Toți cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți (II Timotei 3, 12) - Predică la sărbătoarea sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie)

În taina Sfintei Liturghii, care-i poartă numele și lucrarea, descoperim mereu puterea de viață și biruință, care ne cheamă să-i urmăm lui, așa cum și el L-a urmat pe Mântuitorul Hristos. Sfințenia vieții lui ne obligă să o imităm, așa cum a făcut-o el. În conștiința Bisericii, el este martir și mare orator. Gura lui, cea de Aur, nu încetează să vorbească și astăzi, să fascineze, motiveze, să schimbe vieți și să cerceteze conștiințe, trezindu-le din amorțeala atotsuficientă. Fără prezența lui, Biserica ar fi fost mai săracă și mai lipsită de atâtea împliniri, realizate de acest mare sfânt.

Acest mare dascăl al pocăinței și luminător al Bisericii lui Hristos, păstor care și-a sacrificat viața pentru turma cea cuvântătoare, neobosit vestitor și tâlcuitor al Cuvântului lui Dumnezeu, podoaba ierarhilor și ocrotitorul celor nedreptățiți, cel cu „gura de aur”, ne-a chemat astăzi să-l lăudăm, după vrednicia sfințeniei lui. Cum voi putea eu, cel cu „gura de țărână” să vorbesc despre cel cu gura de aur, este o nepotrivire mare și nefirească? Ce are în comun pământul cu aurul? De aceea mă cuprinde teama, și știu că niciodată, vreo carte scrisă în această lume, nu va putea cuprinde tot ceea ce, acest mare Părinte Sfânt al Bisericii, a împlinit și desăvârșit, în scurta lui trecere pe acest pământ.

El s-a născut în veacul de aur al Bisericii, în 344, în Antiohia Siriei, acolo unde ucenicii Domnului, pentru prima dată, s-au numit creștini (Faptele Apostolilor 11, 26), făcând și împlinind cele ale Bisericii, alături de generația de aur, care a uimit prin înțelepciune, dăruire și sfințenia vieții. Alături de marii sfinți, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ambrozie, Augustin, Ioan, cel cu Gura de Aur, a fascinat și împărțit atenția lumii întregi.

Din tinerețe, și-a pierdut tatăl, general al armatei romane imperiale, pe nume Secundus, iar mama lui, o tânără de doar 20 de ani, pe nume Antuza, își va dărui toată puterea și dragostea ei, tânărului Ioan, pentru a-l educa și forma, având cei mai renumiți profesori în arta oratoriei și a filosofiei elinești. Recunoștința sa, față de mama sa, o va arăta în lucrarea „Cuvânt către o văduvă tânără” în care descrie gingășia, virtutea și jertfelnicia mamei sale, pe care o urmează, ascultându-o, iar, după plecarea ei din această lume, așa cum și-a dorit, tânărul Ioan începe viața și calea slujirii lui Dumnezeu, întâi, prin faptul că, sub îndrumarea episcopului cetății, Meletie, și a conducătorului școlii din Antiohia, Diodor, episcopul din Tars, este atras de frumusețea, adâncimea și nemurirea cuvântului Domnului, din Sfintele Scripturi.

În pustietatea munților Antiohiei, timp de 4 ani, în condiții severe de hrană și locuință, tânărul Ioan va studia textele Sfintei Scripturi și scrierile Părinților Bisericii. În anul 381 este hirotonit diacon, iar urmașul episcopului antiohian, Flavian, în anul 386, l-a hirotonit preot. În acest timp a meditat, trăit și scris, celebra lucrare „Despre preoție”, în care, ca nimeni altul, a sintetizat că „preoția este măsura dragostei lui Hristos față de noi. Ea este taina tainelor și știința științelor, căci nici un înger, arhanghel, serafim, nu a primit ceea ce primește un preot, puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor. Ea este cu începuturile în ceruri, dar lucrarea ei se împlinește pe pământ. Ceea ce sluga poruncește, Domnul, din ceruri, săvârșește, când preotul spune „te iert de toate păcatele tale”, Stăpânul cel din ceruri împlinește glasul slujitorului Său”.

În momentul hirotoniei, ni se spune că un porumbel alb a venit deasupra Sfântului Altar, asistând și veghind la lucrarea mâinilor episcopului Flavian, care dăruia, prin puterea Duhului Sfânt, preoția lucrătoare și plină de rodnică slujire, tânărului diacon Ioan al Antiohiei.

