Ochii mei au văzut mântuirea Ta!

Legat de taina Întrupării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Cel ce și-a asumat împlinirea Legii, sărbătoarea de astăzi ne cheamă spre a ne deschide ochii sufletului și a întâmpina cu cei de odinioară drepți, taina în care El se descoperă în chipul unui „Prunc care L-a dat nouă, al cărui nume este înger de mare sfat, Domn al Păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5), pe Dumnezeul cel veșnic care S-a făcut Om pentru noi și pentru mântuirea noastră.

El vine în mijlocul unui popor care avea o Lege cu multe prescripții, însă deși vine din ceruri, aici, pe pământ împlinește cele ale Legii, supunându-se ei. El coboară în lume nu pentru a o înfricoșa sau judeca pentru că faptele ei erau rele, ci pentru a-i arăta o nouă cale, calea izbăvirii.

 Perioada copilăriei Domnului după Nașterea Sa în Betleem este învăluită într-o taină mare, ceea ce sporadic este amintit, câteva aspecte din timpul copilăriei de către sfinții evangheliști Matei și Luca descoperă aspecte contradictorii. În primul rând este reliefată smerenia Dumnezeului Celui întrupat, dar și preamărirea Sa, chiar sub chipul unui prunc nevinovat. Pentru a se solidariza cu neamul omenesc în mijlocul căruia venise, Domnul, spre a împlini toată dreptatea, adică rânduiala Legii, acceptă să se supună tutror prevederilor Legii, dovedind că El nu vine să distrugă Legea, ci să o împlinească (Matei 5, 17) și să o desăvârșească.

          După Nașterea Mântuitorului, El se supune Legii, și așa cum era prevăzut, împlinindu-se zilele curăției, la 40 de zile, Pruncul este adus și închinat Domnului, în amintirea celor întâi născuți ai israeliților, care au fost salvați prin sângele mielului pascal, de mânia îngerului care în acea noapte a ucis pe toți cei întâi născuți ai Egiptului. Copiii erau astfel închinați Domnului iar părinții ofereau templului cele prescrise de Legea veche.

Deși era deasupra Legii și rânduielilor prescrise, Pruncul și mama Lui demonstrează încă o dată smerenie, integrându-se în tradiția și practica religioasă a poporului în mijlocul căruia venise.

El, încă de la venirea Sa în lume, prin faptul că intră în templul din Ierusalim, Se consacră întru totul Părintelui Său cel ceresc. „Oare nu știați că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2, 49).

De altfel, toată viața pământească a Mântuitorului are caracter de dăruire totală în vederea mântuirii oamenilor.

Prima călătorie a Pruncului în Ierusalim are ca scop templul, locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu, unde din îndemn ceresc, dreptul și mult încărcatul de ani Simeon, care avea darul prezenței Duhului Sfânt asupra lui (Luca 2, 21), vestindu-i-se că nu va muri până nu va ține în brațele Sale pe Mântuitorul lumii, atunci vine în templul sfânt, tocmai când părinții Pruncului împlineau cele prescrise de lege.

Acest drept, Simeon, ca și Zaharia, tatăl sfântului Ioan Botezătorul, vor prefața istoria mântuirii noastre cu prezența lor asistată de planul de mântuire a lui Dumnezeu cu lumea, toți aceștia așteptând ivirea zorilor mântuirii.

Și așteptările lor nu au fost zadarnice. Simeon era ales, fiind urmaș al vechilor profeți ce pătrundeau tainele viitorului prin viața lor sfântă, dezvăluind contemporanilor lor taine neștiute ce urmau a se împlini.

Privilegiul de care se bucură Simeon atunci când în brațele lui slăbite și fragile de mulțimea anilor îl poartă pe Dumnezeu Cel coborât între oameni, este o împlinire a îndelungatei sale așteptări a acestei zile.

Cuvintele sale „acum slobozește pe robul Tău Stăpâne, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor” sunt deznodământul de mult așteptat, la care ani întregi el năzuia, în îndelungată și nesfârșită răbdare. Este strigătul eliberator al unui om împovărat de greutatea anilor, de curgerea timpului și succedarea generațiilor pe care le vedea și le trăia mereu prezente în viața lui.

Acum era clipa izbăvirii. Legea cea veche se împlinea, iar în locul ei intra legea harului, a eliberării, a ridicării unei poveri ce se numește bătrânețe îndelungată. În această rugăciune Simeon mulțumește Celui ce L-a învrednicit să-L vadă pe Acela pe care proorocii cei din vechime au dorit a-L vedea, drepții doreau cu dor mare să se bucure de picăturile harului iertării în lumea păcatului și a suferinței.

