† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Sub chipul semănătorului, Iisus coboară de la Dumnezeu
în lume spre a-L descoperi pe Cel nevăzut, oglindind chipul
veşnic al lui Dumnezeu Cel veşnic în persoana Sa, spre a
ridica întreaga lume spre veşnica şi netrecătoare împărăţie
a lui Dumnezeu.

Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos sunt mângâiere şi
încurajare pentru toţi cei care L-au găsit, s-au apropiat
de El, L-au descoperit şi L-au luat pe El şi învăţătura
Lui ca sens şi mângâiere în această viaţă. Aceste încurajatoare
cuvinte au fost spuse după ce, în faţa unei mulţimi impresionante
şi a Apostolilor Săi, a rostit pilda (parabola) semănătorului.
Una dintre multe altele pe care El le-a rostit spre învăţătură,
luând exemple din viaţa cotidiană a concitadinilor galileeni
care aveau de regulă ca tema centrală împărăţia veşnică
a lui Dumnezeu, dar şi condiţiile (modul) de a intra în
ea.

Parabolele sunt un dar al lui Dumnezeu
pentru oameni

Înţelegerea acestor pilde era adesea un lucru care se cerea
a fi explicat, pentru că pe cât de simple păreau la prima
vedere, pe atât de pline de învăţături adânci sunt. Mereu
iubitor de oameni şi doritor ca toţi oamenii să se mântuiască,
Iisus Mântuitorul dimensiona totdeauna cuvintele şi lucrările
Sale pe măsura celor aflaţi în preajma Lui. Vorbirea Domnului
în parabole este un mod de exprimare de esenţă simbolică
ce-şi are temeiuri ontologice. Atunci când El nu vorbeşte
în parabole, se va folosi de simboluri şi metafore pentru
a transmite mai direct mesajul învăţăturii Lui. Deşi în
Evanghelia scrisă de Sfântul Ioan nu se găsesc obişnuitele
parabole întâlnite la sinoptici, Domnul Iisus vorbeşte despre
„Păstorul cel bun“, „Lumina lumii“. „Acestea vi le-am grăit
în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde,
ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl“ (Ioan 16, 25). Deci,
Mântuitorul S-a folosit de parabole nu numai faţă de cei
ce se arătau a fi neînţelegători, dar chiar şi pentru instruirea
Apostolilor Săi. Adoptarea de către Hristos a vorbirii în
pilde se înscrie pe linia concepţiei potrivit căreia toate
elementele lumii create pot deveni purtătoare de semnificaţii
tainice şi aducătoare de mântuire.

Parabolele sunt un dar acordat oamenilor de Dumnezeu, însă
pentru a le pătrunde înţelesul va trebui să fii aproape
de Mântuitorul Hristos. De aceea, numai adevăraţii ucenici
credincioşi se vor învrednici de acest dar, nu şi ceilalţi
rămaşi străini de credinţa cea mântuitoare în Domnul, biruitorul
morţii şi Cel care ne dăruieşte viaţa.

Sfântul Evanghelist Matei consemnează şapte parabole având
ca temă centrală împărăţia cerurilor, pe care le-a rostit
în aceeaşi zi pe ţărmul lacului Ghenizaret sau al Mării
Galileii.

Noutatea adusă lumii şi aşezată în centrul învăţăturii
Sale este împărăţia cerurilor, pe care Iisus prin aceste
parabole semnificative o conturează mai precis, insistând
asupra modului în care omul, chemat la viaţa veşnică, aderă
la ea şi asupra procesului misterios al creşterii şi dezvoltării
ei încă din cuprinsul actualei perioade istorice.

