Cuvântul Preasfințitului Părinte Ignatie Trif, noul Episcop al Hușilor, la întronizare

Vă rog să mă primiţi nu ca pe unul care face minuni, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care vrea să vă slujească cu autoritatea dragostei, a blândeţii, a înţelegerii, a împreună-pătimirii şi la bine şi la rău; ca pe unul care nu vrea „să iubească slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43); ca pe unul care nu are nevoie de vorbe linguşitoare, care ameţesc orice pământean; ca pe unul care nu are nevoie de odihnă, ci de neostoită trudă în via Domnului; ca pe unul care vrea să se răstignească pe altarul dragostei pentru dumneavoastră; ca pe unul care vrea să vă sărute rănile şi să vă micşoreze suferinţa, atunci când sunteţi îndureraţi şi năpăstuiţi; ca pe unul dispus să se lepede de el însuşi şi de tot ceea ce poate împiedica trăirea curată a credinţei; ca pe unul care iubeşte simplitatea şi sinceritatea relaţiilor dintre oameni; ca pe unul care „nu are nevoie de putere”, ci de „acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moarte pe cruce”; ca un slujitor al Domnului care, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic, să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi pentru a-i face voia” (II Timotei 2, 24-26).

Înaltpreasfinţiile Voastre,

Preasfinţiile Voastre,

Domnule Ministru Secretar de Stat,

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Dinstinse oficialităţi locale şi centrale,

Iubiţi fraţi şi surori împreună rugători,

În faţa acestei chemări a Bisericii noastre de a sluji Eparhia istorică a Huşilor, întâi de toate aş vrea, din adâncul inimii mele, să îmi mărturisesc deplina conştiinţă a nevredniciei şi smereniei care mă locuieşte în asemenea momente de solemnitate sfântă.

În toată această perioadă scursă de la alegerea mea de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre în demnitatea de episcop, de păstor al bunilor credincioşi din această parte a Ţării de Jos a Moldovei şi până acum, am trăit, la modul existenţial şi profund de răvăşitor, faptul că cel mai greu şi înfricoşat lucru, pentru orice creştin iubitor sincer al lui Dumnezeu, cu atât mai mult pentru un episcop ca mine locuit de multe nedesăvârşiri, este să te încredinţezi total şi fără nicio cârtire voii lui Dumnezeu şi să te duci acolo unde El te călăuzeşte pentru a deveni un vas ales al sfinţeniei şi al smereniei Lui. În  toată această frământare mi-a fost descoperit, cât se poate de limpede posibil, faptul că fără harul lui Dumnezeu nimic măreţ şi plăcut Cerului nu poate fi înfăptuit spre slujirea Lui şi a oamenilor. Nimic din tot ceea ce ţine de credinţă şi viaţa Bisericii nu poate fi întemeiat, cu adevărat, decât numai pe căutarea şi intrarea convingătoare în interiorul voii şi a gândului lui Dumnezeu pentru noi oamenii muritori. De aceea, am deplina conştiinţă că „nu la o vrednicie simplă şi obişnuită mă cheamă Domnul, ci la mai multă slujire şi la mai multă nevoinţă decât de obicei”[1].

