Lumina taborică și „lumina” neoliberală progresistă

Sunt convins că la o privire ex abrupto, tema eseului de faţă poate părea puţin bizară. În primul rând, asocierea dintre cele două feluri de lumină constituie o contradicţie flagrantă, nicidecum o relaţie de percepţie copulativă, adică afinitate de abordare, cum ar putea să sugereze conjuncţia „şi". În al doilea rând, antiteza evidentă dintre cele două feluri de lumină reflectă realităţi plasabile în contexte istorice, nu numai diferite, dar şi distanţabile din punct de vedere gnoseologic: lumina taborică ne trimite la secolul al XIV-lea, adică la năzuinţa pentru îndumnezeire ca experienţă cu Dumnezeu-Treimea, „lumina" neo­liberală progresistă la secolul XXI, adică la impunerea sfidătoare a marxismului cultural al vremurilor noastre, care are drept ADN corectitudinea politică. În consecinţă, am putea spune că nu se poate stabili nici un punct de convergenţă între ele.

În ciuda acestor distonii insurmontabile, totuşi, putem identifica un punct comun: amândouă sunt angajate în procesul de luminare a omului. Diferenţa considerabilă este că uneia, luminii taborice, îi aparţine în mod intrinsec şi real capacitatea de (i)luminare a fiinţei umane prin îndumnezeire, adică deplina şi veşnica comuniune cu Dum­nezeu- Treimea prin Sfintele Taine, care actualizează şi întreţine statutul de membru al Bisericii, dar şi potenţează în chip duhovnicesc, sublim şi integral, umanul din noi, pe când cealaltă „lumină", neoliberală progresistă, are doar pretenţia luciferică a unei (i)luminări prin racordarea la teoriile seculariste, care, tot în mod real şi deplin, desfigurează şi fisurează unitatea şi umanul din noi, producând o „cultură" hristofobă: „Aproape tot ceea ce ne înconjoară azi, în ţările occidentale, e anticreştin, pe faţă – cel mai adesea cu o obstinaţie deopotrivă ignară şi răuvoitoare. Antipatia ori chiar repulsia faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui, a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină proastă. Orice nu e creştinism suscită spontan simpatia (şi sfârşeşte prin a fi aclamat), aproape tot ce îl afirmă e suspectat (şi în cele din urmă pus la colţ)"1.

În timp ce lumina taborică te verticalizează, în sensul că te leagă prin Dumnezeu de oameni, a căror demnitate, libertate şi identitate nu pot fi tranzacţionate nici măcar ideologic, darmite ontologic sau biologic, „lumina" neoliberală progresistă te orizontalizează, în sensul că omul devine o marfă vandabilă şi permanent disecată prin lupa de pe taraba umanismului ateu, a cărui osatură centrală este modificarea şi relativizarea a tot ceea ce înseamnă suma datelor ontologice, naturale şi tradiţionale ale omului.

Lumina taborică deschide calea spre împlinire şi liniştire

Cu alte cuvinte, lumina taborică este dătătoare de linişte, de împlinire, de comuniune, de unificare, de libertate responsabilă, de limpezime a minţii şi a inimii, de iubire curată între făpturile lui Dumnezeu şi de integritate duhovnicească, iar „lumina" neoliberală progresistă este sursă de tulburare, de fragmentare, de sciziune, de polarizare între minoritari şi majoritari, de libertăţi iresponsabile, de nebuloasă mentală şi cardiacă, de discriminare perpetuu neasumată a oamenilor şi dezintegrare păcătoasă.

Lumina taborică pune în valoare omul ca realitate empirică, pe când „lumina" neoliberală progresistă converteşte omul într-o ideologie.