Parabola semănătorului, preludiu
al celorlalte parabole

Parabola semănătorului de care ne ocupăm în cele ce urmează,
prezentă în toate evangheliile sinoptice, constituie un
preludiu la toate celelalte parabole; ea analizează sistematic
modul în care cel chemat devine fiul împărăţiei lui Dumnezeu,
dar în acelaşi timp vorbeşte de primejdiile care îl asaltează
şi tind să-l depărteze de la misiunea Sa. La cererea Apostolilor
Săi, Domnul le explică direct pilda semănătorului: Iisus
îl înfăţişează pe veşnicul semănător, care munceşte mult,
pregătind terenul pentru a arunca seminţele ca să aducă
rod spre întreţinerea vieţii.

Sub chipul semănătorului, Iisus coboară de la Dumnezeu
în lume spre a-L descoperi pe Cel nevăzut, oglindind chipul
veşnic al lui Dumnezeu Cel veşnic în persoana Sa, spre a
ridica întreaga lume spre veşnica şi netrecătoare împărăţie
a lui Dumnezeu.

Hristos adesea a privit cum ţăranii galileeni pregăteau
pământurile pentru a le însămânţa, iar ascultătorilor săi
imaginea semănătorului era binecunoscută. „Cel care a venit
pentru noi şi a noastră mântuire în această lume, Iisus,
înfăţişează pe semănătorul care seamănă cuvântul împărăţiei“,
căci aşa cum El explică, sămânţa înseamnă „cuvântul împărăţiei“
(Matei 13, 19).

Din păcate, nu toate seminţele vor da rodul cel mult aşteptat,
deoarece unele vor cădea lângă drum şi vor fi mâncate de
păsări. Altele vor cădea pe loc pietros şi îndată ce vor
încolţi, din pricina lipsei de apă, soarele puternic le
va usca, rădăcina lor fiind scurtă.

Seminţele ce vor ajunge în mijlocul spinilor, aceştia crescând
le vor sufoca. Tâlcuirea pildei semănătorului pe care Mântuitorul
Hristos o face vine în ajutorul Apostolilor, spre a-i face
să înţeleagă taina împărăţiei, simbolizată prin semănătorul
cel harnic şi iubitor.

Seminţele căzute lângă drum pe care păsările cerului le
mănâncă sunt toţi cei care, auzind cuvântul lui Dumnezeu,
nu şi-l fac roditor în viaţa lor, ci-l tratează cu nepăsare,
uşurinţă şi indiferenţă.

Trăim astăzi, în timpuri de libertate şi libertinaj, drama
indiferenţei şi a necredinţei, care devin tot mai evidente
şi des întâlnite şi carea pus stăpânire pe mulţi dintre
semenii noştri. Cuvântul Sfintei Evanghelii este astăzi
transmis prin mijloace moderne, prin misionari, prin lecţiile
cateheţilor şi profesorilor de religie, însă din nefericire
prea puţin rodeşte. Uşor cade pe stâncă, pe piatră fără
viaţă, în inimi şi suflete uscate, aride, caracterizate
prin indiferenţă şi necredinţă. Diavolul vine prin amăgire
şi înşeală, inoculând falsitatea în locul adevărului, răul
în locul binelui. Cele căzute pe piatră sunt cei care ajung
să condiţioneze şi să negocieze chiar pe cele sfinte. La
încercări, uită de puterea şi dimensiunea bucuriei ascunsă
în taina crucii.

Cu aceştia se împlinesc uşor cuvintele „ochii au şi nu
văd, urechi au şi nu aud“. Credinţa creştină înseamnă luptă
şi biruinţă, urcare şi împlinire, nicidecum comoditate şi
iresponsabilitate. În acest sens, Mântuitorul este clar:
„Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă, pe fiu sau pe fiică
mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“ (Matei 10,
37) „şi cel ce pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este
potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 9, 62).

Cele căzute printre spini sunt cei care sunt neroditori.
Grijile vieţii, egoismul, setea de a poseda mai mult decât
firescul fac ca toate să fie zadarnice. Bogăţia este piedică
de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Adesea, Mântuitorul
a deplâns nedreptatea bogăţiei („cât de greu vor intra în
împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi“, Marcu 10, 23),
iar Sf. Ap. Iacov este foarte categoric: „Veniţi voi, bogaţilor,
plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra
voastră“ (Iacov 5, 1).