Încă viază în mine duhul Liturghiei care tocmai s-a încheiat şi unde întotdeauna învăţăm că aşa cum Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ni Se dăruieşte integral şi fără preget sub chipul Sfintei Împărtăşanii, tot aşa şi noi trebuie să ne asumăm această stare de dăruire integrală pentru oameni şi suferinţele lor, ca să devenim pâinea dragostei, din care să se înfrupte orice suflet năruit şi răvăşit ce tânjeşte neîncetat după aceasta. Prin urmare, suntem chemaţi ca prin tot ceea ce facem şi gândim să devenim oglinzi şi sălaşe autentice, nu sparte şi găunoase, ale dragostei şi bunătăţii infinite a lui Dumnezeu, într-o societate tot mai fragmentată de ură viscerală, minciună grosolană, calomnie premeditată, răutate disperată şi destrăbălare smintitoare. De aceea, am nădejde vie că reîmprospătarea acestui adevăr, şi anume că un slujitor al lui Dumnezeu –  fie episcop, preot sau diacon –  trebuie necontenit să dăruiască, cu timp şi fără timp, sufletelor credincioşilor hrană din Trupul şi Sângele lui Hristos, dragoste din dragostea infinită a lui Hristos, lumină din lumina copleşitoare a lui Hristos, bucurie din bucuria fără margini a lui Hristos, blândeţe din blândeţea dumnezeiască a lui Hristos, iertare din iertarea autentică a lui Hristos, viaţă din viaţa nemuritoare a lui Hristos şi nădejde din nădejdea neclintită a lui Hristos, poate deveni realizabilă doar în trăirea profundă, constantă, frumoasă şi discretă a Tainei Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Un mare duhovnic contemporan, Părintele Sofronie, ne avertizează că: „Oricât de puternică ar fi conştiinţa neputinţei noastre, a sărăciei şi neajunsurilor noastre, în nici un caz nu ne putem lepăda de «lucrul» încredinţat nouă, adică de mântuirea lumii. Nu putem învăţa lumea contemplarea Dumnezeieştilor taine şi a slavei dacă noi înşine suntem lipsiţi de aceea contemplare. Nu putem aduce lumii adevărată libertate, fiind noi înşine robi patimii şi ai murdăriei. Nu vom putea propovădui mila, de nu vom cunoaşte noi înşine ce este acea milă pe care ne-a adus-o Hristos. Într-un cuvânt, nimeni nu poate aduce în lume ceea ce el însuşi nu are; sau a împărtăşi celorlalţi o cunoaştere de care el însuşi este lipsit; sau a îmbogăţi pe ceilalţi cu daruri duhovniceşti de care el însuşi este sărac; sau a lumina pe ceilalţi, el însuşi fiind întuneric”[2].

Evanghelia duminicii  de astăzi, a vindecării demonizatului din ţinutul Gherghesenilor, ne descrie starea dramatică în care poate ajunge omul despărţit de Dumnezeu: era gol de harul lui Dumnezeu, adică de iubirea Lui, pentru că „de multă vreme nu mai punea haină pe el” (Luca 8, 27); era prins în chingile morţii spirituale, atâta vreme cât „în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27); era sclavul celui rău, „pentru că de mulţi ani îl stăpânea şi era legat în lanţuri şi în obezi” (Luca 8, 29). Prin urmare, tragedia omului care Îl pierde pe Dumnezeu poate fi rezumată în aceste trei realităţilipsă de sens, pentru că doar iubirea lui Dumnezeu dă cu adevărat sens tuturor căutărilor noastre; moarte, pentru că numai Dumnezeu este viaţa prin excelenţă; sclavie, pentru că numai Dumnezeu este adevărata noastră libertate, iar răul, cum se mai spune, are identitate şi adresă.

De aceea, nu cred că exagerez afirmând că lumea de astăzi este caracterizată de aceste trei realităţi: oameni, care nu mai caută adevăratul sens, rostul lor în această lume, adică împlinirea lor ca fii ai lui Dumnezeu; oameni, care nu mai vor să fie locaşuri de lumină şi bucurie, ci morminte întunecate şi surse de teroare, frică, laşitate, nelinişte şi şantaj; oameni, care refuză să trăiască în mod liber, atâta timp cât decid să fie legaţi de „lanţurile” păcatelor, ale urii, ale invidiei, ale desfrâului, ale răutăţii, ale vicleniei, ale corupţiei, ale batjocurii şi strivirii identităţii celuilalt. Cu alte cuvinte, vârtejuri fără sens, pentru că în spatele omului lipsit de Dumnezeu stau demonii „care sunt duşmanii seriozităţii şi ai responsabilităţii, amăgindu-ne cu tot ceea ce este plăcere, distracţie, succes uşor şi gândire superficială. Sunt conducătorii nevăzuţi pe lunecuşul uşor al căderilor noastre din tot ceea ce înseamnă umanitatea care se menţine şi se dezvoltă prin trezvie şi oboseală neîncetată. Precum au căzut ei din adevărata înălţime de îngeri, aşa urmăresc să ne coboare şi pe noi din adevărata umanitate, zădărnicind măreţul plan al lui Dumnezeu şi al mântuirii”[3].

