În Duminica a XXI-a după Rusalii, 13 octombrie 2019, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a participat, la invitaţia Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, la slujba de resfinţire a bisericii din localitatea Suplai, Protopopiatul Năsăud, județul Bistrița-Năsăud.

După slujba de resfinţire, a fost oficiată Sfânta Liturghie, în cadrul căreia cuvântul de învăţătură a fost rostit de Ierarhul Huşilor.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre cuvintele pe care Domnul le seamănă în pământul inimilor noastre şi despre proporţia celor în care acestea rodesc:

„Evanghelia ne vorbeşte despre o realitate cu care fiecare dintre noi ne confruntăm, anume cât reuşim, fiecare dintre noi, să rodim, să sporim şi să înmulţim cuvântul bun şi frumos.

Parabola Semănătorului ne pune în faţa unei triste realităţi. Anume faptul că trei cuvinte din cele pe care le-a semănat Semănătorul, se pierd.

Doar unul singur este cel care rodeşte. Prin urmare, scorul este de trei la unu. Trei cuvinte rele, care se pierd, care nu găsesc un loc în care să rodească, şi doar unul singur care rodeşte în inimă.

Parabola aceasta este singura dintre parabole pe care Mântuitorul a tâlcuit-o. Prin urmare, noi încercăm să adâncim, să aprofundăm, să cuprindem după mintea noastră ceea ce Domnul Hristos vrea să ne transmită prin această parabolă foarte sugestivă.

Mă întreb cum poate un semănător să arunce, la modul întâmplător, seminţele?

Ştim foarte bine că un semănător aruncă seminţele pe ogor, nicidecum nu le va lăsa să cadă la marginea drumului, pe un loc stâncos sau, cu atât mai puţin, pe un loc unde sunt mărăcini şi spini, cu alte cuvinte, am putea spune, alandala. Într-un fel, am spune, după mintea noastră, că nu este un semănător foarte bun.

Hristos ne spune că Semănătorul este, prin excelenţă, Dumnezeu; sămânţa este cuvântul Lui, iar pământul este inima noastră.

Prin urmare, această parabolă vorbeşte despre pământul inimii fiecăruia dintre noi, despre capacitatea de a lua acest cuvânt al lui Dumnezeu, frumos, autentic, minunat, şi de a-l rodi în pământul inimii noastre.

Din nefericire, aşa cum suprinde această parabolă, trei oameni, din patru, reuşesc această neglijare a rodirii cuvântului lui Dumnezeu”.

Ierarhul Huşilor a explicat la ce se referă Domnul Hristos când aminteşte de seminţele căzute lângă drum:

„Fiecare dintre noi putem să fim, prin inima noastră, prin atitudinea noastră, prin comportamentul nostru, un pământ de la marginea drumului.

Hristos nu întâmplător foloseşte această sintagmă, că a fost aruncată sămânţa „la marginea drumului”.

Când eşti pe marginea drumului, eşti în şanţ. Cu alte cuvinte, nu ai cale, nu ai rost, nu ai un drum, nu ai un ţel, nu simţi şi nu găseşti sensul vieţii tale.

Dacă noi nu ne găsim sensul şi suntem pe lângă drum, dacă rătăcim, nu are cum să rodească cuvântul cel frumos.

Nu are cum să rodească într-o viaţă, într-o existenţă de om care nu-şi găseşte sensul, care nu-şi găseşte rostul, iar toată viaţa lui este o perpetuă rătăcire.

Din nefericire, sunt atâţia oameni şi, cu precădere, tineri, care cu greu găsesc sensul vieţii.

Chiar noi înşine, cei care ne-am asumat să trăim în Hristos, care ne-am asumat să luăm, cu maximă responsabilitate, tot ceea ce Hristos ne spune, nici noi, de multe ori, nu găsim sensul.  

Ne axăm pe lucruri secundare, neesenţiale, care ne deturnează de pe drumul acela, care dăruieşte fiecăruia dintre noi un sens”.

