Paradoxul bucuriilor din lăuntrul temniței

Arhimandritul Mina Dobzeu face parte din ceata călugărilor luptători care L-au iubit pe Hristos, suferind și temniță de dragul Lui, iar după aceea, nu s-au sfiit să le vorbească celor mari și celor mici despre Domnul, Cel fără de moarte, pregătindu-și astfel mărturisirea pe care El, Domnul vieții veșnice, o va face înaintea Părintelui din Ceruri pentru el și pentru cei care au avut aceeași atitudine plină de curaj.  † Timotei Prahoveanul Episcop-vicar Al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Arhimandritul Mina Dobzeu era duhovnicul cu viață îndelungată și cu vreo 83-84 de ani petrecuți în monahism, după ce intrase ca novice în Mănăstirea Hâncu, de dincolo de Prut, una dintre cetățile duhovnicești zidite de voievozi la fruntariile țării, ori în interiorul ei, pentru a apăra credința și tradițiile sfinte ale poporului moldav.

L-am întâlnit de multe ori pe arhimandritul Mina Dobzeu la Mănăstirea Neamț, la Iași, Huși ori în alte locuri. Vorbea cu înflăcărare celor care îl căutau. Avea o vârstă venerabilă, iar preocupările sale erau remarcabile. Mai târziu, aveam să înțeleg că-și petrecuse mulți ani din viața dăruită de Dumnezeu ca mărturisitor în temnițele comuniste. Într-o vreme în care mănăstirile se închideau și călugării erau nevoiți să ia drumul exilului, al pribegiei, a avut curaj, cu asupră de măsură, să se ridice împotriva unui regim nedrept, aflat atunci la putere, care a trimis în mijlocul ispitelor câteva mii de călugări și călugărițe. De asemenea, nu s-a temut să-l întrebe pe șeful statului comunist de la sfârșitul anilor '80 de ce elevii nu învață în școli rugăciunile elementare, de ce nu pot să-și facă cruce și de ce credința ortodoxă este așezată la marginea societății.

Scrisorile și cuvintele rostite în diferite perioade ale istoriei învolburate din cea de-a doua jumătate a secolului XX aveau să-l ducă în temniță, să-l întâlnească acolo pe un alt mărturisitor ce avea să devină vas ales al Domnului, să aibă bucurii tainice care l-au făcut să afirme că ceasurile petrecute în detenție l-au apropiat de Domnul și i-au răsărit în inimă adevărata fericire.

Monahul Nicolae Steinhardt povestește, în celebra carte Jurnalul fericirii, despre modul în care a fost catehizat și botezat în temniță, în anii '60. Acesta se uita la ceasul de pe bolta firidei și vedea că e mult mai devreme decât credea: „Un gardian foarte înalt și voinic îmi face semn să vin după el, dar nu mă duce spre șirul de uși metalice încărcate cu lacăte și zăvoare înapoia căruia bănuiesc celulele. Ajungem afară, în curte. Noaptea aceasta de început de martie este o noapte de viscol și amintirile continuă. La urma-urmei, s-ar putea ca Dumnezeu nici să aibă nevoie a ne pedepsi. Își întoarce fața de la noi, ceea ce înseamnă că își retrage harul Său ocrotitor și ne lasă în voia întâmplărilor și interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului și mecanicii. Vai nouă! Începuse să tremure de frig, pironit cu sumara îmbrăcăminte și bocceaua în mâna dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Din ochi caut un loc unde aș putea să mă aciuiesc, să mă culc, dar nu văd nici unul și nu mă vede nimeni. După ce am scrutat îndelung zidurile, îmi îndrept privirea în jos și dau de un amestec de humă, ciment, pietriș și noroi. Încăperea i se părea nespus de ostilă, se simțea învins de oboseală, dar mai ales înfricoșat”.

Steinhardt mărturisea despre lecțiile de catehizare pe care le-a primit de la cel pe care îl găsise potrivit, dintre toți cei care îi vorbiseră despre Dumnezeu. Unul dintre vecinii temniței, care era binevoitor, i s-a recomandat; era un călugăr ortodox. Alături de el se aflau alte două persoane: una corpolentă și greoaie, alta zveltă și tinerească.