Timp de 12 ani a slujit în catedrala din Antiohia, predicând, neobosit, cuvântul Domnului. În această perioadă a scris și rostit „Comentariul Evangheliei la Sfântul Matei”. În exegeza biblică, el caută și folosește, mai întâi, sensul literar, face considerații gramaticale, lingvistice, pentru el, Sfânta Scriptură era cartea pe care o știa pe de rost, o citea, o explica, comenta și recomanda tuturor, citirea ei.

Cea mai mare parte a cărților Vechiului și Noului Testament, au fost comentate și explicate, cea mai interesantă personalitate a Bisericii fiind Sfântul Apostol Pavel, căruia îi adresează cele mai profunde, vii și pilduitoare cuvinte de laudă, aproape la fiecare predică rostită, pomenește și citează, cu drag, pe Apostolul neamurilor.

          Cu o imaginație prolifică, uimitoare, intră în dialog cu sfinții, cu sentimentele lor, pe care și le însușește, apoi le transmite, cu o vitalitate a cărei emoție și afectivitate te copleșește.

Grăitor este episodul următor petrecut și relatat de ucenicul său Proclu: „noaptea târziu, când grijile scaunului arhiepiscopal nu-l mai tulburau, Sfântul Ioan Gură de Aur se închidea în camera de lucru și tâlcuia Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Camera nu avea alt mobilier, decât un pat modest, o masă și un scaun, iar ca podoabe, sfintele icoane, printre care icoana Sfântului Apostol Pavel; la această icoană își îndrepta necontenit ochii când tâlcuia cuvintele marelui Apostol. După ce a tâlcuit mare parte din ele, Ioan a fost cuprins de oarecare îndoială. Oare a înțeles el bine cuvintele marelui Apostol? Și s-a rugat, stăruitor, lui Dumnezeu, să-i arate, într-un fel, de-i sunt plăcute explicările lui. Între timp, un om de stat, a căzut în dizgrația împăratului, cerând îngăduința Sfântului Ioan de a-l primi să-și spună durerile. Ioan a încuviințat, iar pentru a se ascunde de dușmanii lui, omul de stat a hotărât să meargă noaptea la locuința sfântului. Într-o seară a venit și l-a rugat pe secretarul sfântului să-i anunțe sosirea. Înainte de a intra în cameră, uitându-se printr-o crăpătură a ușii, a văzut un bărbat care, în spatele sfântului, aplecat spre el, îi șoptea ceva. A căutat să audă despre ce se vorbea, dar nu a înțeles nimic, văzând că nu pooate intra, s-a dus și i-a spus curteanului să vină a doua zi, pentru că deja a tocat pentru slujba de noapte; deoarece Ioan își începe rugăciunea, care durează până în zori. A doua oară s-a petrecut același lucru. Mirarea secretarului era mare: cine putea fi străinul care intra neobservat în camera stăpânului său? Peste câteva zile, Ioan și-a amintit de slujbașul împărătesc, și chemându-l pe Proclu, secretarul său, l-a întrebat dacă nu l-a căutat cineva. Acesta i-a răspuns afirmativ, însă, pe când istorisea, a privit icoana Sfântului Pavel și, mirat peste măsură, a spus lui Ioan că cel ce vorbea cu el, în fiecare seară, este cel zugrăvit în icoană. Așa a aflat Sântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu i-a ascultat cererea, trimițând pe autorul Epistolelor să-i dicteze tâlcuirea.”

În Antiohia se ocupa de catehizarea celor ce urmau să primească taina Botezului, vorbea neîncetat, în fiecare duminică și sărbătoare, iar, în Postul mare, în fiecare zi. Temele predicii lui erau variate, polemiza cu ereticii, manihei, marcioniți, anomei, cu evreii, cărora le demonstra că adevăratul Dumnezeu este Mântuitorul Iisus Hristos, comenta Scriptura, nu-i lipsea aplicabilitatea ei la viața zilnică creștină, preamărea pe sfinți, cu predicile sale, câștigând sufletele vestitei cetăți a Antiohiei, dragostea de oameni, și mai ales, de cei striviți de greutățile zilnice, de cei sărmani și bolnavi, de aceea, un contemporan, l-a numit „ambasadorul săracilor”.

 În anul 387, când cetatea s-a răsculat din pricina creșterii impozitelor, dărmând statuile împăratului, în acele zile, când cetatea urma să fie distrusă pentru crima, aspru pedepsită, de „les majestatis”, Sfântul Ioan a rostit, mângâind și încurajând, cu cele 21 de omilii la statui, poporul disperat. Pentru a dobândi iertarea și achitarea, episcopul Flavian, în ciuda bătrâneții, pleacă, pentru a se arunca la picioarele împăratului Teodosie, spre a cere mila, iertarea păstoriților săi. Cu ajutorul lu Dumnezeu, orașul a fost salvat.

