Denia „Acatistului Bunei Vestiri” va fi săvârşită în bisericile ortodoxe în această seară de vineri, 3 aprilie. Este vorba despre primul acatist din tradiţia liturgică a Bisericii lui Hristos. „Acatistului Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria” este lecturat în cadrul slujbei Utreniei zilei următoare, a Deniei de Sâmbătă din a cincea săptămână a Sfântului şi Marelui Post. Sinaxarul Sâmbetei din a cincea săptămână a Postului Sfintelor Paşti oferă amănunte despre datele istorice privind imnul „Acatist al Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria”: În timpul împăratului bizantin Heraclie, împăratul perşilor, Hosroe, văzând că împărăţia bizantinilor era cu totul slăbită în urma domniei împăratului Foca, tiranul, a trimis pe unul din satrapii săi, pe nume Sarvar ca să supună întreg Răsăritul. Satrapul Sarvar, venind, a cucerit tot Răsăritul, ajungând chiar până la Hrisopole (Scutarii de azi). Împăratul Heraclie, pentru că avea lipsă de bani în vistieria statului, a prefăcut vasele sfinte ale bisericilor, cu făgăduinţa că va da înapoi mai multe şi mai desăvârşite sfinte vase. Heraclie porneşte deci cu corăbiile prin Marea Neagră şi intră în ţinuturile Persiei; nimiceşte Persia; iar Hosroe, împreună cu întreaga sa oaste, este bătut cumplit. Nu după multă vreme Sirois, fiul lui Hosroe, s-a răsculat împotriva tatălui său, a luat el conducerea împărăţiei, a omorât pe Hosroe, tatăl lui, şi a făcut pace cu Heraclie. Hagan, conducătorul misienilor şi al sciţilor, când a auzit că Împăratul Heraclie străbătea Marea Neagră spre a se duce în Persia, a stricat pacea cu bizantinii. A strâns nenumărate oşti şi a năvălit din părţile de miazănoapte asupra Constan­tinopolului, scoţând strigăte de hulă împotriva lui Dumnezeu. Marea s-a umplut îndată de corăbii şi uscatul de pedeştri şi călăreţi. Patriarhul Serghie îndeamnă poporul Constantinopolului să nu-şi piardă curajul, ci să-şi pună din tot sufletul întreaga nădejde în Dumnezeu şi în Preacurata lui Maică, Născătoarea de Dum­nezeu. La fel şi Bonos patriciul, care era pe atunci în fruntea cetăţii, pregătea tot ce trebuia pentru izgonirea vrăjmaşilor. «Trebuie, spunea el, ca împreună cu ajutorul cel de sus să facem şi noi cele ce se cuvin». Patriarhul, purtând împreună cu tot poporul dumnezeiasca icoană a Maicii Domnului, mergea împrejurul cetăţii, pe deasupra zidurilor. Iar când Sarvar dinspre răsărit şi Hagan dinspre apus au început să dea foc locuinţelor dimprejurul cetăţii, patriarhul umbla pe deasupra zidurilor cetăţii, purtând icoana cea nefăcută de mâna a lui Hristos, cinstitele şi de viaţă făcătoarele lemne ale Crucii. Hagan a năvălit pe uscat asupra zidurilor cetăţii Constantinopolului cu o mulţime nenumărată de ostaşi, înarmaţi foarte tare, încât trebuia să lupte un soldat bizantin cu zece soldaţi sciţi. Dar nebiruita Apărătoare a ucis pe cei mai mulţi din sciţi prin puţinii ostaşi ce se găseau în biserica „Izvorul Tămăduirii”. Din astă pricină bizantinii, prinzând îndrăzneală şi curaj, îi biruiau mereu sub conducerea Maicii lui Dumnezeu, cea nebiruită. Cu toate că sciţii au văzut că sunt respinşi, au cerut locuitorilor Constantinopolului să ceară pace; dar ei n-au vrut. Atunci Hagan le-a răspuns: «Nu va înşelaţi cu Dumnezeul în Care credeţi! Neapărat mâine voi lua cetatea voastră!». La auzul acestor cuvinte, locuitorii cetăţii şi-au întins mâinile către Dumnezeu. Hagan şi Sarvar s-au înţeles să atace şi pe uscat şi pe mare. Dar au fost atât de cumplit bătuţi de bizantini, încât nu mai dovedeau cei vii să îngroape morţii. Corăbiile cele făcute dintr-un singur lemn pline cu soldaţi, care se îndreptau, prin golful numit Cornul de Aur, spre biserica din Vlaherne a Născătoarei de Dumnezeu, din pricina unei puternice furtuni ce s-a pornit pe neaşteptate pe mare, le-a despărţit