† Corneliu, Episcopul Huşilor

Paginile Sfintei Evanghelii care aduc în lume taina iubirii lui Dumnezeu, sunt pline de exemple, realităţi, pilde, ce ilustrează puterea iertării Mântuitorului Hristos, faţă de toţi oamenii care L-au cunoscut, L-au urmat şi s-au bucurat de darul iertării păcatelor şi infirmităţilor lor sufleteşti. De la Apostolii Săi “puţin credincioşi şi îndoielnici” (Matei 14,31) până la tâlharul ce-şi recunoştea un trecut destul de nedemn şi decadent, puterea iertării Domnului Hristos a uimit pe toţi cei care au cunoscut Sfânta Evanghelie până în zilele noastre.

“Iertare tuturor din mormânt ne-a răsărit”

Cine dintre noi nu are nevoie de iertare? Care nu se simte vinovat în faţa propriei conştiinţe, a semenilor lui, a celor în mijlocul cărora lucrează, trăieşte, se bucură de această viaţă, a celor de care depinde locul şi poziţia socială şi pe care cu voie sau fără voie i-a întristat, desconsiderat, urât, defăimat, calomniat sau le-a întinat numele.

În cuvântul pe care Biserica l-a rânduit să fie citit în noaptea Invierii, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din cei mai mari exegeţi ai Sfintelor Scripturi, scrie următoarele: “Nimeni să nu se plângă pentru păcate, căci iertare tuturor din mormânt ne-a răsărit “.

Partea a doua a capitolului XVIII din Evanghelia scrisă de Sf. Matei printr-o pildă luată din viaţa obişnuită a lumii, doreşte să ne convingă pe toţi că este posibilă iertarea, că păcatele şi nedreptăţile prin care ofensăm pe Dumnezeu şi semenii noştri pot fi trecute cu vederea doar cu o singură condiţie - să iertăm şi noi tuturor celor ce ne greşesc nouă. Pilda aceasta a fost numită pilda iertării, pentru că ea vorbeşte  de iertare izvorâtă din bunătate, din compasiune, înţelegere şi multă milă.

Cele două personaje sunt doi cetăţeni obişnuiţi aflaţi în slujirea şi misiunea lor zilnică prin care îşi câştigau existenţa.

Cel dintâi era dator stăpânului său cu o sumă imensă de bani, valoarea a 490.000 kg de aur, ziua scadenţei datoriei a sosit, dar neavând cu ce plăti, a cerut doar îngăduinţă. Stăpânul său fiind mişcat şi condus de sentimente umane, l-a iertat definitiv şi astfel povara datoriei a făcut ca datornicul să devină un om eliberat şi salvat.

Dramatismul părţii a doua a pildei devine unul dintre cele mai triste şi nefericite pe care le putem întâlni în viaţa noastră.

Celui ce găsim iertarea, îi revine acum şansa de a-şi imita stăpânul său în bunătate. Nu se mai gândeşte la aceasta, ci devine   un neom, un suflet amorţit şi orbit de patima răzbunării, nu şi-a putut ierta un datornic ce datora doar 100 de dinari adică 0,45 grame de argint, fiindcă dinarul atunci era o monedă ieftină şi se putea negocia doar în argint şi nu în aur, aşa cum era schimbul în cazul talantului.

Nu i-a iertat datoria, ba chiar a făcut totul ca să fie aruncat în închisoare. Trist şi nefiresc comportament, parcă acesta din urmă ar fi contemporanul nostru, cu care din nefericire ne întâlnim mereu.

Dumnezeu ne cere să ne schimbăm viaţa prin întoarcere la El

Această pildă ne învaţă următoarele: Dumnezeu, Izvorul vieţii ştie că suntem plini de păcate “vai, ţie, neam păcătos, popor împovărat de nedreptate” (Isaia 1,4). Suntem toţi datori pentru că nimeni dintre pământeni nu este lipsit de păcate “Toţi împreună netrebnici s-au făcut, nu este drept niciunul, nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este, nu este frică de Dumnezeu înaintea lor” (Rom. 3, 12;18).

