Dumnezeu aduce omenirii vestea cea bună

În ciuda asaltului mediatic asupra noastră, în care locul central îl ocupă știrile senzaționale cu subiecte ce au final teroarea zilei, răzbunarea și ura care se amplifică în moarte, predilecția fiind glorificarea și răspândirea răului în lume cu scopul de a crea dezechilibre sufletești, imagini distorsionate care duc la anihilarea oricărei autorități, Biserica ne reamintește de mesajul cerului adresat omenirii, căreia în locul atâtor provocări voite și cu scop pervers pregătite, aducându-i vestea cea bună, cea mare, cea care niciodată pământenii nu și-au imaginat-o că le-ar fi disponibilă și lor.

Vestea cea bună este începutul dialogului lui Dumnezeu cu lumea Sa, o lume aflată sub spectrul suferințelor, nesiguranței și morții. În fiecare an, la începutul primăverii, pe 25 martie, retrăim bucuria aflării faptului că Dumnezeu alege și dorește să vină în această lume pentru a-i oferi posibilitatea ridicării din tragedia însingurării și înstrăinării de El.

Pentru ca Dumnezeu Mântuitorul lumii să coboare și să ajungă în această lume luându-Și asupra Sa firea umană pe care avea să o curățească, salvându-o din păcat și din moarte, El trebuia să găsească în această lume un vas ales pentru a deveni purtătoare de Dumnezeu. Venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume a fost pregătită veacuri întregi pe diferite căi: „După ce Dumnezeu odinioară ne-a grăit nouă în multe feluri prin prooroci, în zilele cele din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul Său prin care a făcut veacurile (istoria)” (Evrei 1, 1-2). Spre salvarea (mântuirea) omului împovărat de amărăciunea păcatului și depărtat de Dumnezeu, nimeni dintre oameni nu putea reface această legătură relațională, de aceea inițiativa a luat-o Dumnezeu, dându-ne un semn al dragostei Sale față de noi prin limbajul trimisului Său, arhanghelul Gavriil care descoperă „taina cea din veci ascunsă și de îngeri neștiută” (Coloseni 1, 26), iar astăzi descoperită în cetatea Nazaretului în fața celei alese, plină de har, binecuvântată între femei, Maica Domnului nostru, Pururea Fecioara Maria, care devine obiectul dragostei și lucrării lui Dumnezeu tainice în această lume. Întâlnirea dintre Cer și pământ dintre lumea nevăzută și cea văzută ne duce în fața unei taine care descoperă fapte mai presus de logica și raționamentele umane. Neamul omenesc descendent din strămoșul Adam purta în urma păcatului neascultării, căderile succesive adăugate prin uitarea de Dumnezeu și îndepărtarea de El, însă în decursul istoric al atâtor generații, care s-au perindat pe pământ, Dumnezeu a ales o mlădiță care a fost pregătită în chip tainic, curățită și păstrată pentru a deveni purtătoare de Duh Sfânt, aducând și dăruind lumii pe Mântuitorul ei, care avea misiunea de a ne descoperi pe Dumnezeul Cel veșnic, icoană a Sa, purtător al chipului Său nepieritor, Care ar fi rămas, fără întrupare, un veșnic și îndepărtat Necunoscut.

 Fecioara Maria din Nazaret devine purtătoarea purtării de grijă (proniei) dumnezeiești, în ea simbolizând și recapitulând neamul omenesc, prin care pe lângă neamul iudaic și toate neamurile lumii devin părtașe la mesajul Vestei celei noi și mari. Maria cea plină de har devine floarea cea aleasă, crescută din vechiul și bătrânul arbore al strămoșului Iesei, care dincolo de curăția și sfințenia ei, va dobândi prin ascultare de Dumnezeu capacitatea de a deveni legătură dintre Cerul îndepărtat și pământul marcat de urmările amare ale păcatului și suferinței omenești.

Istorisirea Sfintei Evanghelii începe cu mențiunea amintirii timpului scurs de la venirea prima dată a îngerului Domnului, care a adus o altă veste bună în templul din Ierusalim anunțând nașterea celui ce avea să pregătească calea Domnului, Ioan Botezătorul.

La șase luni după acest eveniment în cetatea Nazaret din Galileea prin cuvinte neobișnuite, îngerul o întâmpină pe Fecioara Maria aducându-i marea bucurie ce avea să stăpânească întreg pământul: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har!” (Luca 1, 28). Spre deosebire de salutul obișnuit iudaic îndătinat de veacuri până astăzi, shalom - pace, îngerul Domnului aduce salutul bucuriei și al mărturisirii că „Domnul este cu tine”, deci el vine la porunca Celui veșnic căci pentru aceasta a fost creat de a sluji pe Dumnezeu și a vesti oamenilor voia Lui: „Îngerii nu sunt oare slujitorii mântuirii?” (Evrei 1, 14).

Bucură-te! Este mesajul cerului în graiul omului, obișnuit salut al vechilor elini, aceasta arătând că Dumnezeu include în planul Său de mântuire a omului toate popoarele, deschizându-le ușa și calea împărăției Sale.