Prin stilul de viaţă care s-a modificat considerabil, mare
parte dintre noi am devenit posesivi şi avizi după înavuţire.
Mai mult ca altădată, fiecare cultivă imitând ficţiunea
regizorală a filmelor cu stil de viaţă risipitor şi distrugător.

Cu greu ar mai accepta unul dintre aceştia să trăiască
mulţumind lui Dumnezeu pentru fiecare zi, ca dar al Lui,
în care să cultive, împlinind de dimineaţă până seara măcar
o singură faptă bună. Dacă a trecut o zi din viaţa noastră
în care n-am făcut şi împlinit nimic bun, aceea este o zi
pierdută definitiv, şi câte zile nu le pierdem astfel?

Grijile vieţii devin tot mai intense, cele veşnice au deseori
importanţă minimalizată, o mass-medie agresivă profită de
multe elemente lacunare ale educaţiei din această ţară şi
subtil oferă surogate ieftine, care aduc noi griji şi noi
provocări. S-a ajuns la o lipsă cronică de timp liber, de
odihnă sufletească, de concentrare şi privire adâncă asupra
propriei existenţe. Cât şi de ce trăim pe acest pământ,
încotro ne îndreptăm, ce răspuns dăm pentru faptele noastre,
pentru semenii noştri. Într-una din strofele Canonului cel
mare, care se citeşte în Postul Mare, se spune: „Grija vieţii
ne-a scos din rai“ şi această constatare, ca şi o mărturisire
a începutului grijilor vieţii, devine o realitate zilnică,
care ne face să repetăm drama căderii primilor oameni.

În predica de pe munte, ştiind zbuciumul vieţii umane,
Mântuitorul ne linişteşte îndemnându-ne: „Nu vă îngrijiţi
pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de
ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei 6, 34).

Seminţele între spini sunt faptele trupului cunoscute:
adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, fermecătorii,
certuri, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri,
beţii - „Cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu“ (Gal. 5, 19-21). Câtă tristeţe aduce bunului
semănător o astfel de lucrare într-un pământ în care spinii
nefolositori devin majoritari şi înăbuşă tot ce-i roditor!
Fiecare medic are satisfacţie când pacientul lui recapătă
sănătatea, fiecare profesor se împlineşte pe sine când proprii
studenţi învaţă, fiecare preot îşi găseşte împlinirea misiunii
lui când cuvântul ce-l vesteşte devine roditor vizibil în
viaţa noastră. Ce tristeţe, în schimb, când toate eforturile
se arată adesea a fi zadarnice, în ciuda atenţiei şi lucrării
oferite şi împlinite! Câtă durere în inima sângerândă a
Mântuitorului nostru, când tot mai mulţi dintre noi suntem
indiferenţi la chemarea Lui!

În final, unele seminţe cad pe pământul cel bun şi vor
da rod însutit. Aceştia sunt cei statornici, răbdători,
care rodesc faptele cele bune, în credinţă sinceră, discretă,
care mărturiseşte şi împlineşte ceea ce Mântuitorul Hristos
cere de la noi: „Cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din
ceruri, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Matei
7, 21).

Parabola arată însuşirile cuvântului
dumnezeiesc

Parabola semănătorului are rolul de a arăta însuşirile
cuvântului dumnezeiesc şi rolul de a zidi suflete şi de
a face pe fiecare dintre noi să adere conştient şi liber
la împărăţia lui Dumnezeu.

Dar pentru ca împărăţia să ia fiinţă într-un suflet, trebuie
în primul rând ca acesta să se deschidă faţă de cuvântul
lui Dumnezeu şi să-l împlinească, făcându-şi-l normativ
pentru existenţa sa. Pe cei care nu cred şi-L refuză, Mântuitorul
îi mustră: „Cuvântul Meu nu încape în voi“ (Ioan 8, 37),
iar tuturor acelora care se arată receptivi şi cred în El
le spune: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu
adevărat ucenicii Mei“ (Ioan 8, 31). Una dintre trăsăturile
distinctive, proprii ucenicilor, este de a primi cuvântul,
de a-l păstra şi de a-l face roditor. Mântuitorul arată
adevărata fericire ce decurge din împlinirea lui: „Fericiţi
sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc“ (Luca
11, 28).

