În creştinism, cunoaşterea teologică începe cu mărturisirea
lui Iisus Hristos Domnul, aşa cum canonul biblic urmează
canonului credinţei sau al adevărului, spune diac. prof.
Ioan I. Ică jr.

Creştinismul este o religie prin excelenţă mărturisitoare
şi publică; urmând lui „Hristos Iisus, Care pe vremea lui
Ponţiu Pilat a dat ca martor mărturisirea cea bună“, creştinilor
li se cere, la rândul lor, să ţină mărturisirea şi să dea
răspuns oricăruia le cere socoteală despre credinţa lor.
Crezul niceo-constantinopolitan, de la a cărui elaborare
creştinătatea aniversează 1.685 de ani, a devenit Crezul
ecumenic al Bisericii, fiind piatra de temelie în cultul
şi învăţătura ei de credinţă.

Crezul este certitudine. Anume, certitudinea că subiectul
lui există cu adevărat şi că este formulat în cuvinte şi
fraze, că este exprimabil religios. Crezul este indisolubil
legat de Logos. Între Crez şi Logos descoperim o legătură
unitară, fermă şi indestructibilă. Logosul dă consistenţă
formulării din Crez. Crezul, la rândul lui, este inima exprimării
teologice în limbaj uman a Logosului, exprimare în care
Logosul comunică despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvântul,
despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, despre Biserică şi despre lume
şi finalitatea ei.

Crezul nostru se întemeiază pe Revelaţia dumnezeiască

În afara Revelaţiei nu putem afla Crez creştin şi cu atât
mai puţin Crez creştin ortodox. Şi se numeşte aşa - Crez
- pentru că, în limba greacă, în care a fost redactat şi
din care s-a tradus şi în româneşte şi în alte limbi, începe
cu forma verbală „pistevo“ - „eu cred“, în sensul că sunt
deplin convins şi mărturisesc ferm că...

Într-adevăr, Crezul este sinteza, catargul religiei creştine,
ca şi al oricărei religii care merită acest nume. Fără crez,
fără un set de sentinţe mai mult sau mai puţin scurte şi
conţinând esenţa religiei, nu se distinge uşor direcţia
sau zarea înspre care se îndreaptă acea religie. Aşa cum
o navă puternică are un catarg viguros şi o cârmă tare,
gata să o menţină pe direcţia de plutire şi în lupta cu
valurile, tot aşa Biserica Mântuitorului Hristos este definită
de imnologii răsăriteni drept „corabia mântuirii“, iar,
în planul practic, bisericile s-au şi construit mai întâi
în formă de corabie, turlele servind de catarg sau catarge.

Catargul veşnic al corabiei duhovniceşti, al Bisericii
- corabie exclusivă a mântuirii - este, însă, Domnul nostru
Iisus Hristos, deoarece, mărturisit, succint, în şi prin
Crez, ca şi prin întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii,
El rămâne de neclintit pe valurile lumii şi ale veacurilor,
până la eshaton şi dincolo de el.

Dreapta credinţă, corectă, harică, este însumată în Crezul
ortodox

Sfintele Evanghelii relatează minunat faptul că îndeletnicirea
marinărească apostolică, de pescari, a ucenicilor, a imprimat
imaginea „pescărească“ în creştinismul primar; ba, chiar,
peştele - în greceşte, ichthys - a devenit simbolul secret
al creştinismului însuşi. Prin acest simbol, acvatic, desenat
pe nisip sau purtat la gât ca amuletă, creştinii se identificau
unul pe altul în perioada persecuţiilor.

În creştinism, Crezul fundamental este cel ortodox, exprimând
esenţa doctrinară în toată puritatea ei, fără alunecări
eretice. El însumează „dreapta credinţă“, „credinţa corectă,
harică“ sau credinţa transmisă din generaţie în generaţie,
cu acribie şi cu o deosebită răspundere faţă de conţinutul
ei sublim. Potrivit spuselor Mântuitorului Hristos, „cine
va crede se va boteza şi se va mântui“. De aceea, cine vine
la Taina Sfântului Botez ar trebui să recite Crezul sau
să-l citească, de trei ori, el sau naşul (naşa), când este
vorba de prunci şi de copii.

Conţinutul Crezului ortodox este luat „din Scripturi“ sau
„potrivit Scripturii“, ori, încă, „după Scripturi“, după
Revelaţie. Crezul Bisericii creştine patristice este cunoscut
îndeobşte sub denumirea de Simbolul niceo-constantinopolitan.
El s-a alcătuit în secolul al IV-lea: prima parte la Sinodul
Ecumenic sau Pan-creştin de la Niceea din 325, în timpul
domniei împăratului Constantin cel Mare, iar a doua parte
la cel de-al doilea Sinod Pan-creştin sau Ecumenic de la
Constantinopol, ţinut la anul 381.