Veacuri întregi omenirea a simțit distanța de netrecut dintre ea și Dumnezeu ca pedeapsă și tensiune tragică a despărțirii prin păcatul neascultării. Astăzi îngerul Domnului anunță pe fecioara că Dumnezeu este cu ea, lângă ea, că distanța dintre cer și pământ se șterge, prin persoana ei omul nu va mai fi singur, închis izolat și părăsit în neputința lui, căci începând de astăzi Dumnezeu – Emanuel va fi cu el. Spaima, teama, frica revenirii omului la Dumnezeu va fi îndepărtată prin cuvintele mângâietoare ale îngerului Gavriil: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1, 30).

Harul și bucuria au în limba greacă aceeași rădăcină etimologică pentru că și harul și bucuria au izvorul în lucrarea lui Dumnezeu descoperită astăzi în Nazaret. Dumnezeu descoperă omului treptat harul și taina lucrării Sale așa cum în Nazaret trimisul Său îi va descoperi Fecioarei că va naște un fiu ce va purta numele Iisus care înseamnă Mântuitor, că va fi Fiul Celui preaînalt, că domnia și stăpânia Lui vor fi total diferite față de cele ale acestei lumi, că cele de mult promise și pregătite începând cu patriarhul Iacov, acum se împlinesc. Cum va fi aceasta, deoarece Fecioara nu cunoaște bărbat? (Luca 1, 34). Această întrebare curajoasă demonstrează o trăire înaltă duhovnicească, ea fiind expresia unei îndrăzneli, rod al libertății conștiente și libere. Dumnezeu nu dorește ca lucrarea Lui să se facă într-un mod enigmatic, dictatorial, de aceea vine arhanghelul Gavriil pătrunzând în lumea văzută a cetății Nazaretului pentru a-i descoperi Fecioarei taina cea mai presus de fire ce avea să se lucreze în propria ei persoană. Într-o clipă trimisul cel ceresc descoperă celei pline de har și bucurie modul tainic de nepătruns al coborârii lui Dumnezeu între oameni: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”(Luca 1, 35).

Vasul cel ales, floarea și mlădița omenirii, ușa cerului și mângâierea neamului omenesc, devine locul în care se concentrează lucrarea prin umbrire a Preasfintei Treimi, spre a face cu putință unirea Fiului lui Dumnezeu cu firea noasttră omenească, prezența lucrării Duhului Sfânt în inima ei o face să primească descoperirea fără teamă și mirare. Ca argument al întăririi celor profețite îngerul Domnului îi reamintește de Elisabeta, care a biruit legile firii, având fiu în pântece la bătrânețea și vârsta ei înaintată.

Prezența lui Dumnezeu simțită și trăită de-a lungul istoriei mântuirii noastre se face vizibilă printr-un nor care umbrește  în mod tainic. La Schimbarea la Față a Domnului pe muntele Tabor, un nor luminos i-a umbrit și glas din cer a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, de El să ascultați” (Luca 9, 34; Marcu 9, 7). Darea Legii pe Muntele Sinai s-a făcut în prezența poporului, dar din nor a grăit Domnul către Moise (Ieșire 20, 16), sfințirea templului din Ierusalim s-a făcut prin prezența lui Dumnezeu în nor (III Regi 8, 11). Acum Fecioara Maria devine locaș al Celui Veșnic fiind umbrită de prezența Lui, care prin ea își face cunoscută lucrarea spre mântuirea oamenilor.

Răspunsul Mariei a fost răspunsul întregii creații care a consimțit, dându-și acordul să primească pe Creatorul ei, împrumutându-i firea ei umană, mântuirea omului nefăcându-se independent și samavolnic față de om, ci a fost necesară rostirea și acceptarea ca planul lui Dumnezeu să se împlinească.

Atitudinea Preasfintei Fecioare demonstrează o adâncă stare de smerenie. Ascultând mesajul cerului, nu se îndoiește, deși după legile creației taina întrupării rămâne de neexplicat, însă ea lasă harul să lucreze și nu se îndoiește că cele promise se vor împlini. Ea nu cere niciun semn ca Zaharia, tatăl înaintemergătorului Ioan, ci crede că cele vestite de către înger se vor împlini întocmai așa cum le-a primit.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, ea va deveni imagine și simbol tainic al Bisericii, deoarece dacă Eva prin amăgire și cădere a vitregit lumea de prezența și lucrarea Sfântului Duh, Maria deschide odată cu vestea cea bună pe care o primește, o nouă etapă în istoria mântuirii lumiii, redând și făcând vizibilă lucrarea Sfântului Duh, devenind primul dintre pământeni în care Duhul Sfânt va coborî și va rămâne, răspândind lumină și sfințire asupra neamului omenesc.

