Pogorârea Sfântului Duh

Ce este Biserica, sau care-i sensul ei în lume? Întrebări ce mereu sunt subiecte (evident ale ignoranţei), dar şi ale izolării omului modern, rămas captiv unui sistem de gândire bazat pe lupta de clasă, cu scopul de a distruge pe adversar, deşi Biserica nu este decât taina ce-i adună, iartă, şi oferă mângâiere tuturor, conducându-i spre viaţă şi nemurire.

Prin lucrările Sfintelor Taine, începând cu Botezul, care ne dă darul înfierii şi numele de creştini, Biserica, din ziua Cincizecimii, transmite, fără încetare, harul, celor vrednici a-l primi, astfel unindu-se mereu cu Hristos, în Duhul Sfânt. După mărturisirea Apostolului Petru: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Matei 16, 16),  Mântuitorul descoperă taina Bisericii, care, spre deosebire de toate instituţiile efemere ale acestei lumi, biruieşte veacurile şi nu încetează de a mărturisi puterea iertării, pentru că „orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, iar ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19), dar şi a puterii primite, de neînvins: „nici porţile iadului nu o vor putea birui” (Matei 16, 18). „Taina Bisericii este din veşnicie“ (Coloseni 1, 26), dar, prin Întruparea Domnului, şi prin mântuirea adusă lumii, devine vizibilă, prin trimiterea Duhului Sfânt în lume.

Venirea Duhului Sfânt în lume are loc într-un mod progresiv: întâi vine suflarea de vânt, apoi, în mod vizibil, coboară limbile de foc peste Sfinţii Apostoli. Suflarea de vânt sugerează ideea de fluiditate spirituală, de însufleţire şi mişcare spre viaţă. Sfântul Duh pătrunde, ca o mireasmă, în suflete, trezindu-le la o viaţă nouă, la viaţa încorporată în taina Bisericii, iar chipul limbilor de foc luminează şi arde. El adduce, în suflet, multă lumină, pe care îl curăţă de toată întinăciunea păcatului. Sfântul Duh coboară peste Apostoli atunci când toţi erau adunaţi, împreună, în acelaşi loc, în Ierusalim, întemeind Biserica în mod vizibil. Misiunea Duhului Sfânt este de a uni sufletele între ele, şi cu Hristos, de aceea S-a coborât în lume, pentru a întemeia Biserica, uşurând participarea oamenilor la viaţa Preasfintei Treimi.

Într-o clipă, s-a putut prevedea destinul final al persoanei umane, care constituie o valoare unică, dar care, spre a atinge plenitudinea, nu poate rămâne izolată, ci trebuie să tindă spre comuniune, în vederea mântuirii. Îndată după ce au primit darul Sfântului Duh, Apostolii încep să biruiască frica şi propovăduiesc, vestind pe Hristos şi Învierea Lui din morţi.

Nu intră referirea, în această prezentare, înscrisă în limite de timp, la mişcătoarea predică a Apostolului Petru, din ziua Rusaliilor. Ceea ce trebuie subliniat este că, din momentul primirii Sfântului Duh, Apostolii nu încetează de a mărturişi dumnezeirea Mântuitorului Hristos, adeverită „prin puteri, minuni şi semne” (Faptele Apostolilor 2, 22). Trebuie observat că Sfântul Petru insistă îndeosebi, subliniind Învierea şi Înălţarea Domnului la ceruri, precum şi trimiterea Duhului Sfânt în lume, de această minune fiind convinşi cei „ce vedeau şi auzeau” (Faptele Apostolilor 2, 33).

Prin coborârea Duhului Sfânt nu se vede prezenţa Lui, ci doar se simte lucrarea şi primirea Lui. Prin coborârea Duhului Sfânt, taina Bisericii devine vizibilă, prin lucrarea preoţiei. Coborârea Duhului Sfânt a evidenţiat dumnezeirea lui Hristos. Numai după ce au primit Duhul, Apostolii au devenit misionari, vestind pe Iisus şi Învierea. În momentul venirii Duhului Sfânt în lume, se naşte, istoric, Biserica, a cărei origine, din veac, se află în viaţa Treimii celei Una şi nedespărţită. Sfântul Duh, despre care Iisus spune că „va fi cu apostolii Săi, în veac” (Ioan 14, 16), mărturiseşte prezenţa permanentă a Lui în Biserică, zidită pe temelie hristologică şi pnevmatologică, Biserica devenind trupul lui Hristos, în care orice credincios se uneşte cu El.

