Toate suferinţele din această lume sunt grele. Le ştim,
le cunoaştem, le observăm, le trăim şi le întâlnim peste
tot. Aproape nu există loc pe acest pământ fără suferinţă.

Ea are cauze multiple, diferite, şi aproape toţi oamenii
iau contact direct, personal, şi se arată neputincioşi în
faţa ei. Unii, cu darul credinţei cultivat şi actualizat
în viaţa lor, o poartă, cu resemnare şi creştinească nădejde,
zile, luni, ani, aşteptând eliberarea din ea.

Bolnav de treizeci
şi opt de ani

În capitolul V al Sfintei Evanghelii,
scrisă de Sfântul Ioan, citim: “În Ierusalim, lângă Poarta
Oilor, era o scăldătoare, care se numeşte pe evreieşte Vitezda,
având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi,
orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un
înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura
apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea
sănătos, de orice boală era ţinut“. Si era acolo un om,
care era bolnav de treizeci şi opt de ani.

Iisus, văzându-l pe acesta zăcând, şi ştiind
că este de multă vreme bolnav, i-a zis: “Voieşti să te faci
sănătos?“ Bolnavul i-a răspuns: “Doamne, nu am om ca să
mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până
vin eu, altul se coboară înaintea mea“.

“Să nu mai păcătuieşti
ca să nu-ţi fie ceva mai rău“

Iisus i-a zis: “Scoală-te, ia-ţi patul
tău şi umblă“. Si îndată omul s-a făcut sănătos, şi şi-a
luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. . .
Apoi Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: “Iată că te-ai
făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi
fie ceva mai rău“.

În partea de Nord a zidurilor vechii cetăţi
a Ierusalimului, aproape de Poarta leilor, era un spital,
un loc de suferinţă şi mângâiere, de speranţă şi aşteptări.
Acesta s-a ridicat şi modernizat datorită regelui Irod,
care amenajează pentru cei aflaţi în suferinţă aproape corespondentul
unei clinici de recuperare din zilele noastre. Lacul Vitezda,
în urma descoperirilor arheologice, izvora dintr-o stâncă,
apă pură, dar cu puteri miraculoase, atribuite unui sfânt
înger care tulbura apa, dându-i acesteia calităţi vindecătoare.

Deoarece era un loc al suferinţei, al
durerii, unde mulţime mare suferea şi aştepta minunea tulburării
apei, un om printre cei mulţi atrage atenţia, acolo aştepta
de treizeci şi opt de ani, fiind în imposibilitatea de a
se deplasa. Suferinţa lui nu mai era prilej de a atrage
atenţia cuiva, pentru mulţi era deja o obişnuinţă, o stare
din care se credea că nu mai este nici o şansă de salvare.
Dramatică şi greu de suportat sentinţă. Acesta se afla în
posibilitatea vindecării, dar nu avea pe nimeni care să-l
ajute, să-i acorde o mână de ajutor, un cuvânt de mângâiere.

În cei 38 de ani de aşteptare şi numeroase
decepţii, nu i-a dispărut speranţa, puterea şi dorinţa de
viaţă. În această stare l-a găsit Cel ce a venit în lume
pentru a şterge lacrima de pe faţa tuturor, “Cel care a
luat asupra Lui toate păcatele şi suferinţele noastre“ (Ioan
1, 29).

“Vrei să te faci
sănătos?“

În aceste scurte cuvinte mai putem descifra
“mai ai puterea credinţei de a dori să fii vindecat sau
tu, cel care de 38 de ani aştepţi aici, crezi că poţi astăzi
să fii vindecat?“

Ne-am fi aşteptat, conform limbajului obişnuit în astfel
de situaţii, ca bolnavul să fi spus: “Da“, dar el a dat
un răspuns al celei mai chinuitoare suferinţe care-l distrugea
zilnic: “Doamne, nu am om care să mă arunce în apă“. Iisus,
cunoscându-i neputinţa şi suferinţa, I-a poruncit: “Scoală-te,
ia-ţi patul tău şi umblă!“ Omul, după treizeci şi opt de
ani de aşteptare, suferinţă, răbdare, s-a ridicat mult prea
repede, nemaiîntrebând cine este Cel care l-a făcut sănătos.
Poate bucuria vindecării a făcut ca cel bolnav să plece
mângâindu-se, nemaiţinând seamă de anumite prescripţii care,
între timp, au generat un conflict.

