Pledoarie pentru viață

Viața cere viață, pentru că numai viața naște viață, dar poate cea mai profundă trăire o aduce sentimentul de mamă. O situație cu totul deosebită am trăit-o atunci când o mamă, cu un copil de aproximativ un an obținut prim fertilizare cu embrion implantat,  mi-a mărturisit că trăiește o stare de neliniște, o adevărată dramă când visează mereu cum cei trei embrioni ai ei, de care știa că mai sunt, o imploră să-i aducă la viață. Întrebându-mă ce să facă, cutremurat nu am putut decât să-i dau răspunsul biblic ”urmează-ți credința pentru că numai ea te va mântui”.

A devenit deja o tradiție ca în fiecare an la început de primăvară, când natura și făptura se trezește la viață, când verdele crud ne aduce o nouă speranță de viață, să ne regăsim împreună pentru a cinsti și proslăvi viața. Acestui gest, pornit dintr-o inițiativă nobilă, se asociază ca de fiecare dată și biserica noastră, pentru a sprijini și încuraja dreptul la viață a fiecărui nenăscut, pentru a ne gândi o clipă la viața care stă să apară și nu apare, la lumina care stă să lumineze și nu luminează, la ființa care ar trebui să trăiască și nu trăiește.

Dacă pentru dreptul la viață, pe care ne-am adunat să-l întărim astăzi, s-au găsit unele răspunsuri, pentru a defini viața și a pătrunde tainele ei vom constata că de la Aristotel, care spunea;” viața este ceva ce apare, se dezvoltă și se reproduce la nesfârșit”, până astăzi când știința este atât de dezvoltată, mai nu s-au făcut progrese. A o defini ca o sinteză a unor procese bilogice, fizice, chimice, sau ca formă specială de mișcare a materiei − cum spun materialiștii sau ateii − sau că viața este pur și simplu un șir de evenimente derulate în timpul scurs dintre naștere și moarte, nu atinge esența, pentru că aceste procese nu vor explica niciodată extraordinara complexitate a vieții.

Totuși, cei care neagă faptul că viața este opera creației, se împiedică de o realitate pe care nu o pot depăși; materia din care e făcut omul (din pământ ești făcut și în pământ vei merge – spune biblia), devine vie datorită așa zisei energii vitale, care pune în mișcare materia într-o anume direcție, orientată de ceea ce moștenește viața din viața din care a luat naștere. Or, această energie vitală, pe care știința nu o lămurește și rațiunea și logica umană nu o cuprinde, credința noastră o numește duh de viață, putere divină sau suflare de viață pe care noua ființă în stare embrionară o primește. ”Tu mai țesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură așa de minunată” va spune mai târziu omul dăruit cu har de viață și ajuns să se cunoască pe el însuși.

Prin urmare, biserica a găsit răspunsul la această întrebare care constituie un gol atât de mare în înțelegerea umană, că viața este un dar pe care omul îl primește la crearea lui primordială, când i s-a insuflat acea energie a vieții sub influiența căreia orice ființă viețuitoare se organizează, se dezvoltă, crește și se reproduce, fiecare proces din viață împlinindu-se la sorocul lui. Apoi creatorul a cerut ca acest dar de viață să fie multiplicat și răspândit ”duceți-vă, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul”, ceea ce înseamnă că numai viața poate genera viață, că numai ființa vie este capabilă să ducă mai departe darul de viață.

Apoi viața ca dar divin să nu poată fi luată, ci doar protejată, ajutată și încurajată tocmai pentru că este viață, așa cum este ea; mai grea sau mai ușoară, mai frumoasă sau mai tristă, mai dăruită cu har sau mai puțin dăruită și că ea nu poate fi luată decât de cel care a creat-o. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața – spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos – urmați-, pentru că Eu sunt Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă.

