”Uniaţia de la 1700 nu poate să crediteze Unirea de la 1918”

Referat susţinut de Părintele Episcop Ignatie al Hușilor în cadrul Simpozionului cu  tema „Neamul este etern prin cultul eroilor”, Dăneşti, 12 aprilie, 2018

Tema intervenţiei mele, din cadrul Simpozionului de faţă, se datorează unui eseu apărut în recentul număr (16-17/6 aprilie 2018) al revistei România literară, care, cu perseverenţă frumoasă, şi-a luat angajamentul ca, în anul Centenarului, fiecare prim număr al lunii să conţină un supliment dedicat Marii Uniri de la 1918.  Este vorba de scurtul eseu, numit „De la Uniaţie la Unire” şi semnat de domnul profesor Dan Negrescu[1].

Într-o exprimare, aş spune, aproape apodictică, domnul profesor Dan Negrescu afirmă următoarele: „Ambii termeni – Unire şi Uniaţie s.n. – sunt tributari latinei, desigur, căci ardelenii nu-şi puteau exprima unirea cu Roma decât printr-un cuvânt latin uniatio, cel prin care Roma dorea ca «toate să fie una» (...) Unirea pe care o centenăm astăzi nu face decât să împlinească Uniaţia care a precedat-o, căci nu e altceva decât împlinirea conştiinţei latinităţii tuturor românilor. Fără vederea către Roma, nu am avea ce aniversa astăzi. Ambele sunt din rădăcina verbului unire («a uni, a contopi, a reuni» Dacia romană); mai avem o formă unescere («a se potrivi cu un altul» - prin origine, să zicem)”[2].

Din punctul nostru de vedere, asemenea afirmaţii nu îşi găsesc nicio întemeiere pe realitatea concretă a evenimentelor istorice, derulate în intervalul 1697-1761. Cu tot respectul care i se cuvine unui profesor clasicist de mare anvergură, având în vedere şi faptul că limbile clasice sunt tratate, în mod nedrept, ca fiind „inactuale şi impopulare”, îmi rezerv dreptul să mă disociez de asemenea aserţiuni şi să punctez faptul că filologia poate livra nişte corespondenţe semantice reale între cuvinte, dar nu poate statua (întotdeauna) nişte conexiuni de natură evenimenţial-istorică.

Se poate afirma, cu suficientă precizie şi fără partizanat confesional, că pentru ortodocşii transilvăneni perioada 1697-1700 semnifică debutul unui interval de timp în care s-a încercat amputarea credinţei ortodoxe din sufletele lor, adică un amplu şi premediat proces de catolicizare, dus pe culmile desăvârşirii, ca să ne exprimăm ironic şi clişeizat, de către cardinalul Leopold Kollonich, primatul ungar al catolicilor de la aceea vreme[3].

Ceea ce generic se numeşte „uniaţie” a constituit de jure şi de facto un moment de „divorţ” între românii care vorbeau aceeaşi limbă şi se rugau în aceeaşi credinţă. Ca să ne exprimăm în termenii autorului nostru din Romania literară, chiar dacă acest lucru nu este recunoscut şi mărturisit, „uniaţia” s-a dovedit a fi, totuşi, un „păcat istoric” al celor de la Viena şi al celor care au semnat şi au susţinut această „unire cu Roma” – al episcopilor apostaţi de la credinţa ortodoxă, Teofil[4] şi Atanasie Anghel, la a cărui înmormântare „au rostit cuvântări doi iezuiţi, unul în latineşte, unul în ungureşte, mărturie a stării de umilinţă la care a ajuns Biserica românească din Transilvania prin aşa-zisa «uniaţie»[5], precum şi al celor 38 de protopopi – , care a avut drept consecinţe nefaste, în Transilvania secolului al XVIII-lea, atât din punct de vedere social, religios, cât şi politic: „s-a pierdut «independenţa» Bisericii Ortodoxe româneşti din Transilvania”[6], au fost persecutaţi timp de mai bine de 60 de ani numeroşi preoţi, călugări şi credincioşi ortodocşi care nu au vrut să accepte „uniaţia”, pentru că ei au vrut să fie fideli şi păstrători ai „legii strămoşeşti”, prin care, conform analizei unuia dintre cei mai oneşti istorici catolici ai fenomenului Uniaţiei din 1700, „românii înţelegeau totalitatea tradiţiilor lor din punct de vedere dogmatic, liturgic şi cutumiar, precum şi formele moştenite ale vieţii sociale cotidiene[7], au fost distruse peste 200 de mănăstiri şi schituri din ordinul împărătese Maria Tereza şi cu implicarea directă a generalului Nikolaus Adolf von Buccow, timp de 61 de ani Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost privată de prezenţa unui episcop ortodox.  Cu alte cuvinte, „uniaţia” a fost, ca să folosim un alt text citat de către autorul nostru, însă cu o altă semnificaţie, evenimentul istoric care poate fi însumat în ceea ce afirmă Giovanni Pico della Mirandola: „păcătuiesc cei ce fac dihonie între suflet şi limbă”[8].

