pentru ei,
cât şi pentru pelerinii care se abăteau prin aceste locuri.
Socotind că aici era înconjurat de prea multă lume şi de
griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciune şi
meditaţie, dar şi bolnav, în 1952, după o internare într-un
spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altuia stăreţia
schitului şi să se retragă la mănăstirea Sfântul Gheorghe
Hozevitul.

Cuviosul ieroschimonah Ioan a trăit într-o peşteră dimprejurul
acestei mănăstiri, cu hramul Sfânta Ana, în cea mai aspră
schivnicie în ultimii opt ani de viaţă. Această peşteră
se găseşte în pustiul numit Ruva, pe malul stâng al pârâului,
la vreo trei km de mănăstire. Intrarea în ea se află la
o înălţime de aproximativ 7 m faţă de cursul apei, încât
se ajungea în peşteră numai cu o scară. Peştera are trei
încăperi: prima, de vreo 12 metri pătraţi, cu o firidă săpată
în piatră, care servea ca un adevărat prestol şi unde se
ruga mereu Cuviosul Ioan. Printr-o scobitură făcută în piatră
se ajungea în a doua încăpere, de 6 metri pătraţi, în care
pustnicul mânca din puţina hrană pe care i-o aducea din
mănăstire ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială.
Alături se găsea a treia încăpere, care era de fapt o „peşteră”
a mormintelor, căci aici erau aşezate spre veşnică odihnă
trupurile celor ce se nevoiseră aici. În această peşteră,
cu dorul ţării sale în suflet, cu gândul necontenit la Dumnezeu,
a trecut la cele veşnice Cuviosul lacob Ioan în ziua de
5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuţi
în ţară, iar ceilalţi 24 la Locurile Sfinte. Trupul său
ostenit de post şi de priveghere a fost prohodit şi aşezat
spre veşnică odihnă în cea de-a treia încăpere a peşterii
în care fuseseră înmormântaţi şi alţi schimonahi care trăiseră
acolo.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a rămas în peştera
Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei
tradiţii locale, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe
Hozevitul a deschis peştera mormintelor, urmând ca osemintele
Cuviosului să fie duse în gropniţa de obşte. Erau de faţă
mai mulţi arhimandriţi şi călugări greci şi români, precum
şi câţiva pelerini din ţară. Toţi cei ce erau de faţă au
constatat cu surprindere că trupul Cuviosului era întreg,
neatins de nici o stricăciune. Fiind anunţat de îndată patriarhul
Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat strămutarea
Cuviosului Ioan în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe
Hozevitul. Şi astfel, în ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit,
adică moaştele sale, au fost coborâte din peşteră şi duse
în mănăstire. Pentru ca toţi să fie pe deplin încredinţaţi
că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat
stricăciunii, Patriarhia Ierusalimului a rânduit să se săvârşească
40 de Sfinte Liturghii, cu rugăciuni de dezlegare şi pomenire,
sicriul cu trupul său fiind aşezat în faţa Sfintei Mese.
După săvârşirea acestor slujbe, trupul a rămas ca şi mai
înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială,
din abanos, cu sticlă în partea de deasupra, care a fost
apoi aşezată în Biserică.

Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie
1992, a socotit că este bineplăcut lui Dumnezeu şi de folos
obştii credincioşilor ortodocşi de pretutindeni, şi mai
ales celei a românilor, ca acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul
să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face
în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 5 august”.