Crezul sau Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan,
exprimând succint credinţa noastră, totalizează 12 articole,
uşor de memorat. Aceste articole, în formularea pe care
o avem şi astăzi, s-au transmis mereu neschimbate în Biserica
Ortodoxă a Răsăritului. Părinţii sinodali nu au „inventat“
Crezul atunci, în secolul al IV-lea, ci ei au studiat şi
au analizat toate aspectele învăţăturilor dogmatice din
Crezul fiecărei mari Biserici locale şi au formulat, sintetic,
toate adevărurile de credinţă în fraze şi propoziţii, astfel
încât să rezulte o expunere scurtă, axiomatică, uşor de
folosit în planul catehetic, misionar, liturgic, dogmatic
şi apologetic. Părinţii sinodali au reuşit, cu vegherea
şi asistenţa Duhului Sfânt, să redea claritatea teologiei
creştine, vizavi de cumplita erezie subordinaţionistă a
lui Arie din Alexandria, vizând relaţia din veci dintre
Tatăl şi Fiul, precum şi vizavi de vicleana cugetare a lui
Macedonie, îndreptată împotriva Duhului Sfânt. Astfel, Părinţii
sinodali au izbutit să evite capcanele cugetării logice,
dar pământeşti, limitate, ale ereziarhilor şi să se menţină
la nivelul ceresc al spiritualităţii creştine din epoca
Evangheliştilor, a Sf. Apostoli, a apologeţilor şi a Sfinţilor
Părinţi. Lunecarea spre o aparentă logică filosofică - fie
ea platonică sau aristotelică - ar fi fost fatală pentru
păstrarea autenticităţii adevărului creştin revelat, în
Sfânta Biserică.

Crezul nostru, cel creştin ortodox sau niceo-constantinopolitan,
este Revelaţia pe scurt sau Scriptura pe scurt, mai întâi
a Vechiului Testament, sintetizat magistral în cel dintâi
articol: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute
şi nevăzute“.

Nimic mai cuprinzător şi mai simplu: se reia din primul
capitol al Facerii şi din Şema Israel (Deuteronom 6, 4)
mărturisirea că Dumnezeu este numai Unul Singur şi că El
trebuie să fie iubit din tot sufletul, şi din toată inima,
şi cu toată puterea de către fiecare credincios. Anume,
să se zică: „Adonai Eloheinu - Adonai echad. Veahavta Adonai
Eloheka, mekol nafşeka, u mekol levaveka u mekol meodeka“.
În limba ebraică, echad denotă numeralul „unu“. La fel,
şi în limba greacă, se utilizează aici numeralul cardinal
„unu“, iar nu numeralul nehotărât, „un“. În limba română,
ar trebui să spunem: „Cred în Unicul sau Singurul Dumnezeu“
- dar nu se mai poate schimba uşor acum traducerea îndătinată.

Mărturisirea Viului, Unicului Dumnezeu

Rostită în felul acesta, expresia dată din Crez redă convingerea
monoteistă, izvorând din Revelaţie, că mărturisim numai
pe Viul, Unicul şi Singurul Dumnezeu - în unitate de fiinţă
şi întreit în Persoane -, Dumnezeul Care există, excluzând
din gândire toate imaginile idolatre, fantasmagorice ale
Antichităţii şi care mai revin, uneori, în mintea unor sincretişti
sau eretici moderni, în scris sau în practică.

Aceeaşi mărturisire scurtă, monoteistă, avea să fie redată
şi de profetul Isaia (Is. 44, 6), de unde s-a răspândit
la unii arabi, fiind apoi rostită de întemeietorul islamului
şi perpetuată în Coran.

Părinţii Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) au demonstrat,
deci, că au perpetuat tradiţia monoteistă revelată şi au
exprimat credinţa autentică şi fără echivoc a Bisericii
apostolice, primare, patristice şi a noastră. Totuşi, ei,
Părinţii sinodali, au mers mai departe decât Vechiul Testament,
preluând din învăţătura Mântuitorului Hristos adevărul de
neclintit şi incontestabil că Dumnezeu este Tatăl, Părintele
nostru, al tuturor, Atotţiitorul şi Creatorul tuturor „celor
văzute şi nevăzute“. Într-adevăr, după un studiu atent şi
aprofundat, se ajunge la concluzia că spre acest mod de
a gândi şi de a simţi converg toţi marii filosofi antici
ai lumii. Ei au elaborat un fel de „teologie pre-teologică“
şi au deschis calea primirii Revelaţiei depline în Iisus
Hristos, „la plinirea vremii“. Credinţa astfel exprimată
este universală, este credinţa descoperită pentru tot omul
care vine pe lume şi vrea să ajungă la cunoaşterea adevărului
şi să se mântuiască.

