Betesda, locul suferinței și al mângâierii

  • Ruinele Scăldătoarei Vitezda (Betezda) din Ierusalim

Starea omului atotsuficient, lăsat pe seama propriilor puteri, a dus la egoism, la zgârcenie, insensibilitate, la lipsa dragostei și la sfârșit inuman. Multe dintre lipsurile noastre sunt accentuate de necredința și insuficienta prevedere a faptelor pe care le putem arăta, dar le evităm din comoditate, din ușurătate și neimplicare. De aceea, voluntariatul la noi este inexistent în comparație cu alte societăți care se gândesc nu numai la ele însele, ci și la cei în mijlocul cărora trăiesc și care au nevoie de compasiunea și ajutorul lor.

În lumina binefăcătoare a Învierii Domnului din morți, a patra duminică este închinată minunatei vindecări săvârșite de Hristos Mântuitorul nostru în cetatea Ierusalimului. Cronologic, minunea a fost săvârșită la sărbătoarea Cincizecimii iudaice, când mulțime de iudei evlavioși urcau în centrul ce-i unea și le păstra identitatea națională și religioasă. Sfântul Ioan Gură de Aur identifică sărbătoarea iudeilor „când Iisus urcă la Ierusalim” Ioan 5,1 cu Cincizecimea: „Mereu de sărbători mergea Domnul în cetate ca să atragă spre El mulțimea lipsită de vicleșug” Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, Omilia 36, vol.I, p.333.

În ciuda unei opoziții refractare și defăimătoare din partea fariseilor care negau apartenența Mântuitorului și identitatea Lui cu Tatăl cel ceresc, din nou El va săvârși o minune în centrul iudaismului, acolo unde cu câteva decenii, purtat în brațe de Dreptul Simeon, fusese recunoscut luminator și eliberator al neamurilor” Luca 2,32.

Betesda în aramaică, Beit-Hasda – casa milei, era un loc al suferinței umane, marcată de boli incurabile, degenerative, chinuitoare, care așteptau minunea mișcării apei pe care un înger al Domnului prin lucrarea lui, aducea harul vindecării și al izbăvirii.

Mai târziu, când va fi întemeiată Biserica, apa care va fi mișcată mereu, se va face prin lucrarea Sfântului Duh care o va sfinți, și prin ea va curăți lumea prin taina Botezului, vindecând sufletul și trupul. Lui Iisus Domnul îi atrage atenția din mulțimea mare de bolnavi, unul care suferea de 38 de ani, în izolare și  singurătate,  părăsit și uitat de toți, dar care nu fusese uitat de Dumnezeu, pe care Îl aștepta cu răbdarea sa, să-i trimită un om, doar unul, să-l ajute să se vindece prin intrarea în apa mișcată de prezența îngerului Domnului. Pentru a-l face responsabil, conștient și părtaș la ceea ce avea a se petrece, Domnul îi adresează primele cuvinte: „Voiești să te faci sănătos?” Ioan 5,6. Răspunsul răbdătorului în greaua suferință nu a fost unul provocator, ci unul ce descoperă îndoita lui suferință: „Doamne, nu am om ca să mă ducă în apă”. Pe lângă așteptarea sa chinuitoare și îndelungată, suferința fizică era dublată de singurătate, plagă a omenirii de atunci și mai ales, astăzi, când atrași de cele ale acestei lumi, uităm de starea celor neputincioși, singuri, bolnavi, bătrâni, uitați și părăsiți. Deci, Domnul nu i-a mărturisit: “Doresc să te vindec!”, ci l-a întrebat dacă este și dorința lui de a se vindeca; binele nu se face niciodată împotriva voinței și dorinței celui ce are nevoie de el. Orice ajutor, prezență, sprijin și încurajare în viața noastră, Dumnezeu nu o face fără acceptul și voia noastră. De aceea, îndemnul: „Caută și vei afla, bate și ți se va deschide, că oricine  cere, ia, cel care caută, află, și celui care bate, i se va deschide” Matei 7,7-8.

„Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”. Omul s-a ridicat, iar peste câteva clipe, față în față cu Cel ce l-a vindecat în templu, află cauza bolii lui: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”, Ioan.5,14.

Cauza suferinței, era deci păcatul, ce așezase între cel suferind și Dumnezeu o cale greu de străbătut, până în această zi a vindecării și recăpătării stării normale de sănătate. O nouă cădere i-ar fi atras moartea: „Plata păcatului este moartea” Rom.6,23.