În timpul celor 12 ani de misiune în Antiohia, numele său a ajuns până la capitala Imperiului, Constantinopol, iar când toți se gândeau că locul episcopului va fi luat de Ioan, Dumnezeu a rânduit ca viața lui să ia o altă cale, pentru slava Bisericii.

În 397 moare Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolului. Prin rânduială dumnezeiască, Ioan este chemat, și, la 17 decembrie 397, este hirotonit episcop al marii cetăți. Odată cu venirea lui, începe viața de martiriu.

Pentru revigorarea vieții Bisericii a luat măsurile ce se impuneau, a zidit spitale, case pentru săraci, a luat măsuri, interzicând clericilor să aibă, sub același acoperiș, călugărițe, pe acestea trimițându-le la mănăstire, a readus la ortodoxie pe goți, care erau arieni, a poruncit ca slujbele lor să se țină în limba maternă.

Măsurile administrative luate au creat dușmani și multe nemulțumiri. Cei mai nemulțumiți au fost oamenii politici, ce erau obișnuiți cu mese și bancheturi, ce li se ofereau de predecesorul Nectarie, fost senator. Au nemulțumit pe clericii abuzivi și arghirofili, pe călugări și călugărițe, cărora le-a fost interzisă cerșetoria, au nemulțumit pe unii episcopi simoniaci, pe care i-a și caterisit, au nemulțumit pe împărăteasa Eudoxia, coruptă și intrigantă.

Eutropiu, un prim-ministru al împăratului Arcadie, lupta să ridice dreptul de azil al Bisericii, care, până astăzi, în vestul Europei îl au Bisericile, care nu au cunoscut perioada comunistă, așa cum a fost la noi, când Biserica a fost deposedată de toate drepturile ei. Nu după mult timp, datorită abuzurilor, Eutropiu, cel care suprimase dreptul de azil al Bisericii, cade în dizgrația împărătească, și, pentru a-și salva viața, s-a refugiat în Biserică. Aici tocmai predica arhiepiscopul Ioan. Soldații împărătești cer pe Eutropiu, dar arhiepiscopul refuză să-l dea, însă rostește celebrul cuvânt: „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este trecător în această lume, ieri Eutropiu prigonea Biserica, astăzi cerșește viața de la cea prigonită, ieri căuta capul arhiepiscopului Ioan, astăzi cerșește, în genunchi, la picioarele Lui”.

Adânc mișcat, Eutropiu va părăsi Biserica, însă soldații, prinzându-l, l-au decapitat, prilej pentru Ioan de a arăta și învăța următoarele: „în Biserică de rămânea, cele două vieți le salva, pe cea trecătoare și pe cea veșnică, acum, de amândouă s-a lipsit, și cu cei răi s-a socotit. Cine rămâne în Biserică este salvat și aici are adevărata viețuire.”

Cuvântul Sfântului Ioan era cald, cursiv, ținea încordată atenția celor ce-l ascultau, se servea de exemple vii, de figuri de stil, cele ale Vechiului Testament erau interpretate și explicate ca fiind împlinite în epoca harului Noului Testament. „Corabia lui Noe avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare, prin corabie era preînchipuită Biserica, prin porumbel Duhul Sfânt, prin ramura de măslin dragostea lui Dumnezeu față de neamul omenesc, semnul păcii și al împăcării”. (Omilii la Facere, trad. în lb. Română de Pr. D. Fecioru, p. 328)

Cuvântul, adresat oamenilor, a fost vocația și împlinirea misiunii lui. Contemporanii ce-l ascultau, adesea spuneau: „din buzele lui ies cuvinte mai dulci decât mierea”, fiind numit, un nou Homer, al oratorilor. El cunoștea și-și însușise, de la marii săi profesori, arta și elocința oratoriei, încât nimeni nu i se putea compara. Când a fost întrebat profesorul său, Libanius, pe cine ar lăsa la catedră în locul său, el a răspuns: „pe Ioan, fiul Antuzei, dar mi l-au luat creștinii”.

 În cei șase ani de episcopat în Constantinopol a terminat de interpretat Epistolele Sfântului Pavel către Coloseni, I și II Tesaloniceni, Evrei, cartea Faptele Apostolilor și celebrul „Comentariu la cartea psalmilor”. Opera exegetică este imensă, alcătuită în 18 volume din „Patrologia cursus completus seria graeca”. Peste 700 de predici s-au păstrat, ele fiind practice, pe diferite teme, multe fiind de o actualitate prezentă și astăzi.

