Predică la Sfânta Cuvioasă Parascheva

Ea pururi mijlocește pentru toți, care o cheamă în ajutor, atingându-se de sfintele ei moaște. Izvor de sfințenie izvorăște cea purtătoare de putere dumnezeiască, care a biruit firea și legile omenești, și care, cu multă milă, privește către toți cei care o cheamă în ajutor.

An de an, la 14 octombrie, mulțimi nesfârșite de credincioși, iubitori de Dumnezeu și de sfinți, pornesc, de departe, spre a se închina și atinge de moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, care, din anul 1641, se află în vechea cetate a Moldovei, și fostă capitală, Iași. Ce pune în mișcare această masă, enorm de mare, de oameni? De unde puterea, prin care biruiesc frigul, ploaia, oboseala, nopțile, zilele, în care așteaptă, plini de răbdare, să se atingă de sfintele moaște? Câte generații de oameni s-au perindat, de-a lungul timpului, în ciuda suferințelor și încercărilor, care au marcat această parte de țară, și, cu răbdare, credință, au îngenuncheat, la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, luându-o ajutor, mijlocitoare și apărătoare în rugăciunile lor? Zilnic, Sfânta Parascheva este mângâiere și încurajare pentru atâtea suflete obosite, în luptă cu greutățile vieții. Darul sfințeniei, pe care l-a dobândit sfânta, se revarsă, precum razele soarelui, care luminează și încălzește pe toți, cei răi și cei buni, cei drepți și nedrepți.

Puterea Mântuitorului Iisus Hristos, Care neîncetat lucrează în sfinții Săi, ne cheamă să cunoaștem viața, și să urmăm credința, celei ce și-a aprins candela sufletului, pregătindu-se să întâmpine intrarea în veșnica Împărăție, cu lumina faptelor bune, care, în fața dreptei Judecăți, biruiesc, pentru toți cei care s-au ostenit a le împlini.

Sfintele moaște apără țara, și pe fiecare, ce se apropie, cu credință și rugăciune, spre mângâiere, ajutor și sprijin. Cine nu s-a bucurat de mângâierea sfintei? Cine nu a simțit puterea rugăciunilor ei, ajutorul și mângâierea ei, în timpuri de mari încercări și grele ispite? O comoară mare s-a dăruit neamului creștinesc, sfintele moaște ale Cuvioasei, care, înainte de a fi aduse aici, avea foarte multe biserici închinate, peste tot, în această țară. Puterea și prezența ei a încurajat, în toată istoria acestui neam, a hrănit, la vremuri, de mari lipsuri, a adus pacea în vremuri de războaie, a vindecat, în timpuri de boli incurabile, a mângâiat, încurajat și întărit în credință.

Numele Sfintei exprimă și arată că viața ei a fost o continuă pregătire pentru întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, pe care L-a slujit din copilărie, în smerenie, bunătate, facere de bine, răbdare, rugăciune și dăruire totală.

Să zăbovim câteva clipe asupra vieții acestei mari Sfinte, mult folositoare, și milostivă pentru toți, care, cu evlavie, o cinstesc, după vrednicie!

Sfânta Parascheva s-a născut în satul Epivata, din Tracia, în prima jumătate a secolului al XI-lea, într-o familie de creștini evlavioși, care au educat-o pe calea Bisericii și a învățăturii Sfintei Evanghelii. Din copilărie, având o inimă plină de compasiune și milă, față de cei lipsită și săraci, își dezbrăca propriile haine, dăruindu-le celor din nevoi. Prezența ei era bucuria săracilor și mângâierea celor întristați. Părinții ei au început să-și arate nemulțumirea față de atitudinea Sfintei, dar ea a rămas statornică, pe calea faptei celei bune. După moartea părinților ei, mergând pe aceeași cale a milostivirii, cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, pe care le-a auzit în biserica satului, au mișcat-o, definitiv, pe calea slujirii, cu sufletul și trupul, cu toată viața și puterea ei, fiind stăpânită de chemarea și lucrarea Duhului Sfânt, a înțeles că a venit timpul asumării crucii și urmării lui Iisus Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte, care sunt o invitație și un program de viață nouă, au întors sufletele pe calea vieții, au câștigat inimi obosite și descumpănite, au făcut sfinți și drepți, care au înțeles că viața lor are un singur sens, mântuirea sufletului. Ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?

Sfânta a înțeles, împreună cu fratele ei, viitor episcop, că nimic nu-i mai poate opri, în a-și asuma drumul crucii și bucuria învierii. De aceea, a împărțit averea moștenită de la părinți, săracilor, precum oarecând marele Antonie, lauda și cununa monahilor, și a plecat într-o mănăstire lângă Constantinopol, aici ducând o viață în deplină rugăciune, credință, ascultare și desăvârșită evlavie. Luptele date de cel rău pentru a o birui s-au arătat neputincioase, Sfânta, cu puterea crucii, cu asumarea credinței, și cu biruința rugăciunii, a învins, lăsând rușinat pe cel ce „răcnește ca un leu să ne înghită pe toți” (I Petru 5, 8).

Din această mănăstire a plecat la Locurile Sfinte, închinându-se la mormântul, cel dătător de viață, al Domnului. De aici, a plecat în pustiul Iordanului și, într-o mănăstire de călugărițe, s-a nevoit cu rugăciuni, lacrimi și desăvârșită pocăință. Smerita Cuvioasă a biruit, și aici, greutatea pustiului, arșița nesuferită a zilei și răcoarea nopților, lipsa de hrană și apă, dar și încercările din partea celui rău, care încerca, și aici, să-i dea mereu lupte necontenite, pe care, cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos, Care oarecând l-a biruit, cerându-i: „Înapoia Mea, Satan, Domnului Dumnezeu să te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4, 10), l-a biruit, rămânând pe calea ce și-a asumat-o, aceea de a sluji și vesti puterea rugăciunii și a evlaviei.