Pe străzile Ierusalimului, fiind văzut
de cei care îl priveau uimiţi, ducându-şi propriul pat al
suferinţei, câţiva conaţionali i-au reproşat de ce şi-a
luat patul şi merge, fiind ziua sabatului. Ca răspuns la
obiecţia lor, el s-a justificat: “Omul care m-a vindecat,
mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă!“

Despre sensul sabatului

Mai târziu, în templu, L-a întâlnit pe
Iisus, Care I-a spus: “Iată te-ai făcut sănătos, aranjează-ţi
propria viaţă după voinţa lui Dumnezeu, ca să nu ţi se întâmple
ceva mai rău.“ Deci acest Om care L-a vindecat era Iisus
Mântuitorul. Vindecarea omului a fost începutul conflictului
generat de cei care reproşau că a săvârşit vindecarea în
ziua sâmbetei, deoarece ei vedeau prin aceasta o ştirbire
şi o încălcare a cinstirii zilei de sâmbătă. Răspunsul Mântuitorului
nu a întârzit: “Tatăl Meu lucrează (şi în ziua sâmbetei)
de aceea şi Eu lucrez. Odihna sabatului se poate să aibă
la voi un sens. Pentru Dumnezeu, şi pentru ceea ce săvârşesc
Eu în numele Lui, nu are nici unul“.

Care era sensul sabatului? Fariseii cei
de odinioară, din păcate, şi cei mai noi, de la sectanţi
până la părelnicii sfinţi contemporani, sunt rigorişti cu
aspectul şi forma exterioară şi dezinteresaţi cu ceea ce
este mult mai important, partea sufletească şi dispoziţia
de apropiere spre Dumnezeu şi aproapele nostru.

Dumnezeu poartă de grijă lumii, o iubeşte,
o hrăneşte, fără această providenţă nu ar mai exista lumea,
Iisus Domnul a vindecat chiar în ziua sâmbetei, a adus mântuirea
lumii spre mângâierea şi încurajarea ei.

Problema timpului nostru nu este legată
de ziua sabatului (poate la unele grupări sectante eretice),
ci ea se pune acolo spre a descoperi sensul bolii, al suferinţei,
al răbdării şi credinţei.

Dacă observăm conştient asupra propriei
vieţi aproape nu există clipă fără încercări, nu trece un
an fără dureri, pierderi, lacrimi. De la prima floare de
primăvară îngheţată de frigul neaşteptat, până la cei mai
apropiaţi care suferă boli incurabile, uitaţi, părăsiţi,
chinuiţi de propriile păcate şi nedreptăţi. Credinţa ce
o avem ne dă mângâiere, curaj, consolare până la un oarecare
grad de înţelegere. Dar ani întregi, cazul nostru - 38 de
ani -, maltrataţi de dureri chinuitoare, părăsiţi de toţi
cei dragi, care nu mai găsesc şi întâlnesc inima şi mâna
caldă mângâietoare… Apoi apare întrebarea: “Vrei să fii
sănătos?“ Cel bolnav nu deplânge durerile lui trupeşti,
ci acuză suferinţa singurătăţii, a părăsirii de către toţi
“Doamne, nu am om! Cine ar fi putut sta alături de el 38
de ani? Doamne, nu am om!“ Oare câţi dintre noi nu pot exprima
durerea şi neputinţa prin aceste cuvinte? Lumea noastră
egoistă, depărtată de Dumnezeu, concentrată asupra unei
vieţi abundente, luxuriante, inumane, se mai apleacă asupra
tristei constatări că fiecare nu are un om care să-l sprijine,
ajute, consoleze, încurajeze, să-i arate calea vieţii, a
binecuvântării, a Bisericii?