Biserica, ca entitate distinctă, alcătuită din ierarhie şi credincioşi, realizează unitatea pe care o dă lucrarea Duhului Sfânt, cu multiplicitatea, făcând ca această entitate să prezinte o stabilitate absolută, zidită de Hristos, dublată de un dinamism fără limite, propriu libertăţii Duhului. La Cincizecime, Biserica este întemeiată, deoarece, atunci, viaţa pătrunde în lume, închisă mai înainte în limitele înguste ale creatului. Limbile de foc, venite, în mod vizibil, asupra capetelor Apostolilor, arată că, între cer şi pământ, nu mai este un hotar de netrecut şi că, cei ce cred în Hristos, pot participa la o viaţă duhovnicească, ce-şi are rădăcinile în chiar viaţa divină. Biserica, din ziua Cincizecimii, se constituie, prin crearea unei stări de maximă comuniune între cei ce se împărtăşesc din izvorul credinţei, căci, prin definiţie, ea este o entitate comunitară, alcătuită din persoane conştiente, ce aderă liber şi conştient la credinţă.

Ziua întemeierii Bisericii adună popoarele, indiferent de naţiunea, starea socială, mentalitate, şi le aşază în lumea Învierii, căci centrul cuvântului, adresat de Apostolul Petru celor prezenţi, a avut ecoul unei schimbări a propriei vieţi, prin taina Botezului.

Demult, în timpurile vechi testamentare, pe Muntele Sinai, Dumnezeu apăruse omului din depărtare, vorbind prin nor şi tunet. Acum, după moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului la ceruri, Dumnezeu - Duhul Sfânt coboară peste firea umană, făcându-o purtătoare de sfinţenie. Dacă, prin căderea omului în păcat, Duhul Sfânt Se depărtase de el, prin întemeierea Bisericii, în ziua Cincizecimii, acelaşi Duh coboară şi lucrează, în Biserică, prin toate lucrările sfinte, ce, de atunci, până astăzi, sunt prezente, în mod active, în activitatea şi misiunea ei. Biserica fiind dintru început întemeiată într-o lume ostilă, nu încetează a rămâne o entitate sfântă, unde fiecare dintre noi se întâlneşte cu Hristos Mântuitorul prin lucrările Duhului Sfânt, în sfintele ei Taine, adăpându-se continuu din izvorul inepuizabil al harului. „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi şi voi fi vouă Tată şi veţi fi Mie fii şi fiice,  zice Domnul Atotţiitorul” (II Corinteni 6, 17-18).

Prin lucrările Sfintelor Taine, începând cu Botezul, care ne dă darul înfierii şi numele de creştini, Biserica, din ziua Cincizecimii, transmite, fără încetare, harul, celor vrednici a-l primi, astfel unindu-se mereu cu Hristos, în Duhul Sfânt. Pentru toţi care participă la viaţa Bisericii, lucrarea Duhului Sfânt şterge păcatele din sufletele lor şi înnoieşte întreaga făptură, de aceea este şi foc care arde, dar şi acţiune de refacere a chipului lui Dumnezeu, odinioară întunecat şi de nerecunoscut în om. Din acest motiv, devenim fii ai lui Dumnezeu prin har, care, în Duhul Sfânt, ne simţim legaţi de El, căci „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt dăruit nouă” (Romani 5, 5). Faptul că toţi cei prezenţi la Ierusalim în ziua întemeierii Bisericii, deşi reprezentau diferite naţiuni, au avut posibilitatea ca, în limba lor, să înţeleagă lucrarea şi voia Duhului Sfânt, demonstrează că taina Bisericii lucrează în lume, adunând naţiunile, restabilind, prin credinţă, o nouă relaţie, de înrudire sufletească, între toţi care au primit taina Botezului, devenind „pietre vii” (Petru 2, 5), membri activi, conştienţi, ai Bisericii. Aceasta, spre deosebire de momentul zidirii turnului Babel, când oamenii nu s-au mai putut înţelege şi comunica între ei, fiecare rămânând închis în propriul egoism, care luptă pentru supravieţuire, constituind semnul marcant, vizibil, al ruperii legăturii cu Dumnezeu.

Sentimentul izolării, însingurării, părăsirii, retrăit, întocmai ca odinioară, şi de omul contemporan nouă, se datorează faptului că el s-a înstrăinat de lucrarea Bisericii şi de mângâierea Sfântului Duh, având consecinţă dramatică, îndepărtarea şi izolarea de proprii lui semeni.