După multe și neobosite osteneli, Sfânta, printr-o descoperire dumnezeiască, se va întoarce în patria ei, Epivat. La vârsta de 27 de ani a plecat din această lume trecătoare, în lumea cea veșnică, plină de fapte bune și cu lumina candelei aprinsă spre întâmpinarea Mirelui ceresc, Căruia și-a închinat întreaga ei viață.

După ce a fost îngropată, Dumnezeu a preamărit sfintele ei moaște, când s-a arătat, de multe ori, în vis, episcopului locului, cerându-i să o strămute de acolo, deoarece alături de ea, trupul unui oarecare păcătos, răspândea multă respingere și nefirească odihnă. Cum putea întunericul să biruiască lumina? Cum putea lucrarea lui Dumnezeu să rămână necunoscută? Cum era posibil ca roadele credinței să rămână ascunse? Și așa, săpând în pământ au aflat trupul sfintei întreg, plin de mireasmă, iar mulțime de bolnavi dobândeau vindecare. Puterea Mântuitorului Hristos a arătat că cel ce-L urmează, câștigă viața cea veșnică, iar slava, pe care El a primit-o de la Tatăl, a dat-o și celor ce-L iubesc, prin împlinirea poruncilor Lui.

Descoperirea sfintelor moaște a fost un dar neprețuit pentru mulți creștini, fiecare dorind să dobândească această mană cerească, care să astâmpere foamea și setea după sfințenie. De aceea, Sfânta a fost luată și dusă în orașul Târnovo, pe atunci capitala Imperiului condus de dinastia Asan, a româno-bulgarilor. După ce turcii au cucerit mare parte din Peninsula Balcanică, au fost strămutate în orașul Belgrad. Aici, au stat vreme de 200 de ani, ca apoi să fie duse în Constantinopol, în biserica Patriarhiei Ecumenice, greu încercate de suferințe, lipsuri, prigoniri din partea turcilor musulmani, care mereu, în fanatismul și extremismul satanicesc, au trecut, prin sabie, sânge creștinesc, curmând viața multor patriarhi și mereu cerând biruri, care nu mai puteau fi plătite niciodată.

Sabia păgânătății, în anul 1453, a distrus cetatea marelui Constantin, iar de atunci, secole întregi, au luptat împotriva Bisericii și adevărului Mântuitorului și a sfinților Săi. Din acele clipe, demne de tânguire, s-a distrus cultura, civilizația, mediul și puterea creștinismului Răsăritean, în locul lor venind corupția, samavolnicia, iresponsabilitatea și brutalitatea, care au intrat în toată partea aceasta geografică a lumii.

Fiind situația Patriarhiei Ecumenice extrem de grea, când sabia turcului amenința cu distrugerea, luminatul voievod Vasile Lupu (1634-1653), iubitor de Dumnezeu, pace și cultură, a plătit toate datoriile Patriarhiei către turci. Ca semn de recunoștință și mulțumire, Patriarhia a trimis moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, în anul 1641, domnitorului milostiv și iubitor de sfinți, Vasile Lupu, în ziua de 23 iunie.

Din viața ei plină de dăruire, în mod deosebit, două fapte atrag atenția tuturor, cerându-se a fi urmate: în primul rând, dreapta credință, prin care a biruit încercările răului, și, în al doilea rând, dreapta viețuire, plină de fapte bune, către toți cei din nevoi. Aceasta cere Mântuitorul Iisus Hristos de la noi, credința și fapta cea bună, cea dintâi, fără cele de a doua, moartă este (Iacov 2, 26).

Pentru slujirea Mântuitorului Iisus Hristos, Sfânta Parascheva a renunțat la cele trecătoare, s-a curățit pe sine, precum un diamant, scos din adâncurile pământului, s-a identificat cu cei din nevoi, slujindu-i și ajutându-i, devenind o lumină, care luminează veacuri întregi, toate generațiile ce se perindă lângă sfintele ei moaște. Virtuțile dobândite de Sfânta, mult ocrotitoare, au fost dobândite din nevoințele și luptele necurmate, cu darurile credinței, rugăciunii și răbdării.

Aceste virtuți, suntem chemați și noi să le urmăm, viața Sfintei devenind model de urcuș, pentru fiecare creștin. Ea pururi mijlocește pentru toți, care o cheamă în ajutor, atingându-se de sfintele ei moaște. Izvor de sfințenie izvorăște cea purtătoare de putere dumnezeiască, care a biruit firea și legile omenești, și care, cu multă milă, privește către toți cei care o cheamă în ajutor.

Un mare dar, de preț, avem în mijlocul nostru, sfintele ei moaște, care neîncetat, lucrează minuni, tuturor celor ce, cu credință, o cinstesc. Câți bolnavi nu s-au vindecat, venind la ea și cerându-i ajutorul, câți nu au găsit mângâiere și sprijin, câți nu au fost călăuziți spre o viață plină de bunătate și credință?

Aprinzându-ne, în suflete, credința cea lucrătoare, în fapta cea bună, să strigăm: „Bucură-te Parascheva, mult folositoare, ocrotitoarea celor ce, cu evlavie se închină și cinstesc moaștele tale!.  Amin.