Nici un medic nu
a dat viaţa cuiva, o poate doar întreţine

Iisus Domnul Se apropie de cel bolnav, îl încurajează,
vorbeşte către un om suferind, plin de putere, îi porunceşte,
şi cel bolnav se vindecă. Si astăzi, în multe locuri de
suferinţă, Iisus Mântuitorul vine, rămâne unde este chemat
prin rugăciune, dorit, luminează şi înţelepţeşte medicul
spre a alege cea mai bună terapie, cel mai sigur tratament,
dând putere vindecătorului şi vindecatului. Nici un medic
nu a dat viaţa cuiva, ci doar o întreţine, îi atenuează
durerile, vindecă puterea sufletului celui suferind prin
puterea lui Dumnezeu, Care dă puteri nebănuite şi dorinţa
de viaţă.

Când nu ne mai bucurăm de sănătate, atunci o putem preţui
şi chiar întreba ce înseamnă să fii sănătos? Înseamnă să
ştii să preţuieşti viaţa aceasta şi cea veşnică, să fii
cel care ai puterea de a lucra fără să fii nemulţumit, să
ai curajul de a birui şi căuta viaţa alături de Dumnezeu
şi de sfinţii Săi. A fi sănătos înseamnă a fi dinamic, curajos,
bucuros, a oferi şi împărţi cu toţi, în numele Izvorului
vieţii, Dumnezeu, ceea ce ai mai mult decât îţi este necesar.

Cel bolnav de 38 de ani aşteaptă clipa refacerii şi dobândirii
acestui mare dar, sănătatea. Viaţa pentru el era nu simplă,
nici uşoară, ci grea, chinuitoare, obositoare, în singurătate
şi părăsire. Uitat de semenii săi, părăsit şi trecut cu
vederea, el rămâne pentru noi chipul complet al răbdării,
mai ales în lumea tot mai nerăbdătoare, tehnicizată, arogantă
şi lipsită adesea de un discernământ firesc.

Afara locului suferinţei exista Ierusalimul, cu frumuseţea,
grijile şi frământările locuitorilor lui. Pe acestea le
dorea bolnavul nostru după 38 de ani să le revadă, să trăiască
din plin ca orice om care se bucură de frumuseţea creaţiei
lui Dumnezeu.

Biserica,
spitalul duhovnicesc

În templul din Ierusalim, prefigurarea
Bisericii noastre, Doctorul şi vindecătorul lui îi descoperă
cauza suferinţei, oferindu-i spre a nu i se repeta mai rău
alternativa preventivă, care îl va feri de orice recădere
şi durere. “De acum să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple
ceva mai rău“ (Ioan 5, V,14).

Acelaşi cuvânt mângâietor, plin de curaj
este adresat fiecăruia dintre noi, dintre cei mulţi, suferinzi,
uitaţi, părăsiţi, aflaţi mereu pe calea lacrimilor şi a
durerilor.

Viaţa petrecută adesea nu are nici un
sens, dacă este depărtată de Dumnezeu şi Biserica Lui, care
este un spital duhovnicesc în care “cine intră se face sănătos
de orice boală ar fi cuprins“ (Ioan 5, V, 4).

Suferinţa singurătăţii este uşor purtată
de mângâierea Bisericii, care nu uită pe cel bolnav, trist,
în nevoie. Mereu se roagă pentru ei, îi sprijină şi îi încurajează.
O putem afla dacă suntem în Biserică, iar dacă suntem depărtaţi
de ea, nu vom afla nicăieri în lume vindecarea, pacea şi
liniştea sufletească.

Bolnavul nostru a fost vindecat pentru
că a fost găsit în acel loc, imagine a tainei Bisericii
aşteptând venirea Mântuitorului.

El ne învaţă răbdarea şi ne dă prin prezenţa
lui curajul de a cere şi bucuria de a primi.

Iisus Mântuitorul, plin de compasiune
şi dăruire către toţi cei din suferinţă, cere şi porunceşte:
“Ridică-te şi fii sănătos de boala ta!“

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 02 august 2010