De aceea, episcopilor şi preoţilor ni se cere la modul imperios să fim, aşa cum ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „nepărtaş la orice păcat, în purtarea din afară trebuie să fim smeriţi, iar în starea dinlăuntru zdrobiţi cu inima. Iar când stăm în faţa Sfântului Altar, trebuie să vedem cu mintea Dumnezeirea, iar cu simţurile darurile puse înainte, şi inima trebuie să-L aibă în chip conştient pe Însuşi Cel prezent în chip nevăzut în Sfânta Împărtăşanie, ca să-I putem aduce cu îndrăzneală rugăciunile, să vorbim cu Dumnezeu-Tatăl ca un prieten cu prietenul lui şi să spunem fără de osândă «Tatăl nostru Care eşti în ceruri», ca unii care Îl avem pe adevăratul Dumnezeu şi pe Cel ce este prin fire Fiu al lui Dumnezeu locuind în noi prin Duhul Sfânt Care locuieşte în noi”[4]. Numai în felul acesta putem împreună să imprimăm în lume şi în mentalitatea ei bucuria şi lumina lui Dumnezeu, trăind deplin împlinirea a ceea ce Biserica ne-a învăţat în Apostolul de astăzi: „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi, cei ce eram morţi prin greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi – şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 4-6).

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Distinsă asistenţă,

Aşa cum vă mărturiseam la începutul cuvântului meu, mă simt copleşit de o reală nevrednicie în faţa faptului că Sfântul Sinod al Bisericii noastre mi-a încredinţat spre păstorire una dintre cele mai vechi eparhii din ţara noastră pe care îmi propun, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o slujesc cu mult duh de blândeţe, pricepere, dragoste şi cu atenţie faţă de orice suferinţă care poate răni şi tulbura sufletele oamenilor, având în minte cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Străduieşte-te să aduni la un loc pe copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu, căci aceasta este o trăsătură a bunătăţii lui dumnezeieşti. Ajuns în fruntea cinstitului trup al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, articulează între ele mădularele lui prin lucrarea ziditoare a Duhului. Şi cheamă cu glas mare, ca unul ce ai fost făcut propovăduitor al învăţăturilor dumnezeieşti, pe cei de departe şi pe cei de aproape şi leagă-i cu tine prin legătura de nedezlegat a iubirii Duhului Sfânt”[5].