În continuare, Părintele Episcop Ignatie a arătat cum, în raport cu semenii noştri, inimile noastre pot deveni colţuroase sau cu spini:

„Una dintre seminţe a căzut pe loc stâncos, pe piatră. Nu avea cum să aducă rod, pentru că arşiţa soarelui este cea care a făcut imposibilă această stare de germinare a seminţei căzute pe piatră.

Inimile noastre, la fel, pot să fie de stâncă, colţuroase, răutăcioase, şi să nu primească niciun cuvânt frumos.

Dimpotrivă, schimbăm cuvintele frumoase pe care Domnul ni le dă şi pe care le aşează în sufletul fiecăruia, dându-le o conotaţie foarte răutăcioasă, plină de calomnie, de dezgust şi de dispreţ faţă de cei din jurul nostru.

Inima noastră poate să fie de piatră, colţuroasă, atunci când suntem răi, invidioşi, când colportăm bârfe.

La fel, inima noastră poate să fie plină de spini, să înţepe, să îl pună pe semenul nostru într-o situaţie delicată prin atitudinea şi prin cuvintele pe care le rostim nesăbuit.

Nu suntem atenţi la modul cum vorbim! Putem să rănim atât de mult un suflet, o inimă şi să amplificăm durerea unui om.

Nu ştim ce poartă fiecare în inima sa şi care este povara pe care o duce. Noi venim, prin cuvintele pe care le scoatem din pământul inimii noastre, ca nişte spini, ca nişte ţepi care rănesc, sângerează viaţa şi sufletul unui om”.

Preasfinţia Sa a insistat asupra faptului că fiecare dintre noi avem datoria să facem să rodească, în inimile noastre cuvintele lui Dumnezeu:

„Secerătorul din această Evanghelie seamănă foarte bine! Este însuşi Dumnezeu! Nu aruncă seminţele alandala. Le aruncă în inimile oamenilor.

Noi nu reuşim să rodim şi să transformăm inima noastră, universul nostru lăuntric într-o grădină frumoasă, pe care, din când în când, să avem înţelepciunea să o plivim de buruieni şi de plantele otrăvitoare.

Acestea ne otrăvesc, în primul rând, pe noi, şi apoi această otravă se răsfrânge şi asupra semenilor.

Dumnezeu este Cel care aruncă în inima noastră cuvinte, aruncă tot ceea ce este mai bun şi mai minunat.

Noi nu suntem în stare să lucrăm, să colaborăm şi să punem acolo, la sămânţa cuvântului lui Hristos, apa de care este nevoie, şi să transformăm inima noastră într-un pământ roditor de cuvinte frumoase”.

Societatea contemporană predispune la o folosire inadecvată a cuvintelor:

„Trăim într-o societate în care asistăm la o inflaţie a cuvântului. Se vorbeşte foarte mult şi lipsit de consistenţă.

Oamenii se rănesc, atât de uşor, prin cuvinte. O fac cu atâta naturaleţe încât aproape ar crede, ei înşişi, că se cuvine şi este absolut firesc să răneşti pe cineva cu cuvântul tău.

Foarte greu găseşti oameni înţelepţi, aşezaţi, senini, care, chiar dacă există anumite subiecte de dezbatere în contradicţie, să se respecte unul pe celălalt, să nu dea buzna în viaţa personală a celuilalt când nu mai au argumente în susţinerea unui anumit subiect.

Din păcate, am devenit specialişti în a intra cu buldozerul în sufletul celuilalt.

Năpustim atâtea cuvinte asupra celui de lângă noi, care poate nu ne este simpatic, cu care, poate, suntem în contrast cu ideile lui, cu mentalitatea lui. Noi îl rănim, crezând că i se cuvine lucrul acesta.

Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit, a ştiut de ce a rostit această pildă. Aşa suntem noi oamenii, din patru, trei nu ştiu cum să vorbească, cum să folosească cuvântul, şi rănesc.