„De ai deprindere la păcate, să pui asupra ta frica de Dumnezeu și de chinurile veșnice, și le vei birui cu adevărat. Ce osteneală este să nu ții mânie față de cel ce te-a supărat pe tine. Ce osteneală sau durere este să te rogi lui Dumnezeu, Celui ce-ți dă, și să ceri, mulțime de bunătăți, cu osârdie? Ce durere ai să nu zici nimănui un cuvânt rău? Ce împiedicare este a lepăda invidia și vrajba? Ce osteneală este de a iubi pe aproapele? Ce vei pătimi dacă nu vei găsi cuvinte de rușine, nici nu vei cleveti, nici nu vei defăima? Ce împiedicare să fii milostiv? Că dacă postești și flămânzești, să arăți aceasta cu fapta: adică, de vei vedea pe cel sărac, să-l miluiești, de vei avea un vrăjmaș, să te împaci cu el, dacă ai prieten bogat, să nu-l invidiezi, de vei vedea frumusețe femeiască, să nu o poftești. Ca nu numai gura să postească, ci și ochiul și auzul, și mâinile și picioarele, și toate mădularele trupului tău. Iarăși îți spun, să ne rugăm în tot locul ca Dumnezeu, ascultând rugăciunea noastră, să se milostivească spre noi”.

 Iar un alt cuvânt al sfântului ne învață următoarele: „Ascultați pe Domnul, Care zice: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă, iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Cel ce vă hulește pe voi, pe Mine mă hulește. Nu fraților, nu se cade oilor să-și hulească propriul păstor, căci el în toate zilele, pentru tine și pentru frații tăi se roagă. Deci socotind toate acestea, să-l cinstim pe el în tot chipul, ca pe un părinte. Iar de vei zice, „este păcătos și rău”, să știi că nu ți se cade ție să-l judeci. Pentru că, chiar și Păstorul cel bun de s-ar ruga pentru tine lui Dumnezeu, la ce ar folosi, dacă tu ești necredincios? Că toată lucrarea este a lui Dumnezeu. Iar preotul numai deschide gura sa, însă toate lucrările sfinte le săvârșește Dumnezeu” (Proloage p. 480)

Pe cât a fost cel mai mare orator al Bisericii, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. A căutat, ca nimeni altul, să învețe, convingând sufletele să meargă și să rămână statornice pe calea Bisericii.

Astfel, ne învață, convingându-ne: „când Biserica lui Dumnezeu te cheamă la rugăciune, să lași lucrurile cele pământești și să te sui la cerul cel pământesc, cu toată inima. Să mergi la hrana cea sufletească precum Petru și Ioan la mormântul Domnului. Iar acolo fiind, să te străduiești să izgonești toată mânia, și așa puterea rugăciunii va lumina ca soarele. Să nu zici: am greșit mult și sunt păcătos, nu deznădăjdui, ci încetează de a mai greși de acum înainte, și, cu puterea Milostivului Dumnezeu, nu vei fi rușinat. Dacă vrei să ai pocăință adevărată, apoi, să o arăți pe ea și cu fapta. Adică, de te căiești de mândrie, arată smerenie, de te căiești de beție, arată păzire, de te căiești de desfrânare, arată curăție. Căci zice Scriptura: ferește-te de rău și fă binele (Psalmul 33, 13). Preoților lui Hristos, propovăduitorilor Cinei Lui celei de taină și împărțitorilor Trupului Său, cinste să le dai. Episcopilor să-ți pleci capul și să-i rogi să-ți dea ție binecuvântarea lor. Să iubești pe Domnul tău din tot sufletul, pentru ca frica Lui să fie în inima ta. Fii cinstitor de oameni, celui mâhnit mângâietor, răbdător în ispite, milostiv și îndurat față de săraci, primitor de străini, flămând și însetat de dreptate, liniștit și neiubitor de slavă, nici iubitor de avere, nici mândru, ci de Dumnezeu temător, gata la împlinirea poruncilor Lui. Așa vei fi fiu al Evangheliei și fiu al Învierii și moștenitor al vieții ce va să fie!”

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost neîntrecut în sfințenia vieții lui, apostol al milosteniei și grijii față de săraci, a condamnat avariția, zgârcenia și lăcomia. „A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu!”