Mi-a fost oferită cinstea de a fi întronizat episcop într-o frumoasă ctitorie ștefaniană (1495) şi păşesc pe urmele binecuvântate ale unor ierarhi înţelepţi, buni, cărturari şi mărturisitori, care au păstorit în străvechea Eparhie a Huşilor. [I-aş aminti doar pe episcopul Ioan I (1598-1606), cel care împreună cu domnitorul Ieremia Movilă a înfiinţat Episcopia Huşilor; mitropolitul poet Dosoftei al Moldovei (1657-1660); episcopul Mitrofan al II-lea (1683-1686), cel care a supravegheat şi tipărit Biblia de la Bucureşti, 1688; episcopul Inochentie (1752-1758), cel care a zidit din nou biserica şi palatul episcopal, mitropolitul Iacob Stamate (1782-1792), cel care a adus mâna Sfintei Muceniţe Chiriachi, de a cărei binecuvântare ne bucurăm şi astăzi; mitropolitul Veniamin Costachi (1792-1796), cel care s-a dovedit a fi un bun organizator al şcolilor din Moldova; episcopul Melchisedec Ştefănescu (1859-1864), cel care ne-a lăsat o „Cronică a Huşilor”; episcopul Iosif Gheorghian (1865-1879), cel care a fost implicat în ajutorarea armatei române în războiul de independenţă; episcopul Nicodim Munteanu (1912-1923), viitorul patriarh al României; episcopul Iacov Antonovici (1924-1931), mare om de cultură, ajungând membru al Societăţii Internaţionale de Studii istorice şi sociale de la Paris (1901) şi episcopul mărturisitor Grigorie Leu (1939-1949), cel care s-a opus ideologiei diavolului roşu al comunismului chiar cu preţul vieţii sale, fiind otrăvit, după câte se pare, de către primul ministru Petru Groza].

Dintre înaintaşii amintiţi, cel mai la suflet îmi este episcopul Grigorie Leu, care în vremuri de prigoană şi cumplită opresiune ateist-comunistă, s-a dovedit a fi conştiinţa cea mai vie a Bisericii neamului nostru, nedorind ca sufletul credinţei să fie distrus de ciuma roşie a comunismului. Cred că şi mie îmi revine datoria unei mărturisiri la fel de curajoase în aceste vremuri de profunde bulversări în planul mentalităţilor social-colective, pentru că suntem asaltaţi de alte feluri de ideologii, mult mai perfide şi distrugătoare de suflet şi de neam, cum este cea a multiculturalismului pervertit, un fel de marxism cultural, care este preocupat de identitatea de grup, [adică de minorităţile gender], nu de persoană ca şi chip al lui Dumnezeu, de subminarea şi anihilarea Tradiţiei şi a rădăcinilor noastre creştin-ortodoxe. Altfel spus, Biserica cu valorile propuse de ea doreşte respectul de care este firesc să se bucure.

În acest sens, una dintre priorităţile mele pastorale, pe lângă faptul de a sluji, cu smerenie şi totală dăruire, pe Dumnezeu, clericii, cinul monahal şi credincioşii acestei eparhii binecuvântate, pe lângă faptul de a avea grijă, prin proiecte social-filantropice, de cei aflaţi în suferinţe şi lipsuri materiale severe, ca în felul acesta altarul dragostei lui Dumnezeu din Liturghie să hrănească altarul inimii aproapelui, va fi şi susţinerea familiei tradiţionale, aşa cum Dumnezeu a lăsat-o: mamă, tată şi copii. De ce? Dacă vrei să distrugi credinţa unui neam, a unui popor, e nevoie doar să destabilizezi, să desfigurezi conceptul de familie. Dezgoleşte-o de orice semnificaţie creştină, evanghelică şi ai reuşit absolut totul. De ce totul pare aşa de catastrofal? Pentru că prin familia care creşte şi se dezvoltă în credinţa de Dumnezeu se transmite totul: educaţia sănătoasă, valorile creştine, credinţa şi dragostea de neam. Ea este matca unde se plămădeşte fermentul asumării acestor valori. Este „biserica cea mică”, după un cuvânt inspirat al Sfântului Ioan Gură de Aur. De aceea, consider că se impune ca forurile legislative ale ţării noastre să adopte un mecanism onest financiar prin care să sprijine tinerele familii, dar şi pe cele cu copii mulţi, aşa cum acest lucru se întâmplă firesc în Occident, astfel încât nimeni să nu mai fie nevoit să ia calea exilului pentru un trai mai bun, lăsându-şi acasă copiii în grija bunicilor sau a rudelor. Faptul că încă mai sunt familii triste, distruse din cauza divorţurilor, a infidelităţilor conjugale, copii părăsiţi, abandonaţi şi care stau departe de părinţii lor, femei maltratate, este și responsabilitatea noastră, a „familiei celei mari”, a celor care credem în Hristos şi formăm Biserica cea vie, pentru că nu ne rugăm pentru ei, nu îi ajutăm din punct de vedere material, nu îi învăluim cu atenţia noastră, nu reuşim să le arătăm dragostea frumoasă a lui Dumnezeu, nu semănăm în sufletele lor suferinde mângâierea şi năzuinţa după bucuria de a fi împreună, părinţi şi copii, şi pentru că nu avem conştiinţa unităţii tuturor în Dumnezeu. De aceea, rugaţi-vă neîncetat pentru orice lacrimă care cade peste obrazul unui copil şi care este singur, pentru că părinţii lui sunt în străinătate ca să câştige o pâine mai bună; rugaţi-vă pentru orice mamă căreia îi arde sufletul de dor după copilul lăsat acasă, în ţară, în grija bunicii sau a rudeniilor; rugaţi-vă ca familia să trăiască în chip deplin bucuria de a fi tot timpul împreună şi de a spori în credinţă şi în dragostea lui Dumnezeu; rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă dea puterea de a păstra unitatea familiilor dumneavoastră, aşa cum aveţi grijă ca trupurile dumneavoastră să nu sufere nicio vătămare.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase Maici şi cinstit popor al lui Dumnezeu din Eparhia Huşilor,