Părinţii Sinodului de la Niceea au fixat miezul învăţăturii
despre Hristos şi despre mântuirea în Hristos

După acest prim articol din Crez, articol universal-religios
şi teologic prin excelenţă, care şi constituie temeiul indiscutabil
şi acceptat al dialogului intercreştin şi, mai de curând,
chiar interreligios, intrăm în textul din Crez specific
numai creştinismului şi Bisericilor creştine, dar mai greu
de discutat cu adepţii altor religii. Este vorba de însuşi
miezul hristologiei şi al soteriologiei creştine nou-testamentare
şi patristice ortodoxe de totdeauna. Îl redăm aici, în continuare:
„(Cred) Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi
vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii şi
pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi S-a
făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu
Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; şi a înviat a treia
zi, după Scripturi; şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta
Tatălui; şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi
morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“.

Avem de-a face aici cu o relatare cu totul amănunţită,
dar foarte pe scurt, a momentelor logice privind originea
veşnică a Fiului - a doua Persoană a Sfintei Treimi -, comparată
cu apariţia luminii din lumină, adică Naşterea Dumnezeu-Fiului
ca Lumină din Dumnezeu-Tatăl ca Lumină, kenoza Fiului şi
Întruparea de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, făcându-se
om nu din vreo dorinţă de a-i uimi pe oameni, ca să-i facă
infinit de supuşi faţă de divinitate, cum era cazul în vechile
religii şi cum o aminteşte Sfântul Vasile cel Mare, ci,
dimpotrivă, „pentru a noastră mântuire“. Centrul de greutate
cade pe dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca să-l scape
de neascultare şi de orice păcat, ca să-l mântuiască. Întruparea
reală a constituit minunea extraordinară a unirii firii
divine cu firea omenească, a unirii divinului cu omenescul,
în favoarea omenescului. Dacă în alte religii întâlnim presupuse
combinaţii dintre divin şi uman, dintre Âtman şi âtman (Sufletul
divin universal şi sufletul uman individual), ele nu vizează
salvarea şi desăvârşirea omului, ci mai degrabă „absorbirea“
şi aneantizarea omului. Or, în creştinism, Fiul lui Dumnezeu
Se înomeneşte pentru ca omul să se îndumnezeiască, după
cum învaţă Sfântul Atanasie cel Mare.

Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului“

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, a Logosului, se face
fără ştirbirea sau înjosirea dumnezeirii, într-un proces
kenotic unic, fără pierderea divinului în omenitate. Dimpotrivă,
omenitatea se potenţează într-atât, încât „filiaţia omului
prin har“ faţă de Dumnezeu să fie perfectă, fără ca omul
să-şi piardă propria sa natură creată, limitele sale creaţionale.
Aspectul kenotic, marcat prin cuvintele: „şi S-a pogorât
din cer“, devine modelul aplecării părinteşti a Tatălui
spre lume, în special spre om, asemănător aplecării părintelui
spre copil, ca să-l ridice în dreptul feţei sale, capului
său, la nivelul demnităţii depline şi al responsabilităţii.
Căci, dacă omul nu ar fi beneficiat de Întruparea Logosului
şi de întreg cursul mântuirii obiective, el ar fi rămas
doar „poleit cu har“, dar nu „pătruns de har“ şi transformat
total în interiorul său. Numai acea rază de soare luminează
adâncurile făpturii care a trecut neoprită prin structura
creaţiei, ba chiar transcende şi dincolo de această structură,
făcând-o vizibilă în toată frumuseţea ei. Este raza harului
dumnezeiesc, a energiilor divine necreate, despre a căror
existenţă a scris şi a vorbit Sfântul Grigorie Palama.

Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului“, experiind tot ceea
ce aparţine firii umane, în afară de păcat. Trupul se supune
nu numai naşterii ci, de asemenea, şi vieţii de familie,
societăţii, cu legile ei de convieţuire, intemperiilor de
tot felul, întâmpină viaţa trecătoare sub diversele ei aspecte,
suferă însăşi Răstignirea, Patimile, Moartea, Îngroparea,
odihna Trupului în mormântul de piatră. Dar, tot acelaşi
Trup asumat de Hristos prin Naşterea din Fecioară învinge
moartea, străluceşte în Înviere, Se înalţă la ceruri, şade
de-a dreapta Tatălui şi va veni iarăşi ca să judece viii
şi morţii şi să împărăţească la nesfârşit. Creştinul ortodox,
mărturisind aceste puncte de credinţă, retrăieşte, în mic,
viaţa lui Hristos, deoarece Hristos S-a împărtăşit Bisericii
şi, prin ea, umanităţii întregi. În Iisus Hristos se recapitulează
- după expresia Sf. Irineu de Lyon - fiecare om purtător
al chipului lui Dumnezeu. Deoarece Fiul este chipul Tatălui,
şi numai Fiul ni L-a arătat pe Tatăl în Sine, la fel toţi
câţi se botează în Hristos devin fii după har ai Tatălui
şi sunt chemaţi să I se adreseze ca şi Fiul: „Avva, Părinte!“.