Spunea Steinhardt că „erau doi preoțiȘtiu, în mijlocul tumultului care se iscă în celula după ce ia sfârșit deșteptarea când o mare de chelii umple spațiul”. Și spunea despre călugărul pe care îl apropiase că era basarabean; „E un om tânăr condamnat pentru a fi avut vedenii și pentru a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare prin care protesta împotriva desființării schitului unde viețuiseAbia apuc, bat fierul cât e cald, să-i spun că sunt ovrei și că doresc a mă boteza și se arată de acord, e blajin, cu gesturi domoale și tăcut. Cei doi preoți sunt diferiți unul de altul: părintele Nicolae din Alba e tânăr, zglobiu și agitat, glumeț și amator de palavre, aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, spătos și cât se poate de retras, i se citește pe chip durerea provocată de faptul că și fiica lui, călugăriță, fusese condamnată. Făcuse parte dintr-un lot de monahii mistice. Lecțiile de catehizare au mers foarte repede; părintele Mina se arătase îngăduitor și nepretențios”. E drept că și el, monahul Nicolae, s-a dovedit a cunoaște destul de multe.

După exemplul părintelui Mina, și alți intelectuali din celulă s-au pus pe treabă. Un grup de ofițeri superiori au predat istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Era o ceată de băieți tineri, plini de entuziasm, cu sete de cunoaștere și maniere frumoase.

După ce catehizarea a luat sfârșit, Botezul hotărât la Jilava, pentru data de 15 martie 1960, a avut loc așa după cum stabiliseră. Părintele Mina a ales momentul pe care l-a socotit cel mai potrivit, la întoarcerea de la aer, când toți erau mai ocupați și când agitația era maximă…

Trebuia lucrat repede și să se acționeze clandestin. Au asistat la botez doi preoți greco-catolici, împreună nevoitori în aceeași temniță, și nașul ales cu vreo câteva zile înainte. Acesta era avocat și profesor, bun cunoscător de latină și greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: „Vă ordon: Treceți Prutul!”. Fusese director de cabinet și purtase cu mașina lui la tipografie faimosul ordin.

Acolo, în liniștea și zbuciumul temniței, Steinhardt a rostit Crezul ortodox, după cum fusese stabilit.

În asemenea împrejurări Botezul era perfect valabil, chiar fără de cufundare și mirungere, urmând ca, dacă va scăpa din închisoare, să primească Taina ­Mirungerii de la un preot al cărui nume îi fusese dat de părintele Mina. Nume pe care avea să-l uite și apoi să și-l reamintească.

Nicolae Steinhardt a mărturisit tulburător: „Cine a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce este Botezul. Asupra lui s-au zărit clipă de clipă, tot mai adesea, asalturi ale fericirii. S-ar zice că, de fiecare dată, asediatorii urcă mai sus și lovesc mai cu poftă, cu precizie. Este adevărat! Botezul este o Sfântă Taină și Sfintele Taine există”, altminteri fericirea care l-a împresurat, l-a cuprins și l-a îmbrăcat nu ar fi putut fi atât de neînchipuită, de minunată și deplină.

Simțise o mare dulceață peste tot în trupul lui și totodată o resemnare, senzația că ar fi putut face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăștie pretutindeni. Înțelesese cuvintele din Apocalipsă (capitolul 21): „Iată, noi le fac pe toate”. Și, de asemenea, ale Sfântului Apostol Pavel: „Dacă este cineva în Hristos este făptură nouă, cele vechi au trecut. Iată toate s-au făcut noi, noi, dar de negrăit”(cf. 2 Corinteni 5, 17).

„Cuvinte nu găsesc, spunea el, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu.” Așa s-a întâmplat în temnița în care Steinhardt cunoscuse lumina și bucuria Botezului.