Se dovedesc a fi oameni care au o inimă de piatră, fără sens, plină de mărăcini, de multe buruieni. Se otrăvesc pe ei înşişi şi, desigur, şi pe cei din jurul lor”.

Părintele Episcop Ignatie a invitat pe cei prezenţi la o introspecţie, pentru a radiografia starea reală a inimilor fiecăruia:

„Ar trebui să ne întrebăm care este, în viaţa noastră, scorul cuvintelor bune pe care le folosim? Este de trei la unu? Adică trei cuvinte care nu au rodit şi se dovedesc a fi uscate, rele, colţuroase şi otrăvite, şi doar unul singur care să rodească şi să fie frumos, să pornească din inima noastră şi să dea sens celui de lângă noi?

Ar fi extraordinar, mai ales noi, oamenii Bisericii, cei care venim la Liturghie, să fim purtători de cuvinte minunate şi frumoase!

Cuvântul nu înseamnă numai ce este pe buze, sau ceea ce vine din minte.

Cuvântul înseamnă, în primul rând, ceea ce este în inima ta.

Oricât de frumos ai vorbi, oricât de extraordinar, inducându-l în eroare pe cel de lângă tine că tu poate eşti un om bun, cu sentimente deosebite, dacă, de fapt, inima ta colcăie de ură, cuvintele tale, oricât de meşteşugite ar fi, nu au acoperirea unei trăiri lăuntrice şi se dovedesc a fi false, ipocrite.

Din păcate, întâlnim şi asemenea oameni, ipocriţi, care îţi vorbesc foarte frumos, extraordinar, aproape te gândeşti că din gura lor curge miere.

De fapt, în inima şi în mintea lor sunt alte simţiri şi alte gânduri, într-un total contrast şi într-o disproporţie totală cu ceea ce ei vorbesc”.

Totodată, Preasfinţia Sa a arătat care este soluţia pentru a rodi cuvintele lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia:

„Ca să putem să rodim cuvântul bun, care să fie însutit, este nevoie, în primul rând, de tăcere.

Să ştii când să vorbeşti şi cum să vorbeşti! Noi, de cele mai multe ori, vorbim când nu ar trebui şi tăcem tot când nu ar trebui.

Cuvântul are puterea lui şi porneşte din inima noastră bună în momentul în care îl cultivăm frumos, mai întâi în noi înşine, şi avem grijă de grădina sufletului nostru.

Să ne învrednicească Domnul să smulgem toate buruienile şi toate cuvintele care ne otrăvesc, care ne schimonosesc şi ne desfigurează.

Să le plivim din grădina sufletului nostru şi să lăsăm să rodească floarea frumoasă a cuvântului lui Hristos, pe care îl găsim în Evanghelie.

Am convingerea că lumea de astăzi manevrează şi manipulează, cu atâta uşurinţă, cuvinte otrăvitoare, dispreţuitoare şi calomnioase, pentru că s-a îndepărtat de cuvântul lui Hristos din Evanghelie.

Este singurul cuvânt care nu are îndărătul lui păcat, interese meschine şi niciun fel de sciziune interioară, aşa cum sunt cuvintele noastre, ale fiecăruia.

Singurul cuvânt care ne dă echilibru şi stare de plinătate şi frumuseţe interioară este al lui Hristos.

Dacă ne îndepărtăm de el, atunci lăsăm loc pentru cuvintele acestea, fără sens, de pe marginea drumului, fără direcţie, fără cale, uscate, pietroase, colţuroase şi pline de spini.

Domnul să ne ajute să ne umplem de cuvântul Său ca să putem plivi buruienile care ne pot răni”!

Lăcașul de cult cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din localitatea Suplai, comuna Zagra, a fost construit între anii 1973-1975. În perioada 2016-2019, biserica a trecut prin ample lucrări de renovare și înfrumusețare, atât la exterior, cât și la interior.

În curtea sfântului lăcaș se află și o biserică de lemn, monument istoric, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, care datează din anul 1711.

foto credit: renasterea.ro