Vă rog să mă primiţi nu ca pe unul care face minuni, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care vrea să vă slujească cu autoritatea dragostei, a blândeţii, a înţelegerii, a împreună-pătimirii şi la bine şi la rău; ca pe unul care nu vrea „să iubească slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43); ca pe unul care nu are nevoie de vorbe linguşitoare, care ameţesc orice pământean; ca pe unul care nu are nevoie de odihnă, ci de neostoită trudă în via Domnului; ca pe unul care vrea să se răstignească pe altarul dragostei pentru dumneavoastră; ca pe unul care vrea să vă sărute rănile şi să vă micşoreze suferinţa, atunci când sunteţi îndureraţi şi năpăstuiţi; ca pe unul dispus să se lepede de el însuşi şi de tot ceea ce poate împiedica trăirea curată a credinţei; ca pe unul care iubeşte simplitatea şi sinceritatea relaţiilor dintre oameni; ca pe unul care „nu are nevoie de putere”, ci de „acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moarte pe cruce”[6]; ca un slujitor al Domnului care, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic, să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi pentru a-i face voia” (II Timotei 2, 24-26). În acest sens, vă cer stăruitor ca orice neputinţă, scăpătare sau zvâcnire involuntară de nevrednicie din partea mea, inerente firii umane păcătoase, să le aşezaţi în „rugăciunea dragostei” în faţa lui Dumnezeu, ca totul să se prefacă în nimic, iar eu să devin un vas al sfinţeniei şi slavei lui Dumnezeu, ca în felul acesta „să domnească deplin conştiinţa că sunt în Duhul lui Hristos” (Părintele Sofronie Saharov), ca în felul acesta să pot purta crucea slujirii, care aşa cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, „este catedra celei mai înalte cuvântări de Dumnezeu”.

De aceea, în toată slujirea mea mă voi lăsa călăuzit de cuvintele ocrotitorului meu spiritual, Sfântul Ignatie Teoforul care mă îndeamnă acum: „Te rog în harul în care eşti îmbrăcat să adaugi la alergarea ta şi să-i îndemni pe toţi să se mântuiască. Apără-ţi locul cu toată grija trupească şi duhovnicească. Poartă de grijă de unire, decât care nimic nu e mai bun. Poartă-i pe toţi, cum şi Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toţi în iubire, precum şi faci. Fă-ţi răgaz pentru rugăciuni neîncetate. Cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare cu egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit, ca şi Domnul a toate căci El, spune Scriptura, a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre (Is 53, 4). Şi unde e osteneala mai mare, acolo şi câştigul e mai mult[7].