Fiecare dintre noi greşim, suntem urmaşi ai realităţii păcatului, însă Dumnezeu izvorul binelui nu doreşte starea de păcat, ci dimpotrivă cere să ne revenim, să ne oprim şi să ne schimbăm viaţa prin întoarcere către El “de vă veţi întoarce către Mine, păcatele voastre le voi  curăţi” (Isaia 1,18). Ca să înţelegem aceasta, Domnul şi Mântuitorul nostru ne-a învăţat pilda iertării. Cel dintâi a fost iertat pentru că a cerut iertare, a dobândit-o şi a recăpătat starea firească  pe care o pierduse.

Dumnezeu ne primeşte în împărăţia Lui cea veşnică ca fii şi fiice ale Luminii

Iertarea primită din nefericire nu a putut schimba o inimă egoistă şi plină de nedreptate pentru a imita pe Hristos în bunătate şi iubire. Cum ne aflăm noi astăzi? Care este imaginea lumii creştine în ceea ce priveşte iertarea, bunătatea, îngăduinţa, toleranţa? Privind realităţile vieţii, observăm aproape peste tot, constatând o îndărătnicie în a ierta, ca şi cum nu am fi datori să iertăm. Iertarea presupune uitarea răului, compasiune, bunătate, virtuţi ce imită pe Dumnezeu izvorul binelui şi al bunătăţii.

Decizia definitivă în taina pocăinţei este de a ierta pentru a fi iertaţi, de a îngădui pentru a fi îngăduiţi, de a compătimi şi mângâia într-o lume tot mai nefericită, lipsită de mângâiere, împovărată de nedreptăţi şi multe neîmpliniri.

Putem noi oare urma şi împlini cuvintele căii de aur, calea vieţii şi a bucuriei, “toate câte voiţi să vă facă  vouă oamenii, faceţi-le şi voi, că aceasta este Legea” (Matei 7,12).

Evanghelia iertării, aceasta ne învaţă, avertizându-ne că avem parte de iertare în măsura în care iertăm.

Nu putem obţine ceea ce niciodată nu am oferit. Datoriile noastre sunt mari, Dumnezeu este pregătit să le şteargă: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28).

Fiecare creştin trebuie să ştie că Iisus Domnul, moare pentru noi şi pentru iertarea noastră din mormântul Învierii tuturor iertarea  ne-a răsărit, “căci pe El, care ne-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat ca să dobândim, întru El, dreptatea (iertarea) lui Dumnezeu” ( II Corinteni 5,21).

Ce este mai liniştitor, având o conştiinţă curată, ştiind că iertând pe toţi, suntem iertaţi şi bunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu ne primeşte în împărăţia Lui cea veşnică ca  fii şi fiice ale iertării.

Dreptatea lui Dumnezeu constă în a da fiecăruia după faptele lui

Ultima parte a pildei, ascultându-o ne face mult mai stăpâniţi de curiozitate în aşteptarea unui sfârşit care este iminent pentru fiecare şi pentru cel iertat devenit la scurt timp inuman, şi pentru cel neiertat aflat în aşteptarea unei dreptăţi care să restabilească ordinea şi echitatea.

Văzând neomenia şi lipsa de compasiune a celui care nu a ştiut să ierte, pentru ca răutatea să nu aibă puterea absolută, a intervenit Dumnezeu ca drept Judecător.

Judecata Lui, spre deosebire de prima dată, când a arătat deplină înţelegere, răspunzând la lacrimile datornicului cu bunătate şi deplină compasiune faţă de slăbiciunea firii umane a fost prilej de bucurie pentrul cel iertat, dar de această dată faptele datornicului iertat, inumane şi pline de egoism au fost răsplătite cu dreptate, adică a primit conform atitudinii lui.

Deci dreptatea constă în a da fiecăruia după faptele sale şi mai ales după putinţa de a ierta şi a înţelege infirmităţile şi lipsurile celuilalt ca pe ale tale proprii.

Noi aşteptăm ca dreptatea lui Dumnezeu să intervină în a opri şi desfiinţa răul. “Dar noi aşteptăm potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3,13).

Dreptatea lui Dumnezeu implică dragoste, bunătate şi iertare, în măsura în care şi noi suntem capabili să împlinim, aşa cum cere Mântuitorul nostru, iertare pentru cei ce ne-au cerut şi aşteaptă să găsim calea păcii şi a iertării.

Notă – intertitlurile aparţin redacţiei

Editorial publicat în Ziarul Lumina - Ediţia de Moldova în data de 24 august 2009