Cinei Tale celei tainice, astăzi părtaș mă primește

Joia dinaintea Sfintei Învieri a Domnului din morți este ziua cea mare a împlinirii cuvintelor pe care Iisus, Mântuitorul nostru, le-a rostit cu un an în urmă, în sinagoga din Capernaum: „Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi, cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci, iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6,35 și 51).

Ascultându-L atunci, cei prezenți nu au înțeles cuvintele Lui, s-au scandalizat (Ioan 6, 60-61). Acum a venit „ceasul Lui” (Ioan 13, 1) ca cele rostite atunci și neînțelese să fie împlinite, înaintea Apostolilor Săi – pe care El i-a ales din lume, iubindu-i și pregătindu-i pentru marea taină ce urma să o săvârșească înaintea lor. Celor mai apropiați dintre ei, Petru și Ioan, le revine misiunea de a pregăti cina (Luca 22, 8) la care Domnul se va descoperi ca Miel și Jertfitor pe altarul noii Sale împărății, Biserica. Cronologic, existau în calendarul iudaic două sărbători: a azimelor (Luca 22, 1) – „și se apropia sărbătoarea Azimelor” și a Paștelui. Prima comemora sărbătoarea amară a robiei din Egipt a fiilor lui Israel, cea de-a doua – momentul ieșirii din robie spre patria făgăduinței.

Aparenta contrazicere a sinopticilor se explică prin faptul că, în timpul Mântuitorului, cele două momente se contopiseră, încât erau serbate odată cu înjunghierea mielului pascal, care se celebra la 14 aprilie seara. Înainte de acest moment nu se puteau mânca azime (pâine nedospită). Cina cea de Taină și ultima înaintea Pătimirilor a fost binecuvântată cu pâine obișnuită, pentru că această pâine avea să unească în Taina Sfintei Euharistii toate popoarele ce vor crede și mărturisi moartea și Învierea Domnului, unindu-le într-o singură Biserică, așa cum boabele de grâu, unindu-se, formează pâinea. Acest lucru, în timp ce azimele, pâinea nedospită era specifică doar unui singur popor, cel iudaic, căruia îi amintea de un eveniment istoric, propriu al istoriei sale – robia Egiptului.

Spălarea picioarelor ucenicilor - moment de adâncă smerenie a Fiului lui Dumnezeu

La începutul Cinei, conform ritualului iudaic de atunci și până astăzi, Domnul prezintă prima cupă de vin, ca împlinire și sfârșit al unei Legi ce urma a apune pentru totdeauna: „Nu voi mai bea cu voi de acum din rodul viței” (Luca 22, 18). Apoi, urmează taina spălării picioarelor (Ioan 13, 2-12).

Momentul de adâncă smerenie a Fiului lui Dumnezeu care îngenunchează înaintea omului, spălându-i picioarele, pentru a-l face curat, vrea să accentueze legătura tainică dintre Sfântul Botez și împărtășirea din masa euharistică, prin care se împlinește încorporarea omului în Biserică. Cearta pentru întâietate apărută între apostoli, „cine dintre ei se pare că este mai mare” (Luca 22, 24), se finalizează cu acest moment sublim al Celui care a venit în lume nu să fie slujit, ci să slujească, dându-și viața Lui pentru ei. „Cine este mai mare, cel care stă la masă sau cel care slujește? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul care slujește” (Luca 22, 27). Deși este Domnul lor, altădată, la aceeași întrebare, Iisus îi mustrase prin cuvinte (Marcu 10, 43). Acum, fiindcă sosise ceasul Lui, le arată, exemplificând prin propria lucrare, ca semn desăvârșit al iubirii: „Iubind pe ai Săi din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1).

Între cei în care dragostea este sinceră și prezentă, preocupările pentru întâietate dispar. Cel ce iubește pe fratele său se identifică cu el. Mântuitorul, dorind ca această mare și tainică (în zilele noastre mai greu de găsit și experimentat) virtute a dragostei să nu fie impusă, El mai întâi o arată prin pilda vieții Sale, culminând cu momentul spălării picioarelor, știind că: „Tatăl Cel ceresc I-a dat Lui toate în mâini” (Ioan 13,3).