Având în minte, în conştiinţă şi în memoria inimii toate acestea, momentele de faţă mă îndatorează să fiu recunoscător şi cu duh de mulţumire întâi faţă de Dumnezeu Cel slăvit în Treime de Persoane, Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ocrotitorii Catedralei episcopale, Sfântului Ignatie Teoforul, episcopul martir al primelor veacuri creştine şi ocrotitorul meu duhovnicesc, Sfintei Chiriachi, protectoarea Episcopiei Huşilor, care  a ajuns aici prin osteneala vrednicului episcop al Huşilor, Iacov Stamati (1781-1791), ardelean de origine. Cum nimic în lumea aceasta nu este produsul hazardului, vreau să vă mărturisesc că minunatul sat de munte din care provin, Bilbor, îi are ca patroni spirituali tot pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, iar ziua de prăznuire a Sfintei Chiriachi este aceeaşi cu ziua mea de naştere, pentru care dau slavă lui Dumnezeu şi tuturor sfinţilor.

Apoi, vreau să mulţumesc intens Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru încrederea nemeritată acordată, dragostea discretă şi încurajarea de care mi-a fost dat să am parte.

De asemenea, vreau să-i mulţumesc Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care m-a asumat atât de frumos şi părinteşte, încât nu m-am simţit nicio clipă că sunt singur în aceste momente de început de misiune sfântă în Eparhia Huşilor. Îi mulţumesc şi îl asigur că mă voi raporta la Înaltpreasfinţia Sa ca la un stareţ de la care aştept povaţă ori de câte ori este nevoie, iar la membrii Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei ca la nişte fraţi mai mari întru slujire şi experienţă pastorală. Deopotrivă, aduc caldă recunoştinţă Înaltpreasfinţiei Sale şi colaboratorilor de la Centrele Eparhiale, membrilor Permanenţei eparhiale din Iaşi şi Huşi pentru organizarea atât de frumoasă şi plină de bucurie a acestui eveniment.

În egală măsură, vreau să-i mulţumesc cu toată fibra fiinţei mele duhovnicului meu bun şi blând, Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului, Maramureşului şi Sălajului pentru tot ceea ce a investit deosebit în mine de la „croială până la cusătură”. Părintele Rafail Noica, într-o conferinţa ţinută la Cluj, avea să spună „m-am născut atunci când l-am cunoscut pe Părintele Sofronie, chiar dacă aveam 20 de ani”. Preluând acest gând, pot afirma cu certitudine, păstrând, desigur, proporţiile, că eu m-am născut, duhovniceşte şi teologic, atunci când l-am întâlnit şi l-am cunoscut pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Andrei. Vă mulţumesc intens.

Totodată, vreau să mulţumesc, în chip special, Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif al Europei Occidentale şi Meridionale, precum şi celorlalţi fraţi episcopi din cadrul aceleiaşi Mitropolii, PS Siluan al Italiei, PS Timotei al Spaniei şi Portugaliei şi PS Marc Nemţeanul, pentru jertfa şi dragostea de a-mi fi alături în aceste momente binecuvântate, pentru frumoşii ani de slujire ai românilor plecaţi în Europa, precum şi pentru ajutorul, spiritul de frăţietate pe care l-am simţit din plin în cei şase ani de colaborare. Vă mulţumesc, Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit Iosif, pentru delicateţea şi nobleţea de care m-aţi bucurat continuu şi vă rog din toată inima şi cu toată fiinţa mea să mă consideraţi în continuare ca pe un membru de suflet şi casnic al Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridioanale, din moment ce nu mai este cu putinţă din punct de vedere jurisdicţional-canonic.

Mulţumesc intens ierarhilor de faţă, prezenţi la acest eveniment, pentru încredere şi bunăvoinţa de a-mi fi tot timpul aproape şi pentru jertfa de a fi părtaşi la acest eveniment.

