Autocefalia, termen a cărui provenienţă etimologică se
regăseşte prin reunirea cuvintelor din limba greacă, „autos“-
(prin sine) însuşi şi „kefali“ - cap, desemnează, în viaţa
bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti constituită
la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de
o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric,
independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ,
şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează
în mod firesc şi ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe
surori. Despre contextul istoric în care s-a obţinut recunoaşterea
autocefaliei, precum şi despre vechimea şi afirmarea ei
de-a lungul timpului ne-a vorbit părintele profesor Florin
Şerbănescu, consilier în cadrul Sectorului Patrimoniu bisericesc
al Patriarhiei Române.

Părinte profesor, când putem spune că începe „procesul“
de afirmare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe româneşti?

În spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde creştinismul
s-a aşezat statornic încă din primul veac al erei creştine,
adică din secolul I, din epoca apostolică, în secolele următoare
s-au constituit eparhii, în special în zona Dunării de Jos.
Ele au culminat printr-un moment de organizare a Bisericii
din Sciţia Minor, ajunsă la nivel de mitropolie, cu arhiepiscopia
Tomisului în fruntea acestei organizări şi care avea un
anume fel de autonomie în cadrul organizării din întregul
Imperiu Roman de Răsărit. Mai târziu, am putea evoca semnificativ
momentul creării, în secolul al XIV-lea, a statelor feudale
româneşti, când organizarea bisericească a venit să consfinţească
această independenţă statală prin organizarea mitropoliilor
în Ţara Românească şi Moldova. După recunoaşterea mitropolitului
din Ţara Românească de către Patriarhia Constantinopolului,
în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiţi tot
de Patriarhia Ecumenică, în condiţiile în care noi aveam
o Biserică încă tânără, abia organizată în cadrul noului
stat. Chiar de atunci în Moldova s-a dorit foarte mult ca
ierarhii de acolo să fie autohtoni. Din această dorinţă
s-a născut ulterior mişcarea pentru dobândirea autocefaliei.
Patriarhia Ecumenică a recunoscut, în cele din urmă, la
începutul secolului al XV-lea, pe ierarhul moldovean Iosif
I Muşat, ca prim mitropolit, acesta fiind în funcţie mai
dinainte de recunoaşterea sa.

„După 1453, Ţările Române au devenit principalul bastion
de apărare a creştinătăţii“

Cum a reuşit Biserica noastră să-şi manifeste autonomia
în noul context istoric, având în vedere expansiunea otomană
de după 1453?

În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutaţii care au
dus la creşterea importanţei Ţărilor Române pe plan internaţional
în cadrul luptei pentru libertate. În împrejurările expansiunii
otomane care a dus la însăşi căderea Bizanţului la 1453,
Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare
a creştinătăţii, a întregii Europe. Am avut şi noi un aşa-zis
„război al nostru de o sută de ani“, cum spunea istoricul
Constantin C. Giurescu, comparând situaţia de la noi cu
Războiul de 100 de ani din vestul Europei, referindu-se
la lupta pentru apărarea libertăţii.

Până când s-a instaurat dominaţia otomană asupra Ţărilor
Române, adică până spre jumătatea secolului al XVI-lea,
românii au avut independenţă politică, iar după această
dată ei şi-au păstrat autonomia. În vreme ce, în secolele
următoare, până la Dunăre au fost zone administrate direct
de turci sub forma paşalâcurilor, în partea nord-dunăreană
Ţările Române au avut continuitate ca viaţă de stat. Faptul
fundamental al istoriei noastre medievale începând din secolul
XIV-lea până în epoca modernă şi apoi pe întreg parcursul
epocii moderne până în ziua de astăzi este continuitatea
statului românesc şi, odată cu ea, şi continuitatea vieţii
bisericeşti în forme specifice statului, care nu şi-a pierdut
niciodată fiinţa şi care a mărturisit în permanenţă, cu
consecvenţă şi credincioşie, Ortodoxia. De aceea Biserica
noastră a avut mereu o legătură firească cu celelalte Biserici
Ortodoxe pe planul dogmatic, al învăţăturii de credinţă.

În acest context, în condiţiile în care patriarhatele din
Răsăritul ortodox, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau
mari dificultăţi în cadrul stăpânirii otomane, Ortodoxia
românească a devenit o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din
toate ţările răsăritene. Această amplă susţinere de către
Biserica Românească a întregii Ortodoxii reprezintă expresia
însăşi a autocefaliei, căci un asemenea consistent sprijin
nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate
de exprimare proprie. Avem, în toată această perioadă, expresii
elocvente privind faptul că ierarhii, începând cu mitropoliţii,
erau aleşi în ţară şi abia apoi aduşi la cunoştinţa Patriarhiei
Ecumenice, doar pentru confirmare. Aceasta este o formă
de autocefalie.