Ceea ce-L deosebește pe Mântuitorul Iisus Hristos de ceilalți oameni, este faptul că El vine în lume diferit de ceilalți muritori, însușindu-și ceea ce este omenesc și asumându-și firea umană afară de păcat, dar în același timp unindu-o cu cea dumnezeiască în Persoana Sa. Fecioara este Născătoare de Dumnezeu, deoarece Cel ce este Dumnezeu din veci își ia din trupul ei omenitatea, dar îl sfințește pe cel din urmă, ea fiind prima făptură în care se întâlnesc dumnezeiescul cu omenescul, veșnicia cu timpul, cerescul cu pământescul. Fiul lui Dumnezeu va fi Fiul Omului, Cel care va descoperi lumii taina veșnicului și nevăzutului Dumnezeu. Maria devine mamă prin cuvântul și asumarea ei, prin ascultarea și smerenia ei. Sfântul Luca menționează că îngerul a plecat de la ea (Luca 1, 38), ora cea mare a întâlnirii cu trimisul Domnului a luat sfârșit, ea rămâne cu misiunea de a merge pe calea pe care și-a asumat-o, trecând prin multe încercări, de la bănuiala dreptului Iosif, până la Golgota crucii, sufletul ei fiind purtător al crucii și al sabiei, căci în lumea aceasta cele bune cu multă trudă și sacrificiu se împlinesc.

După momentul acesta unic al istoriei omenirii, Sfânta Evanghelie menționează plecarea ei către Elisabeta în ținutul muntos al Iudeii, pentru că aceasta putea fi singura pământeană căreia i se putea împărtăși cele petrecute în Nazaret. În momentul intrării în casa Elisabetei, aceasta, perfect conștientă de minunea pe care o trăia, intuiește că mișcarea pruncului în pântecele ei era o mărturie a bucuriei cerești, care se va învrednici să atingă pe Cel ce este izvorul bucuriei a toată lumea. În ciuda lucrării și prezenței Duhului Sfânt, și Maria și Elisabeta rămân în limitele reale și nu devin extaziate . Una din cele mai mari minuni ale Sfintei Evanghelii este aceea că pătrunderea lucrării lui Dumnezeu în viața omenirii, nu-i anihilează acesteia luciditatea, libertatea și firescul, ci dimpotrivă harul deschide mintea pentru a percepe adevăruri mai presus de fire. Emoția Elisabetei manifestată prin glasul cel mare (puternic) (Luca, 1, 42), demonstrează că Noul Testament începe cu o bucurie de negrăit, izvorâtă din întâlnirea directă și nemijlocită a dumnezeiescului cu omenescul.

Pentru prima dată în istorie Fecioara este numită Maica Domnului (Luca 1, 43), deși ea era mai tânără decât Elisabeta, aceasta devenind purtătoarea unei revelații pe care a avut-o în momentul întâlnirii cu cea dintâi. Cuvintele ei au adus Fecioarei o bucurie de negrăit, confirmându-i că ceea ce auzise ea de la înger nu era rezultatul unei iluzii, ci ceea ce îi spune Elisabeta nu este decât mărturisirea unei trăiri interioare, care avea darul de a mângâia pe cea care a crezut cele spuse ei de Domnul, numindu-o fericită și binecuvântată.

Imnul de preamărire pe care Fecioara îl înalță, simte și respiră influența și limbajul biblic pe care Fecioara îl stăpânea. Speranța și așteptarea venirii Mântuitorului transmisă în fiecare generație, urma curând a se împlini. Din acest motiv, toate etniile (popoarele) o vor ferici și lăuda (Luca 1, 48), în ființa ei se vor întâlni două lumi (etape istorice), lumea cea veche și lumea cea nouă a harului și iertării.

Maica Domnului face în această cântare un rezumat al așteptărilor lui Israel, așteptări care nu au fost zadarnice, începând cu patriarhul Avraam și întreaga lui descendență, mulți ca stelele cerului și ca nisipul mării. Ea îl preamărește mulțumindu-I lui Dumnezeu că El a îngăduuit ca din trupul ei Fiul lui Dumnezeu să împrumute firea Sa omenească, demonstrând că înttreaga istorie a lui Israel, plină de tensiuni și încercări se concentra pe această așteptare „a sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-și aducă aminte de mila Sa, cum a grăit părinților noștri în veac” (Luca 1, 54-55).

Printr-o viziune profetică, ea prevede prăbușirea și efemeritatea strădaniilor omenești, Dumnezeu risipind pe cei mândri, caută cu bunăvoință la cei smeriți, disprețuiți, uitați și părăsiți: „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48), o anticipare a învățăturii expusă în cele nouă Fericiri.

Mesajul acestei mari sărbători este cel de mângâiere și deplină încredere în lucrarea lui Dumnezeu, care este diametral diferită de cea omenească. Ascultarea de El și împlinirea poruncilor Lui înseamnă viață și bucurie nepieritoare. Lumea care trăiește din surogatele bucuriilor părelnice, trebuie să înțeleagă că adevărata bucurie nu i-o poate oferi nimic din ceea ce este pământesc. Îngerii Domnului nu încetează de a aduce bucurii celor care așteaptă cu răbdare, credință și multă bunătate lucrarea lui Dumnezeu în viața lor.

Pilda Maicii Domnului vorbește din plin, ea nu încetează a fi mamă celor din nevoi, pentru că ea a cunoscut toate necazurile și suferințele nedreptății care au venit asupra Fiului ei, fiind început bucuriei și mângâiere veșnică celor întristați!