Mulţumesc domnului ministru Victor Opaschi, pentru cuvânt, pentru sinceritate şi prezenţă, nădăjduind într-o colaborare frumoasă în toate proiectele eparhiei Huşilor.

Vreau să mulţumesc dascălilor mei de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, dintre care aş evidenţia pe părintele profesor Emil Jurcan şi părintele Profesor George Remete, precum şi colegilor mei de Seminar şi Facultate, majoritatea dintre ei – profesori şi colegi – fiind de faţă, pentru că este locul unde am învăţat să nu pornesc pe calea slujirii decât punând în cumpănă marea dragoste a lui Dumnezeu şi puterea mare a exemplului vieţii personale. Oriunde merg, în lumea întreagă, port cu multă demnitate şi bucurie perioada formării mele la Seminarul Teologic, la Facultatea de Teologie şi la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, ca student, dascăl şi slujitor al altarului, având în minte toţi credincioşii şi tinerii, mulţi prezenţi aici, de care ne leagă atâtea bucurii sfinte.

Mulţumesc Centrului Eparhial, preoţilor, monahilor, monahiilor din Episcopia Huşilor pentru bucuria de trăi împreună acest eveniment al istoricei eparhii, fiind un indiciu al dragostei şi al deschiderii de inimă a unora faţă de alţii. 

Vreau să mulţumesc tatălui meu, care sigur acum mă priveşte din cer şi îmi spune „să sporesc bucuria şi să fiu un om cinstit oriunde voi fi”, mamei mele, care a aruncat aşa de frumos sămânţa credinţei în Dumnezeu în sufletul meu, familiei mele, rudelor mele, precum şi tuturor consătenilor din satul Bilbor, care au venit într-un număr atât de impresionant, în frunte cu părintele Dumitru Apostol, protopop de Topliţa şi parohul comunei mele natale, căruia îi datorez intuiţia statornică şi plină de viziune de a mă îndruma înspre studiile teologice şi cu bunul meu unchi, Ilie Trif, primarul acestei comune.

Mulţumiri alese tuturor autorităţilor locale şi centrale şi presei, pentru bunăvoinţa de a participa la această bucurie a Eparhiei Huşilor, asigurându-i pe toţi de sinceritate şi colaborare pentru „binele comun” al credincioşilor din judeţul Vaslui.

Nu în cele din urmă, vreau să vă mulţumesc dumneavoastră, iubiţi credincioşi, pentru osteneala şi împreuna rugăciune. Când eram preot în Alba Iulia, mergeam cu o oarecare regularitate să împărtăşesc o femeie în vârstă din Apuseni, care, de fiecare dată după spovedanie şi împărtăşanie, îmi mulţumea într-un fel cum niciodată nu mi-a mulţumit nimeni: „mulţumească-vă Dumnezeu, părinte, că io nu-s vrednică să vă mulţumesc şi să vă pupe Dumnezeu sufletul”. Aşa vă spun eu dumneavoastră: „mulţumească-vă Dumnezeu că eu nu sunt vrednic să vă mulţumesc şi să vă pupe Dumnezeu sufletul”. Amin.  

 

[1] Arhimandritul  Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 97.

[2] Idem,  Taina vieţii creştine, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Suceava, Editura Accent Print, 2014, p. 142.

[3] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (III), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 304.

[4] Simeon Noul Teolog,  Viaţa şi Epoca (Scrieri IV), introducere şi traducere diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2006, pp. 264-265.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de preotul profesor Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 252.

[6] Mitropolitul Antonie de Suroj, Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete, traucerea din limba rusă de Monahia Mina, Iaşi, Doxologia, 2015, p. 27.

[7] Ignatie Teoforul,episcopul Siriei, Către Policarp, Episcopul Smyrnei, în Canonul Ortodoxiei (I). Canonul Apostolic al primelor secole, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 457.