Iată de ce, mai mult ca oricând, gândul nostru alături de Biserica noastră trebuie să-l înălțăm către cel care este izvorul vieții, către cel care ne spune că viața este un dar. ”În dar ați primit, în dar să dați” –spune biblia. Să ne gândim că cel nenăscut este dăruit cu har de viață din momentul concepției, este o ființă care are dreptul să vadă lumina soarelui, că el sau ea va fi mâine când noi nu vom mai fi, în sfârșit că acest sâmbure de viață va duce mai departe tot ceea ce am primit noi mai scump, adică viața.

”Doar viața ce o trăim pentru alții este o viață ce merită trăită” spune Albert Einstein, ceea ce poate însemna spiritul jertfelnic pe care trebuie să-l avem noi în viața noastră, spirit către care Biserica noastră ne îndeamnă. În același spirit al jertfeniciei nu trebuie să ne încărcăm conștiința cu greaua povară a întreruperii cursului firesc al unei vieți încă nenăscute. Să ocrotim așadar, deopotrivă, pe cel născut ca și pe cel nenăscut, pe cel dorit sau nedorit, pe cel așteptat sau pe cel neașteptat, cu aceiași dragoste și dăruire pentru că este viață din viață, duh din duh, Dumnezeu din Dumnezeu.

Viața cere viață, pentru că numai viața naște viață, dar poate cea mai profundă trăire o aduce sentimentul de mamă. O situație cu totul deosebită am trăit-o atunci când o mamă, cu un copil de aproximativ un an obținut prim fertilizare cu embrion implantat,  mi-a mărturisit că trăiește o stare de neliniște, o adevărată dramă când visează mereu cum cei trei embrioni ai ei, de care știa că mai sunt, o imploră să-i aducă la viață. Întrebându-mă ce să facă, cutremurat nu am putut decât să-i dau răspunsul biblic ”urmează-ți credința pentru că numai ea te va mântui”. Cine crede că între acel sâmbure de viață și mama care urmează să-i dea viață nu este o legătură, dincolo de înțelegerea noastră, se înșeală amarnic. Este acea legătură tainică, ca și taina vieții pe care nu ne-o explicăm, dar care există dincolo de înțelegerea noastră.

Doctorii pot da sănătate trupească, preoții pot da sănătate sufletească, profesorii pot forma caractere, societatea poate oferi condiții de viață, dar viața adevărată și drumul ei de început o dau doar părinții în familia pe care o întemeiază. Iată de ce Iisus Hristos prin Biserica Sa binecuvintează familia și copiii ei ca izvor de viață, iată de ce creșterea unui copil este o bucurie binecuvântată, iată de ce întreruperea vieții unui copil nenăscut este un păcat de neiertat.

”Suntem creștini dar nu viețuim întotdeauna creștinește” ne mustra cu blândețe Preafericitul nostru patriarh Daniel, când se referea la această latură a vieții noastre. Și are dreptate, pentru că numai în jumătate de secol au fost contabilizate în scripte oficiale peste 22 milioane de avorturi, exact cât populația României, ceea ce înseamnă o a doua Românie care a fost distrusă. Pentru că Țara nu înseamnă numai pământul ei, ci și poporul ei, care o definește ca națiune și care din nefericire scade an de an.

”Ne este cumplit de indiferentă soarta acestui pământ dacă elementul dominant nu va fi cel românesc” spunea cu durere și pe bună dreptate Eminescu acum mai bine de 100 de ani, adevăr mai valabil astăzi ca oricând.

Aș încheia prin ceea ce Sfântul Sinod al Bisericii noastre afirma de curând. ”Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie și pentru popor, să-i sfătuim și să-i sprijinim pe tinerii căsătoriți să fie roditori de copii, să-i crească și să-i educe”.

Închei și eu prin îndemnul; să ocrotim și să iubim așadar viața ”cu dragoste, cu dor de ea” cum spune poetul.

Să ajutăm și să sprijinim mama și copilul, să încurajăm familia pentru a avea copii,  pentru că o familie fără copii este ca un pom fără rod, iar țara are nevoie de pomi roditori.

                                         Așa să ne ajute Dumnezeu.

 

                                 Valeriu Lupu – doctor în științe medicale