Pe parcursul secolelor Evului Mediu, organizările de eparhii
s-au făcut ţinând cont de necesităţile locale. Sunt acestea
un semn al autocefaliei manifestate timpuriu în Biserica
noastră?

Da. Spre exemplu, Episcopiile Râmnicului şi Buzăului au
fost create la 1502-1503 în cadrul acelui sobor de la Târgovişte
sau de la Mănăstirea Dealu, condus de patriarhul Nifon,
acesta fiind invitat ca un conducător al Bisericii din Ţara
Românească, nu în calitatea sa de patriarh ecumenic, fiindcă
nu mai era în scaun în acel moment. La acel sobor au participat
toţi egumenii şi stareţii mănăstirilor din ţară şi boierii,
în frunte cu însuşi domnitorul Radu cel Mare. De asemenea,
crearea, mai târziu, a Episcopiilor Huşilor şi Argeşului
a fost gândită şi realizată în Biserica Moldovei şi cea
a Ţării Româneşti.

Un alt fapt semnificativ: faţă de teritoriile de la sud
de Dunăre, unde turcii nu acceptau construirea de biserici
cu turlă, ele trebuind să fie, în general, joase, ba chiar
uşor îngropate, pentru a nu concura cumva geamiile musulmane,
la noi tot timpul bisericile au fost construite cu turlă,
şi nu doar biserici mici, ci şi unele de mari dimensiuni
pentru vremea aceea, adaptate unor funcţiuni specifice.
Astfel, Biserica „Sfântul Nicolae“ - Domnesc de la Curtea
de Argeş era una foarte spaţioasă pentru mijlocul secolului
al XIV-lea. Acelaşi lucru se poate spune despre Catedrala
mitropolitană din Târgovişte, înălţată de Sfântul Voievod
Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea, ea putând
cuprinde cvasi-totalitatea populaţiei capitalei Ţării Româneşti.
De asemenea, de mari dimensiuni era, ca lăcaş mănăstiresc,
biserica Mănăstirii Neamţ, ctitorită în 1497 de Sfântul
Voievod Ştefan cel Mare.

Stilurile ştefanian şi brâncovenesc - elemente de autonomie
în arhitectura ecleziastică românească

În cultura şi arta sacră de la noi există elemente specifice
româneşti. Vorbiţi-ne despre stilurile care marchează o
autonomie privind arta bisericească din Evul Mediu românesc.

În Ţările Române s-au constituit o arhitectură şi o artă
sacră cu trăsături specifice care s-au inspirat în primele
veacuri medievale din anumite orizonturi culturale, fie
din mediul constantinopolitan, fie din cel al Serbiei. Mai
târziu au fost şi alte influenţe (în timpul domniei lui
Vasile Lupu - stilul armeano-georgian sau chiar barocul),
toate topite într-o sinteză specific românească, unde elementul
tradiţional prevalează. Formele de exprimare cele mai strălucite
ale artei ecleziastice româneşti sunt: stilul ştefanian
în Moldova, stilul epocii clasice moldoveneşti, unde elementele
alogene asimilate sunt de provenienţă gotică, şi stilul
brâncovenesc în Ţara Românească, unde barocul joacă rolul
goticului de înainte. Aici se creează sinteza extraordinară
a artei brâncoveneşti, devenită mai târziu, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, stilul neo-românesc. Acestea sunt
elemente care scot în evidenţă personalitatea distinctă
a Ortodoxiei româneşti, autonomia de care vorbim.

Un alt element care întăreşte ceea ce am spus mai sus este
susţinerea, prin cărţile tipărite, a Ortodoxiei de pretutindeni.
Noi am avut un tipar cu multe cărţi care nu erau destinate
doar uzului intern, ci servea nevoilor credincioşilor din
afara ţării noastre, celor de limbă slavă şi greacă. La
Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi a funcţionat o tipografie
în limba greacă, în special pentru nevoile credincioşilor
greci aflaţi sub dominaţie turcească. În Ţara Românească,
mitropolitul Antim Ivireanul tipărea cărţi în limba greacă,
arabă, georgiană, trimiţând până şi tipografie în Antiohia
şi Georgia.

Pe de altă parte, au fost momente în care la noi s-au discutat
problemele importante privind învăţătura de credinţă ortodoxă.
Să ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul de la Iaşi
din 1642, când a fost studiată Mărturisirea de credinţă
a mitropolitului Petru Movilă, adoptată apoi în întregul
Răsărit ortodox.