În acest prunc mic, de doar 40 de zile, Simeon vede mântuirea tuturor popoarelor, pe Mântuitorul lumii, care va aduce izbăvire tuturor neamurilor „Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Israel” (Luca 2, 32).

Foarte mulți vor fi neîncrezători și indiferenți la chemarea Lui, în timp ce alții, puțini la număr, recunoscându-L pe Mântuitorul lumii, se vor bucura de ridicarea din suferința morții și a păcatului. El va fi un semn de împotrivire până la sfârșitul veacurilor pentru toți cei care-I vor respinge chemarea Lui, așa cum și noi trăim și vedem ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Tot un mare prooroc, numit și „evanghelistul Vechiului Testament” Isaia, a prevăzut că Hristos va fi „piatră de încercare, stâncă de poticnire” (Isaia 8, 14), deoarece mare parte a omenirii va prefera căderea în locul ridicării, eșecul în locul luptei victorioase a credinței.

Ca prooroc ce era, Simeon prevede lupta pe care Domnul o va da diavolului, cum nu va înceta de a-i chema pe toți pe calea păcii și timpurilor noii sale împărății.

Acest mare drept și sfânt Simeon se adresează proorocind și mamei Sale, cea care primise vestea bucuriei celei mari, căreia îi spune „prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35), fiind primul care-i descoperă Sfintei Fecioare calea suferinței alături de Fiul ei, calea crucii pe care El și-a asumat-o, misiunea ei cuprinzând multe suferințe în această lume, văzând nedreptățile și lucrarea răului ce vor veni asupra fiului ei.

 Ca și altă dată Sfânta Fecioară, îngrijorată de proorocia lui Simeon, nu adresează întrebări explicative sau lămuritoare, ea se supune într-o totală ascultare rânduielii lui Dumnezeu. „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), aici înțelegem puterea de ascultare desăvârșită a Ceea ce este Maica Vieții și a Dumnezeului nostru.

          În acea clipă în care unul vorbește despre ridicarea și căderea multora, despre Lumina cea mare și despre noul Stăpân al lumii, o bătrână văduvă de 84 de ani, Ana, care viețuia în sfințenia templului, fiind cunoscută ca având darul profeției, vine spre a întări cele prezise de sfântul și dreptul Simeon, vorbind că Pruncul cel adus în casa Tatălui Său va avea misiunea să împlinească așteptările de secole ale poporului Israel.

Ea vine și vorbește despre Prunc pentru a arăta că și femeile sunt participante activ la taina cea mare de mântuire a lumii. Elisabeta, mama sfântului Ioan Botezătorul, Îl întâmpină încă în pântecele mamei Sale, Ana proorocița, acum Îl descoperă în templul cel sfânt, Maria Magdalena Îl va întâmpina după Înviere vestind Apostolilor biruința Lui asupra morții.

De aceea a scris marele apostol al neamurilor Pavel „în Hristos nu mai este iudeu, nici elin, nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, ci toți una sunt în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

În locul central al Vechiului Legământ, Pruncul nou născut este recunoscut Mântuitorul lumii. Dumnezeul cel întrupat va fi respins, dintru început semnele viitoarei preamăriri se împletesc cu cele prevestitoare de suferință și încercări, așa cum este și viața Bisericii Lui, mereu asaltată de valuri și furtuni ucigașe, mereu atacată de fiii diavolului, care aduc numai defăimări, minciuni, mistificări, și conștiente provocări cu scopul de a o distruge și desființa. Dar ei uită în mod vădit că Biserica își urmează calea crucii așa cum a făcut-o și Cel ce o conduce în mod nevăzut, însă puterea ei de neînvins, prin care biruie și porțile iadului va face-o biruitoare, rămânând mereu „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15).

          Sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne învață că de nenumărate ori, în lucrările lui Dumnezeu cele mici se ascund taine mari. Orice lucrare sfântă a Bisericii ascunde în chip tainic prezența plină de dragoste și binecuvântare a lui Dumnezeu.

Apoi mai învățăm că nașterea pruncilor este mare binecuvântare, cu fiecare nou născut se descoperă taina dragostei lui Dumnezeu față de neamul omenesc. În fiecare nou născut se află taina vieții lui, darurile Duhului Sfânt fiind împărțite, fiecăruia dându-i-se după măsura credinței și a conlucrării cu Cel veșnic.

Aducerea pruncilor la 40 de zile după naștere în biserică, reprezintă momentul suprem al închinării noului născut, nevinovat și lipsit de apărare, în care îl oferim Părintelui ceresc, rugăciunilor Maicii Domnului, prin sufletul căreia au trecut multe dureri de mamă, știind că în această lume, bucuria de a fi mamă are privilegiul de a fi împletită cu multe încercări, care descoperă gândurile multor inimi! Amin!