pe unele de altele şi le-a sfărâmat împreună cu toate corăbiile duşmanilor. Şi se putea vedea minunata lucrare a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căci pe toţi i-a aruncat la ţărmul mării lângă Vlaherne. Poporul, deschizând iute porţile, cu femei şi cu copii, navălind vitejeşte asupra lor, i-a ucis pe toţi, fără deosebire. Conducătorii vrăjmaşilor s-au întors plângând şi tânguindu-se. Poporul cel iubitor de Dumnezeu al Constantinopolului, dând mulţumire Maicii Domnului, a făcut privegheri şi a cântat toată noaptea imnul Acatist, ca uneia ce a privegheat pentru ei şi a biruit pe duşmani prin puterea ei cea mai presus de fire. Şi de atunci, spre pomenirea acestui fapt şi a minunii acesteia mai presus de fire, Biserica a rânduit să se afierosească Maicii Domnului această sărbătoare în acest timp când a avut loc biruinţa prin ajutorul Maicii Domnului. L-a numit Acatist, pentru că întreg poporul şi clerul Constantinopolului au cântat atunci acest imn stând în picioare. După trecerea a treizeci şi şase de ani, pe timpul împărăţiei lui Constantin Po­gonatul, agarenii venind cu nenumărată oaste au atacat din nou Constantinopolul. Şi au ţinut înconjurată cetatea timp de şapte ani, în care timp au iernat în părţile Cizicului, şi au murit mulţi de-ai lor. Apoi au plecat şi s-au întors cu corăbiile lor; când au ajuns la locul numit Sileo, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, au fost toţi înecaţi în mare. Dar a mai făcut Născătoarea de Dumnezeu şi o a treia minune. Pe timpul lui Leon Isaurul, mahomedanii, urmaşii lui Agar, în număr de foarte multe zeci de mii, au nimicit mai întâi împărăţia perşilor, apoi Egiptul şi Libia şi au atacat pe indieni, etiopieni şi spanioli. Mai pe urmă au pornit cu opt sute de corăbii pline de ostaşi şi împotriva oraşelor Împărăţiei. Au înconjurat Constantinopolul şi aveau de gând să-l nimicească îndată. Poporul credincios al cetăţii a luat cinstitul lemn al sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cinstita icoană a Maicii lui Dumnezeu-Călăuzitoarea şi au mers de jur împrejurul zidului cetăţii, rugând pe Dumnezeu cu lacrimi să se îndure de ei. Agarenilor le-a venit în gând să-şi împartă oştile în două părţi: o parte au pornit-o împotriva bulgarilor, unde au căzut mai mult de douăzeci de mii, iar altă parte a rămas ca să cucerească Constantinopolul. Fiind însă împiedicaţi de un lanţ de fier care se întindea de la Galata până la zidurile cetăţii, au ocolit şi au ajuns aproape de locul numit Sosten. Acolo a izbucnit un vânt de la miazănoapte, încât cele mai multe din corăbiile lor s-au sfărâmat şi s-au înecat. Cei care au mai rămas au căzut în mare foamete, încât au mâncat şi carne omenească şi muiau bălegar şi-l mâncau. Apoi au plecat şi când au ajuns în Marea Egee, toate corăbiile lor împreună cu toţi ai lor s-au dus în fundul mării, căci căzând din cer grindină puternică şi înfierbântând marea, a topit corăbiile lor şi aşa acel stol nenumărat de corăbii au pierit şi au rămas numai trei ca să dea de veste. Aşadar prăznuim sărbătoarea de astăzi pentru toate aceste minuni mai presus de fire ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Se numeşte Acatist, pentru că atunci întreg poporul a cântat în noaptea aceea imnul Maicii Cuvântului stând în picioare, şi pentru că la toate celelalte icoase obişnuim să şedem, în timp ce icoasele acestea ale Maicii lui Dumnezeu le ascultăm toţi în picioare. Pentru rugăciunile Apărătoarei şi nebiruitei Maicii Tale, Hristoase Dumnezeule, scapă-ne şi pe noi de nenorocirile ce ne înconjoară, şi ne miluieşte pe noi, ca un singur Iubitor de oameni. Textul imnului „Acatist al Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria” a fost alcătuit în prima jumătate a secolului al VII-lea de către Patriarhul Serghie I al Constantinopolului.