Într-una dintre călătoriile pe care le-am făcut la Rohia, când trăia Steinhardt, bucurându-se că se afla în fața unui mic grup de elevi ai Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, cărturarul monah ne-a amintit de nașul său și ne-a întrebat dacă îl cunoaștem. Nu am putut răspunde atunci, în anii '80, că l-am fi cunoscut, dar treptat, treptat, am auzit de el. La rândul său, părintele Mina vorbea ori de câte ori avea prilejul despre întâlnirea cu Steinhardt și cum îi devenise naș înlăuntrul temniței. Era în anii din urmă marea lui împlinire…

Părintele Mina a făcut parte dintre călugării basarabeni care au trecut Prutul și s-au stabilit în Țara Românească sau în Moldova.

Acum, la distanța multor ani, fac legături care mă duc către lumea mănăstirească din Basarabia, plină de duhovnicie în vremea dinaintea marilor furtuni ale despărțirilor fraților de frați, din anii '40 ai veacului trecut.

Am cunoscut și eu călugări basarabeni.

Cum i-aș putea zugrăvi în puține cuvinte? Erau iubitori ai slujbelor, veneau la pomenit dis-de-dimineață, aveau darul cântării frumoase și, într-un cuvânt, folosit altădată în Mănăstirea de la Neamț: erau bisericoși. Așa erau părintele protosinghel Elisei Slănină, arhidiaconul Grigorie Țurcanu sau monahul Teofan Donică.

Aveam să aflu că, în mănăstirile prin care trecuse Mina Dobzeu în tinerețile lui, la Căldărușani, ca și la Cernica, veniseră mulți basarabeni alungați de crivățul roșu. Cei mai mulți dintre ei au murit acolo, păstrând legătura cu biserica și rugăciunea, cum deprinsese în tinerețe și Mina Dobzeu.

Am poposit de câteva ori la Schitul Brădicești, astăzi mănăstirea cu același nume, de la granița județelor Iași și Vaslui, altădată metoc al Episcopiei Hușilor. Acolo, câțiva călugări cu multe daruri primite de la Dumnezeu aveau să înfrunte Decretul 410 - 1959, între ei aflându-se și Mina Dobzeu.

Mai fuseseră călugăriți în anii aceia la Brădicești și arhimandritul de mai târziu și pictorul Vartolomeu Florea; arhimandritul Iachint Ciobanu; starețul de altădată de la Huși şi de la Cocoş, protos. Silvan Costiuc, și alții dimpreună cu ei. Au trudit mult, iar din puținele venituri pe care le aveau au ridicat o biserică ce încă mai stă mărturie la schitul din poiana cu tei înmiresmați.

La Brădicești, călugării din obște l-au cunoscut pe Episcopul de atunci al Romanului și Hușilor, mai târziu Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Teofil Herineanu. El i-a călugărit și i-a hirotonit, pregătindu-i pentru vremuri de încercare. Printre cei care l-au urmat la Cluj, când Teofil Herineanu a plecat din Episcopia Romanului și Hușilor într-o slujire mai ­înaltă, avea să se numere și părintele Mina Dobzeu. A slujit o vreme în cunoscuta Mănăstire de la Nicula, dar și în parohiile pe care ierarhul le-a încredințat călugărilor, pentru a le însufleți în urma unui devastator vânt de frământări întru ale credinței, care răcise mult sufletele unor credincioși ardeleni.

În anii în care l-am cunoscut eu pe părintele Mina Dobzeu, căuta foarte mult să le vorbească ucenicilor de la spovedanie despre Rugăciunea inimii. Era chemat la conferințe și întâlniri cu tinerii, împărtășind cu bucurie din experiența pe care o dobândise și îndemnându-i să nu lipsească de la Liturghie.

Arhimandritul Mina Dobzeu face parte din ceata călugărilor luptători care L-au iubit pe Hristos, suferind și temniță de dragul Lui, iar după aceea, nu s-au sfiit să le vorbească celor mari și celor mici despre Domnul, Cel fără de moarte, pregătindu-și astfel mărturisirea pe care El, Domnul vieții veșnice, o va face înaintea Părintelui din Ceruri pentru el și pentru cei care au avut aceeași atitudine plină de curaj.