În pofida acestor realităţi istorice dureroase legate de „uniaţie”, este de la sine înţeles că nu putem rămâne captivi unei abordări intolerante şi resentimentare faţă de greco-catolicii din Transilvania. În perspectivă diacronică, cu excepţia unor momente ale istoriei recente, relaţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, în ceea ce priveşte contribuţia la istoria culturală şi naţională, au fost de natură mutuală, prietenească şi complementară. Niciuna nu deţine supremaţia în detrimentul alteia. Este un păcat să cuantificăm această contribuţie, pentru că am cădea în ceea ce numesc „confesionalizarea istoriei”.

Faptul că Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic de Gherla,  a fost „crainicul Unirii celei Mari”[9], prin citirea Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, nu îndreptăţeşte pe nimeni să susţină absurditatea, cum, din păcate, mi-a fost dat să aud, că  acest eveniment binecuvântat al neamului românesc este „apanajul exclusiv al Bisericii Greco-Catolice”. Cred că însuşi cardinalul Iuliu Hossu, dacă ar trăi, i-ar dojeni părinteşte pe cei de o credinţă cu el, spunându-le ceea ce a „exclamat” atunci când l-a îmbrăţişat pe Miron Cristea, episcopul de Caransebeş şi viitorul patriarh al României: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”[10].

Când s-a înfiinţat episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog în Ungaria, „la adunarea de la Alba Iulia din 16 mai 1912, însuşi avocatul Mitropoliei de la Blaj, viitorul om politic Iuliu Maniu” şi una dintre personalităţile marcante ale Unirii de la 1 Decembrie 1918, „a declarat că «rup peceţile» unirii cu Roma, în cazul în care se continuă încercările de deznaţionalizare a românilor”[11].

Drept concluzie, „uniaţia” de la 1700, ca eveniment stricto sensu istoric, nu poate legitima, nici valida, nici anticipa Unirea de la 1918. Dimpotrivă, este un capitol nevralgic şi tulburător al cărţii unităţii neamului nostru românesc.

Părintele Episcop Ignatie al Hușilor

*Referat susţinut în cadrul Simpozionului cu  tema „Neamul este etern prin cultul eroilor”, Dăneşti, 12 aprilie, 2018.

[1] Dan Negrescu, Centurion sau sutaş (?). De la Uniaţie la Unire,  în „România literară” 16-17/ 6 aprilie 2018, p. 6.

[2] Ibidem.

[3] Ernest Christoph Suttner, Teologie şi biserică la români de la încreştinare până la secolul XX, traducere din limba germană de Adriana Cînţa, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2011, pp. 176-177: „Kollonich îi cerea episcopului (Atanasie s.n.) şi fiecărui cleric al eparhiei româneşti în parte să accepte mărturisirea de credinţă tridentină, cu filioque, purgatorium şi cu numeroasele clarificări ale problematizărilor teologice pur occidentale, şi obliga eparhia să preia Catehismul lui Petrus Canisius, pe care, curând după aceea, l-a făcut să circule în traducere românească. În jurământul său vienez, Atanasie a fost nevoit să promită şi că va elimina toate erorile comise «împotriva Conciliilor şi a canoanelor Bisericii Catolice care au apărut în multele secole în care a lipsit capul bisericii şi în care credincioşii gemeau sub jugul turcesc», şi să dea asigurări «că-l va accepta cu spirit patern şi deschis» pe teologul latin şi sfătuitorul ce-i era pus alături”.

[4] Fără a intra în ceea ce unii specialişti, simpatizanţi ai fenomenului „uniaţiei”, numesc  „un subiect atât de disputat în istoriografia confesională” (Laura Stanciu, Între Răsărit şi Apus. Secvenţe din istoria Bisericii românilor ardeleni, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2008, p. 68), Declaraţia de unire a episcopului Teofil, care este considerat „primul pas, declaraţia de intenţie, de aderare la Unire” (Ibidem, p. 157), cuprinde asumarea explicită a celor patru puncte florentine: „1. Recunoaştem că pontifecele roman este căpetenia văzută a întregii Biserici a lui Hristos din lume; 2. Mărturisim că afară de cer, lăcaşul celor fericiţi, şi de iad, temniţa celor condamnaţi, mai există şi un al treilea loc, în care petrec sufletele neispăşite încă şi se purifică; 3. nu ne îndoim că pâinea azimă constituie materie îndestulătoare pentru cina Domnului şi pentru jertfa Liturghiei; 4. Credem că Spiritul Sfânt, a treia persoană din Trinitate, purcede de la Tătăl şi de la Fiul, şi mărturisim şi credem toate celelalte care le primeşte, mărturiseşte şi le crede sfânta mamă Biserica romano-catolică (...) şi ne îndatorăm să ţinem punctele mai sus pomenite” (Ibidem, pp. 159-160).

[5] Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Uniaţia din Transilvania în trecut și în prezent, Deva, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2017, p. 34.

[6] Ibidem, p. 39.

[7] Ernest Christoph Suttner, op.cit., p. 187.

[8] Dan Negrescu, art.cit., p. 6

[9] Viorica Lascu, Crainicul Unirii: Episcopul Iuliu Hossu, în Marea Unire de la Alba Iulia: 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2018, p. 117.

[10] Ibidem, p. 112.

[11] Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit., p, 47.