Astăzi ne surprind ignoranţa (deşi posibilitatea catehizării, informării asupra tainei Bisericii şi lucrărilor ei în lume este extrem de uşoară şi la îndemâna oricui), ostilitatea şi duşmănia vizibilă, propagate prin falsitate, defăimare, calomnie, care abundă, ca subiecte scandaloase, ale unei mass-medii iresponsabile şi violente.

Ce este Biserica, sau care-i sensul ei în lume? Întrebări ce mereu sunt subiecte (evident ale ignoranţei), dar şi ale izolării omului modern, rămas captiv unui sistem de gândire bazat pe lupta de clasă, cu scopul de a distruge pe adversar, deşi Biserica nu este decât taina ce-i adună, iartă, şi oferă mângâiere tuturor, conducându-i spre viaţă şi nemurire.

Etapele istorice străbătute de Biserică au fost, cât se poate de evident, etape ale biruinţei şi lucrării Duhului Sfânt asupra celor purtaţi de puterea distructivă a răului. De la primii sfinţi martiri, până la cei contemporani, preţul slujirii şi al mărturisirii Adevărului, Hristos, nu încetează a se plăti. Persecuţii ideologice, sângeroase, brutale lupte şi erezii crâncene, setea de sânge şi pofta de stăpânire nu încetează a se arăta, chiar dacă, în zilele noastre ascuns şi voalat, dar la fel de virulent ca în trecut. O luptă ce, până la sfârşitul veacului, nu va înceta, pentru că Biserica nu este din această lume, deşi activează şi există în ea; puterea ei vine de la Dumnezeu, Care, prin lucrarea Duhului Sfânt, biruieşte şi învinge veacurile, nedreptatea, erezia şi minciuna, din nefericire, astăzi ridicate la rangul predilect al subiectelor şi noutăţilor senzaţionale.

Conştiinţa apartenenţei la viaţa Bisericii crează siguranţa unei discipline a propriei vieţi, asaltată de izolarea bunăstării, a egoismului şi dezumanizării. În viaţa primilor creştini, taina Bisericii se trăia în „învăţătura Apostolilor, în împărtăşire, în rugăciune şi în viaţa de obşte, fiecare luând după cum aveau nevoie” (Faptele Apostolilor 2, 42, 45).

Sărbătoarea Rusaliilor, sau a Cincizecimii, ne amintește de faptul că noi toți, în această Biserică, care astăzi ia ființă, în chip văzut, am primit baia nașterii celei de-a doua și înnoirea cu Duhul cel Sfânt, prin sfintele Taine, ale Botezului și a Sfântului Mir. În această Biserică aflăm izbăvirea de păcate și iertarea, începem o viață nouă, suntem chemați la sfințenie și nemurire. În Biserică cunoaștem cine este Dumnezeu și Sfinții Lui. Taina Preasfintei Treimi se descoperă astăzi, prin coborârea și lucrarea Sfântului Duh, care este Dumnezeu adevărat, Domnul de viață dătător, care a vorbit prin prooroci, vestind venirea Mântuitorului în lume, iar astăzi coboară, întemeind o nouă împărăție, fără sfârșit, care pregătește lumea pentru viața cea veșnică. Duhul Sfânt coboară, sub chipul limbilor de foc, ca simbol al curăției și al însuflețirii spre o viață nouă, viața în Hristos, spre sfințire și nemurire.

Una, sfântă, sobornicească, zidită pe temelia lucrării Apostolilor în lume, Biserica, astăzi în mod dumnezeiesc, biruiește veacurile și istoria, înfruntând toate obstacolele care-i împiedicau lucrarea „un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5), o singură Biserică, ortodoxă, dreptmăritoare, care astăzi adună, învățându-ne pe toți, taina iertării și iubirii lui Dumnezeu. Să ne bucurăm preamărind pe Duhul cel Sfânt, care ne ocrotește prin darurile Sale, chemându-ne pe toți la viață și sfințenie!

Astăzi, minoritatea, care este însufleţită de viaţa Bisericii, resimte şi trăieşte mereu taina ei; majoritatea, marcată de egoism, ignoranţă, indiferenţă şi insensibilitate, trăieşte drama dezumanizării, uitării şi culturii morţii. Biserica Mântuitorului Hristos mereu va străbate marea cea sărată a acestei vieţi, va înfrunta furtunile, iar Cel ce o conduce, nu va înceta a vesti taina şi biruinţa ei. Amin.