Fiul a făcut semne şi minuni în lume, „pentru ca lumea
să creadă“, pentru ca oamenii să se convingă de existenţa
lui Dumnezeu ca Părinte iubitor şi proniator al oamenilor
şi al întregii creaţii. Deoarece a pătimit pentru lume,
Fiul întrupat a dobândit întreaga justificare pentru a judeca
viii şi morţii şi pentru a împărăţi veşnic.

La Constantinopol, în 381, s-a fixat esenţa învăţăturii
despre Duhul Sfânt şi despre Biserică

Acelaşi verb, „cred“, deşi nu se repetă în faţa fiecărei
fraze sau propoziţii, impune, gramatical vorbind, acuzativul,
în continuare, în textul propriu-zis. Aici se expune învăţătura
despre Duhul Sfânt, pnevmatologică, a Bisericii nedivizate.
Duhul este mărturisit ca Făcătorul de viaţă, ca Izvor de
viaţă, purcezând din Tatăl şi fiind împreună închinat (symproskynoumenon)
şi slăvit (syndoxazomenon) cu Tatăl şi cu Fiul. El este
Duhul „Care a grăit prin prooroci“.

„(Cred) Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul,
Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul
este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.“

Se înţelege de aici relaţia strânsă dintre Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfânt, cele trei Persoane existând în aceeaşi fiinţă,
ca Dumnezeul unic şi singurul adevărat. Biserica Romano-Catolică
a introdus în Crez, contrar canonului 7 de la Sinodul al
III-lea Ecumenic, expresia neortodoxă că Duhul purcede şi
de la Fiul (Filioque), în urma acceptării ei la Sinodul
local de la Toledo (1589), în speranţa că, astfel, arienii
din Spania vor veni la credinţa dreaptă, ecumenică.

Stând însă şi mai departe pe temelia sigură a mărturisirii
din mileniul I, Biserica Ortodoxă, în ciuda marilor dificultăţi
şi asperităţi istorice, nu a schimbat nici o iotă din Crez.

În fine, Crezul trece rapid, dar pe înţeles, peste ecleziologie,
mărturisind că Biserica Mântuitorului Hristos este una singură,
implicând faptul că fărâmiţarea Bisericii este un fapt neobişnuit
şi dăunător creştinismului; că ea este sobornicească, adică
universală, de pretutindeni.

Crezul niceo-constantinopolitan, un memento perpetuu pentru
ortodocşi

„(Cred) Şi întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească
Biserică. Mărturisesc un botez, spre iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Amin.“

Biserica mărturiseşte cu Apostolul: Un singur Domn, Iisus
Hristos, o singură credinţă - cea pe care a adus-o în lume
Domnul nostru Iisus Hristos, un singur botez, spre iertarea
păcatelor. Botezul (greceşte, baptisma) înseamnă afundare,
nu scufundare, nici cufundare. Din afundare se revine la
suprafaţă, viu, dar din scufundare şi cufundare, nu. Acesta
este sensul credinţei noastre şi acesta este şi sensul cuvântului
botez. Este vorba de moartea prin afundarea în apă cu Hristos
şi revenirea la viaţă împreună cu El, lăsând să se scufunde,
să rămână la fundul cristelniţei, al apei, numai păcatul
strămoşesc, păcatul neascultării adamice.

În concordanţă cu învăţătura de credinţă privitoare la
botez este şi aşteptarea învierii morţilor şi venirea vieţii
veşnice.

Într-adevăr, creştinul ortodox crede puternic în învierea
celor răposaţi, după făgăduinţa Mântuitorului Hristos din
Evanghelia după Matei şi după cuvintele Sf. Apostol Pavel
către Tesaloniceni. Judecata universală va fi instantanee
şi răsplata pentru fapte va veni pe loc şi pentru veşnicie.
A uita de adevărurile credinţei înseamnă asumarea unui risc
uriaş, contrar speranţei de generaţii şi iubirii lui Dumnezeu
faţă de om. De aceea, Crezul nostru, Crezul niceo-constantinopolitan,
este şi un memento perpetuu pentru ortodocşi, fiind rostit
nu numai la Sfânta Liturghie, ci, de asemenea, şi la unele
Sfinte Taine şi ierurgii. (articol de pr. prof. dr. Alexandru
I. STAN, 'Lumina de Duminică', 10 ianuarie 2010, Nr. 1,
Anul VI - SERIE NAŢIONALĂ)