Prima treaptă pentru intrarea în împărăţia cerurilor este
marcată de primirea cuvântului dumnezeiesc, dătător de viaţă
- „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă“ (Ioan
6, 63).

După tâlcuirea parabolei, cuvântul semănat în inimă integrează,
cuprinzând în el toate facultăţile umane. Primirea lui nu
implică doar un proces intelectual, ci o adeziune totală,
care presupune o adâncă prefacere lăuntrică, o schimbare
a propriei vieţi. Asimilarea lucidă a cuvântului este o
condiţie esenţială pentru ca acesta să încolţească în inimă.
În parabolă ni se spune că vine cel viclean şi răpeşte cuvântul.
De aceea Mântuitorul cere: „Luaţi seama deci cum auziţi!“
(Luca 8, 18), iar alteori, avertizându-i pe iudei, le spune:
„De ce nu înţelegeţi vorbirea mea? Fiindcă nu daţi ascultare
Cuvântului Meu“ (Ioan 8, 43). Cuvântul trebuie primit, adică
înţeles în adânca sa semnificaţie, şi numai cel care este
în comuniune cu Mântuitorul Hristos şi cu Biserica Lui primeşte
cuvântul, îl înţelege, iar înţelegerea acestuia îl preface
în ucenic adevărat.

Creştinismul este religia rodirii
maxime a tuturor potenţelor sufleteşti din om

Din cauza libertinajului şi iresponsabilităţii, omul de
astăzi are tristul privilegiu de a putea înăbuşi creşterea
seminţei în inima lui. Printre cauzele enumerate de Mântuitorul
Hristos, care contribuie la uscarea şi nerodirea seminţei,
este şi aceea a sensului unei adevărate chemări. Ea duce,
de la scandalizare în caz de persecuţie şi încercare, la
forme variate de negare a cuvântului: „Cei cu inimă curată
şi bună care aud cuvântul îl păstrează şi rodesc întru răbdare“
(Luca 8, 15). Inima în care a fost semănat cuvântul trebuie
să posede anumite însuşiri pentru ca el să poată da roade.
Rodirea lui merge simultan cu îndurarea şi răbdarea încercărilor
şi presupune renunţări care fac posibilă deplina încorporare
în împărăţia lui Dumnezeu, căci aceasta este, în ultima
instanţă, prefacerea omului muritor într-un fiu al împărăţiei.

Domnul va stărui în repetate rânduri asupra obligaţiei
de a rodi, rodirea fiind una dintre condiţiile esenţiale
ale vieţii creştine. Împărăţia cerurilor se caracterizează
prin abundenţă, de aceea Mântuitorul va spune: „Împărăţia
lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care
va face roadele ei“ (Matei 21, 43). Spre a intra în împărăţia
lui Dumnezeu, omul trebuie să aducă rodul faptelor bune
izvorâte din credinţă vie şi lucrătoare. Creştinismul este
religia rodirii maxime a tuturor potenţelor sufleteşti din
om, a bucuriei izvorâte din plinătatea lucrării Duhului
Sfânt în via ţa noastră. În ultima cuvântare adresată ucenicilor
înainte de Patimile Sale, Domnul va reveni deseori asupra
datoriei lor de a aduce roadă, arătând că aceştia nu vor
putea rodi decât rămânând în comuniune cu El: „Cel ce rămâne
în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără
Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

După cum darurile sunt diferite, tot astfel şi capacitatea
de rodire este diferită de la om la om, de aceea sămânţa
face o sută de boabe la unul, la altul şaizeci şi la altul
treizeci.

Cine are urechi de auzit să audă!

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 17 octombrie 2011