Acest act premergător instituirii Tainei Sfintei Euharistii demonstrează încă odată că lucrările Sale în lume erau teandrice, dumnezeiești și omenești, manifestate de aceeași Persoană, în care se uniseră cele două firi. Deși se încinge cu un ștergar (Ioan 13, 4), toarnă apă în vasul de spălat, spală, șterge picioarele apostolilor, tot timpul va reliefa legătura Sa cu Dumnezeu Tatăl. „Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora” (Ioan 13, 14). Acest gest tainic nu dorește să fie neînțeles de ucenicii Săi. De aceea, El îi învață că, prin spălarea picioarelor, a sosit momentul ceasului Său, în care cei ce vor crede în El și vor purta numele Lui, creștinii, vor trebui să-L urmeze prin faptele credinței lor menite să ușureze, să mângâie și să încurajeze omul aflat în starea de pătimire și suferință. Pentru primirea Sfintei Taine a Trupului și Sângelui Său, pentru gustarea fericirii ce nu se va lua de la ei, ucenicii trebuiau curățiți. „Eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă!” (1 Corinteni11, 23).

„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19)

După evangheliștii Matei, Marcu și Luca, marele Apostol Pavel, la 25 de ani de la această mare zi a Cinei celei tainice, îl consemnează în scrisoarea adresată Bisericii din Corint – precizând că momentul instituirii Tainei Sfintei Euharistii a avut loc după Cină (1 Corinteni 11, 25), lucru pe care-l menționează Sfântul Luca (22, 20): „Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi”. De unde rezultă că Iuda trădătorul, fiul pierzării, nu s-a mai învrednicit să participe și să primească marea Taină a Sfintei Împărtășiri, acesta părăsind camera cinei când masa pascală, după ritualul iudaic, lua sfârșit: „Deci după ce a luat acela bucățica de pâine, a ieșit numaidecât, și era noapte” (Ioan 13, 30).

Momentul de apogeu al activității Sale, prin care se descoperă înaintea apostolilor Săi, îl constituie această clipă tainică a Cinei, când va instaura un nou legământ veșnic între om și Dumnezeu, care în Biserica ce urma a fi întemeiată va avea menirea să-l sfințească pe om, introducându-l în noua realitate, a pregustării bucuriei cerești. Acesta a fost ceasul Lui când, luând pâinea, binecuvântându-o, Iisus a frânt-o, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi”, subliniind obligația de a-l săvârși până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).

După aceea, Mântuitorul nostru, luând potirul și mulțumind, a zis: „Beți dintru acesta toți, căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care se varsă pentru voi” (Matei 26, 27). Aceleași cuvinte le va scrie și Sfântul Apostol Pavel, subliniind faptul că Domnul, prin expresiile „se frânge” și „se varsă” întemeiază Taina prin care așează piatra cea din capul unghiului (Marcu 12, 10): Biserica Sa, în centrul căreia se va afla, mărturisi și trăi din ea – Sfânta Euharistie.

Acum, în tainica seară a Cinei, ucenicii vor cunoaște că tot ceea ce El a învățat, ceea ce ochii lor au văzut, se desăvârșește cu actul întreitei Sale demnități de profet, arhiereu și împărat, toate condiționate de jertfa Sa pe Cruce – care avea să facă posibilă întemeierea noii Sale împărății, Biserica. În această mare zi și unică în istoria lumii, Domnul instituie o nouă lege, întemeiată prin sacrificiu dăruirii propriei Sale vieți, care se cere mereu actualizată, până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). „Fiul Omului a venit în lume să-și dea viața (sufletul) răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45).

Împărtășirea din Trupul și Sângele Său a celor ce cred și-L mărturisesc devine mod de participare și vestire a acestui moment mântuitor: „Ori de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți, până când va veni” (1 Corinteni 1, 26). Cel ce primește Taina este primit în noua Împărăție: „Viu va fi în veci” (Ioan 6, 50). „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), „iar cine va mânca din pâinea aceasta, viu va fi în veci” (Ioan 6, 51).

Pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Său, cele cerești inundă cele pământești, sfințind lucrările omului. Taina Cinei cele veșnice este posibilă prin prezența și lucrarea Duhului Sfânt, noua realitate a împărăției Sale, Biserica, fiind cea care ne adună, ne învață, hrănește și ne sfințește, pregătindu-ne pentru ca în veșnicie să ne bucurăm la Cina Mielului fără sfârșit.

Cântările de laudă de după Cină (Matei 26, 30) subliniază caracterul solemn liturgic, misiunea Bisericii fiind de a vesti lumii taina morții și a Învierii, biruind întunericul prin lumina ce izvorăște din noaptea neștiinței și a păcatului.

În Taina Sfintei Euharistii stă permanent Cel ce își dă viața pentru mulți care-L caută și-L urmează. Din această zi, până la sfârșitul veacurilor, mărturisim puterea Învierii asupra păcatului și morții, având nădejdea biruinței cu „puterea Celui ce a biruit fiind ieri și azi și în veci Iisus Hristos, Domnul nostru” (Evrei 13, 8).

† CORNELIU

Episcopul Huşilor