Suferințele sale, provocate de puterea trecătoare lumească, le-a primit cu mulțumire și curaj. El nu a îndemnat la revolte ci, la atacurile dușmănoase ale diavolului, prin diferiți slujitori ai săi, a răspuns, cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu. La toate acuzațiile a rămas resemnat, bineștiind că, pentru toate, există o dreaptă și neîntârziată răsplătire. A făcut calea exilului în condiții extreme, cu atacuri neîncetate ale tâlharilor și cu duritatea soldaților.

În anul 407, după ce a săvârșit Sfânta Liturghie a rostit: „slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, și, după ce și-a făcut semnul sfintei cruci, a părăsit această înșelătoare viață.

 În urma plecării lui de aici, episcopul Adelfie mărturisește că s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate locul unde se află Ioan. Într-o noapte, a căzut în extaz și a văzut un bărbat frumos la chip, care l-a dus într-un loc plin de lume. Acolo a văzut pe sfinții Bisericii, după ce s-a uitat, a plecat foarte trist. La ieșire, cel ce-l însoțise, l-a întrebat, de ce este trist? Nimeni din cei care vin acolo nu trebuie să mai fie triști! El i-a răspuns: „nu am văzut, cu ceilalți, pe preaiubitul meu Ioan, arhiepiscopul Constantinopolului”. Acela l-a întrebat: „vorbești de Ioan, dascălul pocăinței?” Da, i-a răspuns el. „Pe el, pe Ioan cel cu Gura de Aur, nu-l poate vedea un om în trup, pentru că el este unde este tronul Stăpânului! Sfântul Ioan Gură de Aur să ne lumineze, ajutându-ne să-l urmăm, împlinind cele învățate de el!”

Orice om poate deveni sfânt, cu condiția să-L iubească și să-L slujească, urmându-L pe Iisus Hristos. Ioan Gură de Aur a știut aceasta, din tinerețea lui. El ne învață: „să imităm frații mei, pe marele Apostol Pavel, căci a fost un om cu aceeași natură ca și a noastră, dar pentru că a arătat o așa mare dragoste pentru Hristos, a intrat în ceruri și acum este cu îngerii. Dacă vreți să vă siliți și să vă aprindeți în voi aceeași flacără, l-am putea imita pe acest sfânt Apostol. Dacă acest lucru ar fi fost cu neputință, el nu ar fi spus: „fiți imitatorii mei, precum eu sunt imitatorul lui Hristos” (I Corinteni, 11, 1)”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este un imitator al Mântuitorului Hristos. În toată viața lui, a luptat pentru a câștiga sfințenia. A fost o luptă cumplită, deoarece a învins fiecare parte a trupului său, nimicind fiecare dușman, care-l împiedica să atingă cerul. A doua luptă a fost cea pentru Biserică, pentru a-i aduce pe oameni și a-i câștiga pentru Biserică. Sfințenia vieții lui a cucerit-o prin dăruire totală și slujire neobosită, neîncetat căutând să înalțe Biserica ce o slujea, împreună cu oamenii, deasupra pământului, mai aproape de ceruri, unde oamenii sunt împreună cu îngerii, care împreună slujesc, bucurându-se de o bucurie nesfârșită.

În taina Sfintei Liturghii, care-i poartă numele și lucrarea, descoperim mereu puterea de viață și biruință, care ne cheamă să-i urmăm lui, așa cum și el L-a urmat pe Mântuitorul Hristos. Sfințenia vieții lui ne obligă să o imităm, așa cum a făcut-o el. În conștiința Bisericii, el este martir și mare orator. Gura lui, cea de Aur, nu încetează să vorbească și astăzi, să fascineze, motiveze, să schimbe vieți și să cerceteze conștiințe, trezindu-le din amorțeala atotsuficientă. Fără prezența lui, Biserica ar fi fost mai săracă și mai lipsită de atâtea împliniri, realizate de acest mare sfânt.

După plecarea de aici, sfintele sale moaște au fost luate, în 1204, de cuceritorii cruciați și împărțite. Toate s-au petrecut pentru a repara ceea ce este separat, unitatea Bisericii, cea din Răsărit și cea din Apus. Prin mijlocirea sfântului m-am făcut vrednic ca, în anul 2004, să fiu prezent la întoarcerea lor, din vechea Romă, în cea nouă, și să mă închin lui, făgăduindu-i să-l urmez în toată puterea slujirii încredințate. Sfințenia este destinată tuturor, să alergăm pe calea sfinților, pentru a fi asemenea lor!