Lumea ortodoxă a fost sprijinită de Biserica din Ţările
Române şi pe plan economic, financiar. Ne întoarcem la epoca
lui Vasile Lupu, care a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice,
urmare a cărei binefaceri Moldova a primit moaştele Sfintei
Cuvioase Parascheva. Timp de mai multe secole, numeroase
aşezăminte religioase de la noi au fost închinate la Locurile
Sfinte şi ele au susţinut economic Patriarhiile de la Constantinopol,
Alexandria, Antiohia, Ierusalim, precum şi aşezămintele
monahale din Grecia, de la Muntele Athos, din Ţara Sfântă
şi din alte părţi ale Ortodoxiei.

Apoi, mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu,
a fost chiar unul dintre candidaţii la scaunul de patriarh
ecumenic. Iar, în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan,
aflat în vizită prin părţile noastre, împreună cu alţi ierarhi
din ţară au sfinţit Sfântul şi Marele Mir, care este un
moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce însemna Biserica
din Ţara Moldovei în acea vreme.

O altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii
din Ţările Române este canonizarea de sfinţi.

Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana, considerat
sfânt încă din perioada Evului Mediu. Ştim apoi de canonizarea
Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, consfinţită
la Curtea de Argeş prin aducerea moaştelor sale de la Athos
de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515. La fel s-au
petrecut lucrurile cu constituirea tradiţiei legate de canonizarea
Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, a cărui canonizare
s-a consfinţit în părţile noastre. Tot ţinând de autocefalie
sunt elementele constitutive care se referă la cultul, cinstirea
deosebită pentru sfinţii ale căror moaşte au fost aduse
pe teritoriul ţării noastre, unele dintre ele rămânând aici.
Putem aminti astfel pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta
Filofteea, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou de la Basarabi,
adus în 1774 în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, Sfântul
Grigorie Decapolitul, care din Evul Mediu are moaştele la
Mănăstirea Bistriţa. Toate vorbesc despre o viaţă bisericească
extrem de bine organizată, o trăire neabătută întru învăţătura
ortodoxă, o comuniune frăţească permanentă cu celelalte
Biserici Ortodoxe.

Unirea Principatelor Române a deschis un nou orizont organizării
bisericeşti

Conturaţi cadrul istoric al obţinerii autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române!

Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost
premisa şi cadrul aspiraţiei spre o organizare bisericească
pe un plan superior. Pentru că este bine ştiut faptul că
organizarea bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea
Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip imperios, şi
necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două
mitropolii în cele două ţări, care trebuiau aduse împreună
într-o structură unitară în cadrul noului stat. Domnitorul
Alexandru I. Cuza şi guvernele care au urmat îndată după
anul 1859 nu au avut răgazul aplecării asupra unificării
structurii organizatorice bisericeşti. Au fost mai presante
unificarea administrativă şi recunoaşterea internaţională
a noului stat.

În a doua parte însă a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea
Legii secularizării averilor mănăstireşti, această problemă
a unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune
la ordinea zilei, care se aştepta a fi rezolvată. La începutul
anului 1864, s-a elaborat un proiect de nouă lege privind
unirea şi organizarea bisericească.

„Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de
orice autoritate bisericească străină“

Patriarhia Ecumenică a fost înştiinţată de faptul că se
intenţiona elaborarea unui proiect de lege sinodală. Asociat
faptului că în 1863 fusese luată măsura secularizării averilor
mănăstireşti, acest proiect a devenit odată în plus un punct
sensibil pentru Constantinopol, care a adoptat o poziţie
destul de rigidă, refractară faţă de acest deziderat, din
cauza intenţiei de a-şi menţine, în continuare, controlul
asupra Bisericii din teritoriile româneşti. În 3 decembrie
1864, acest proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura
de Decretul Organic nr. 1.703, pentru înfiinţarea unei autorităţi
sinodale centrale, şi promulgat de domnitor la 6 decembrie.
În acest decret era inserată, în articolele 1, următoarea
prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă Română este şi
rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină
în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina“. Iar în articolul
3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii Române păstrează
unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea
Biserică de Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică
a Constantinopolului“. Acestea sunt cele două idei principale
care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa
cum a fost ea consfinţită în 1885, dar pe care o vedem deja
pusă în proiect şi adoptată în lege încă la 1864.