Pentru a ne edifica despre experienţa isihastă a luminii taborice ca experienţă duhovnicească, aducem în atenţie un text de mare profunzime al Sfântului Grigorie Palama: „Iată motivul pentru care cel ce doreşte unirea cu Dumnezeu părăseşte viaţa păcătoasă (...), voind mai bine să petreacă în tainele nepătrunse ale isihiei, nelucrând cele ale lumii şi netulburându-se de griji, liber de orice legătură. În acelaşi fel de viaţă desfăcându-şi sufletul, pe cât posibil, de orice legături necurate, îşi dedică mintea rugăciunii neîntrerupte către Dumnezeu, prin care, devenind întreg al Său, află un urcuş nou şi negrăit spre ceruri: întunericul nepătruns al tăcerii tainice ascunse. Cufundându-şi mintea cu o desfătare negrăită, în această noapte adâncă, plină de o linişte curată, deplină şi dulce, de-o adevărată netulburare şi tăcere, se înalţă în zbor peste toate creaturile. În felul acesta ieşind cu totul din sine şi devenind întreg al lui Dumnezeu, vede o lumină dumnezeiască, inaccesibilă simţului, pentru că a simţit dar vedere scumpă şi sfântă sufletelor şi minţilor curate; vedere fără de care n-ar putea fi mintea unită cu cele deasupra ei, numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul trupului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă"2.

„Lumina" neoliberală progresistă deschide calea spre totalitarismul fiinţei umane

În ceea ce priveşte „lumina" neoliberală progresistă, John Gray, el însuşi un filosof ateu american, surprinde cât se poate de clar realităţile unei lumi neliniştite, instaurate de această pseudo-lumină: „Rolul gândirii umaniste în modelarea celor mai negative regimuri ale secolului trecut este uşor de demonstrat, dar este trecut cu vederea sau negat de cei care au insistat asupra crimelor religiei. Cu toate acestea, crimele în masă ale secolului XXI nu au fost comise de o versiune contemporană a Inchiziţiei spaniole. Ele au fost comise de către regimurile atee în slujba ideilor iluministe ale progresului. Stalin şi Mao nu credeau în păcatul originar. Chiar şi Hitler, care a dispreţuit valorile iluministe cu privire la egalitate şi libertate, a împărtăşit credinţa iluministă conform căreia o lume nouă ar putea fi creată prin voinţa umană. Fiecare dintre aceşti tirani şi-a ima­ginat cum condiţia umană ar putea fi transformată prin utilizarea ştiinţei"3. În acest caz, „istoria oribilă a ateismului arată că ori de câte ori secularismul deţine temporar puterea, se transformă într-o armă letală"4 sau „mitul secular al progresului tinde să creeze o eshatologie triumfalistă şi intolerantă. Oamenii care cred că viitorul este secular şi că religia stă în calea progresului se confruntă cu tentaţia de a da o mână de ajutor istoriei, îndepărtând aceste obstacole de pe «autostrada» emancipării umane. «Eu sunt viitorul, iar tu eşti trecutul» este un slogan care creşte intoleranţa, mai ales când viitorul trebuie realizat aici şi acum. În tradiţia iluminismului radical, dispreţul faţă de religie a fost adesea transpus în politici de suprimare"5.

Drept concluzie: învăţăm din istoria umanităţii că experienţa înseamnă viaţă, pe când orice fel de ideologie înseamnă moarte şi terorism. Icoana luminii taborice izvorăşte din preaplinul dumnezeirii de-a pururi prezente, însă icoana „luminii" progresiste este pictată din năzuinţe neclare şi relativizante. Prin urmare, trebuie să alegem între viaţă şi ideologie, între linişte şi teroare. Duminica dedicată Sfântului Grigorie Palama este o pledoarie a Bisericii pentru ca omul să aleagă lumina „întru care va vedea Lumina" (Psalmul 35, 9).

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

Note

1  Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 119.
2 Prot. Dr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama – cu trei [patru] tratate traduse (Seria Teologică 10), Sibiu, 1938, p. LIII].
3 John Gray, The myth of secularism, apud John Coffey, Mitul toleranţei seculare (Seria de studii creştine Areopagus 11, Cambridge Papers), Timişoara, Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus, 2014, p. 9.
4 Ibidem, p. 9
Ibidem, p. 10.