Este, aşadar, o perioadă de peste două decenii, timp în
care au durat aceste tratative până la recunoaşterea oficială,
dar autocefalia, din punctul nostru de vedere, era considerată
un fapt existent şi care nu trebuia decât să fie consfinţit
de Patriarhia Ecumenică. Decretul Organic din 1864, supranumit,
într-un context mai larg, Legea Sinodală, este temeiul pe
care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova
şi Ţara Românească şi care a creat condiţiile ca, în fruntea
Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie aşezat un mitropolit
primat. Mitropolitul Ţării Româneşti de la Bucureşti a devenit,
din acel moment şi până la ridicarea BOR la rang de patriarhat,
mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de Nifon,
care-şi începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul
mitropolit ce a purtat, prin ordonanţă domnească, titlul
de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în
1875. Conţinutul acestui decret organic a fost făcut cunoscut
şi Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit în februarie 1865,
urmând o reacţie destul de dură, acesta fiind un moment
tensionat în relaţiile interbisericeşti.

Scrisoarea trimisă de Sinodul convocat la Constantinopol
era nefavorabilă Bisericii noastre. Sinodul Bisericii noastre
a discutat această scrisoare la 23 octombrie 1882.

Nu s-au mai putut continua demersurile pe această linie,
fiindcă la 11 februarie 1866 a avut loc debarcarea domnitorului
Cuza. Lucrurile au rămas în acel stadiu. A fost adus Carol,
mai întâi ca domnitor, până în 1881, când la 10 mai s-a
proclamat România ca regat.

Noi paşi în direcţia dobândirii recunoaşterii autocefaliei

În primul rând, ţara avea nevoie de o constituţie şi o
nouă lege organică bisericească. Decretul din 3 decembrie
1864 cuprindea o prevedere care făcuse multe valuri în vremea
aceea, şi anume numirea de către domn a ierarhilor. A fost
o mişcare puternică în anii următori, pentru a se trece
la alegerea ierarhilor şi confirmarea lor de către domn.
Deci, mergeau împreună întocmirea unei noi constituţii şi
a unei noi legi organice. Constituţia din 1866 are o prevedere
semnificativă la situaţia Bisericii. În articolul 21 se
spunea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată
de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea
cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“.
Deci, aceleaşi două idei menţionate mai înainte: unitatea
din punct de vedere dogmatic cu Biserica Constantinopolului,
iar, pe de altă parte, independenţa din punct de vedere
administrativ.

Autocefalia, în sensul în care era ea concepută, însemna
mai mult decât autonomie. Ea era sinonimă cu independenţa,
dobândită mai întâi pe plan politic, şi mai apoi bisericesc.
În proiectul Legii organice dezbătute atunci s-a introdus
aceeaşi idee în articolul 2 din proiect. A fost transmis
patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleaşi
obiecţiuni pe care, în timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie
al III-lea le manifestase. Acesta a fost motivul pentru
care Constituţia a fost aprobată cu acea prevedere din 1866,
iar Legea Organică a ajuns să fie votată în 1872, dar nu
a mai menţionat expres autocefalia BOR. Cu toate acestea,
în 3 articole din această lege apare menţionată autocefalia
Bisericii noastre (art. 9, 10 şi 12). Legea organică a fost
adusă la cunoştinţă de mitropolitul primat Nifon noului
patriarh ecumenic Antim al VI-lea, de la care neprimindu-se
nici un răspuns, s-a considerat a fi fost acceptată tacit.

După acest moment s-a produs o îngheţare a problemei autocefaliei.
Ea a fost reluată în timpul lui Ioachim al III-lea, care
şi-a început păstorirea în 1878. Odată cu păstorirea lui
Ioachim suntem într-o nouă realitate istorică, după Războiul
de Independenţă.

Dobândirea independenţei de stat atrage după sine independenţa
bisericească

În 1882, în ziua de 25 martie, Biserica noastră a săvârşit
un act foarte important, şi anume sfinţirea Sfântului şi
Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de
încordare a relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, trimiţând
scrisoare şi mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin
care reproşau acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane.
Au urmat răspunsuri demne din partea Bisericii noastre.
Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de
la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început
o activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei
autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei
Ecumenice.

În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele
doleanţe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea
acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi
confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul
nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaştere a autocefaliei,
iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au
întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere
a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul
primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D.
A. Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn,
recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă
cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La
1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial
recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică.
Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit
Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai
a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice,
pentru gestul recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au
fost anunţate că, de acum, Biserica Română este Biserică
soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate
cu cel constantinopolitan, în această comuniune a egalilor.

Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă
pe care Biserica Ortodoxă Română a parcurs-o venind, din
veacuri de luminoasă istorie, spre un răstimp de peste două
decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a consfinţit
definitiv statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Româneşti,
de la care moment aniversăm, cu înălţare sufletească, în
2010, împlinirea a 125 de ani. (interviu realizat de Augustin
Păunoiu, 'Lumina de Duminică', 10 ianuarie 2010, Nr. 1,
Anul VI - SERIE NAŢIONALĂ)