Gestul de a se ridica în zi de sabat iudaic, a atras indignarea celor prezenți, care nu s-au bucurat că un suferind de 38 de ani a primit răsplata răbdării lui vindecătoare, ci, orbiți de spiritul închistat al unei legi trecătoare și nevindecătoare, își exprimau gândurile dușmănoase care curgeau până la anihilarea Mântuitorului: „Pentru aceasta, iudeii prigoneau pe Iisus și căutau să-L omoare, că făcea acestea sâmbăta” Ioan 5,16. Față de atitudinea lor dezumanizantă, dușmănoasă, Mântuitorul nostru ia o poziție fermă într-o cuvântare publică, arătând inutilitatea sabatului iudaic, descoperindu-și identitatea contestată de cei prezenți - Dumnezeu făcut Om căruia judecata întregii lumi îi aparține Lui - El fiind singurul și Dreptul Judecător.

Liber față de legea sabatului specifică doar iudeilor și niciodată creștinilor (cei care, numindu-se creștini, dar respectă ziua sabatului, sunt urmașii iudaizanților combătuți de Sinodul apostolic de la Ierusalim din anul 50, de Sfântul Apostol Pavel, și se numesc impropriu creștini, pentru că doctrina eretică falsă și perversă a lor, este un mijloc de amăgire și întunecare a rațiunii sănătoase, luminate de mișcarea apei Botezului și a ungerii cu sfântul și marele Mir), Domnul invocă privilegiul prin care El, asemeni și deoființă cu Tatăl ceresc lucrează în lume și pentru ea, pentru această lucrare nu există limite temporale, inclusiv cele ale legii sabatului. Spre adâncă meditare și profundă înțelegere, a se vedea episodul smulgerii de spice de grâu în zi de sabat, când Domnul, încă o dată demonstrează cu exemplul istoric al regelui David, modul în care sabatul, niciodată nu poate guverna omul Matei 12,3-4.

Controversa zilei de odihnă va marca acum, deși începută cu mult timp înainte, prin vindecările săvârșite de Mântuitorul în această zi, o adevărată apologie a venirii Sale în lume, a petrecerii Lui cu noi, oamenii, a apropierii de noi, a faptului că dumnezeirea Sa depășea nu numai puterile omenești de percepție, ci și modul de acțiune a celor care se întâlneau cu El, „Fiul lui Dumnezeu, icoana Tatălui Celui veșnic” Colos.1,15, descoperă identitatea Lui și consubstanțialitatea cu Tatăl. Modul în care Dumnezeu lucrează în această lume, nu trebuie înțeles ca intervenție ocazională a Lui în lume, ci o lucrare permanentă, continuă, prin care lucrarea este neștiută, pe care teologia a denumit-o providență, fiind coexistentă cu istoria lumii și mereu prezentă: “Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire” Rom.1,20. Cuvintele Domnului au stârnit indignarea, nedumerirea și acuzația că hulește. Întrucât Fiul este identic cu Tatăl, lucrările și manifestările Lui în lume sunt identice: „Căci cele ce face Acela, acestea le face și Fiul” Ioan 5,13; peste puțin timp El va afirma din nou: „Eu și Tatăl, una suntem” Ioan 10,30. Tatăl i-a dăruit lui Hristos, potrivit firii dumnezeiești, puterea învierii morților, din El izvorând viața oamenilor: “Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” Ioan 1,4 și „El are viață în sine” Ioan 5,26, conlucrând cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Domnul de viață făcătorul, în fața iudeilor acuzatori, obtuzi și necredincioși, Domnul demonstrează că misiunea Sa în lume este să dăruiască viață veșnică tuturor celor care cred în El, de aceea: „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci se va muta de la moarte la viață” Ioan 5,24; viața este darul lui Dumnezeu pentru fiecare om, viața veșnică este darul și binecuvântarea ca rod al credinței și ostenelii personale de mărturisire a faptelor credinței. Pentru toți care au legătura directă, personală, prin rugăciune, participare la taina Sfintei euharistii a Bisericii, moartea va deveni o trecere, o mutare de la cele văzute la cele nevăzute, de la moarte la viață, de la cele trecătoare, la cele veșnice.

Mormântul, după Învierea Domnului, devine ușa deschisă spre împărăția veșnică și fără sfârșit. Cei ce au umblat pe calea vieții, care au luat crucea ca jugul, se vor învrednici după moarte, de comuniune și fericire cu Cel pe Care L-au iubit și mărturisit în această lume: „Cei ce au făcut cele bune, vor merge spre învierea vieții, cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” Ioan 5,29.

Dreptul Judecător primește de la Tatăl, puterea de a judeca neamurile și etniile ce locuiesc pe fața acestui pământ, de aceea, El nu este doar Învățător, Călăuzitor spre o viață mai bună, ci Dreptul Judecător, Care va împărți dreptatea după faptele dreptății, într-o lume marcată de nedreptate. Astfel, lumea va cunoaște dreptatea finală, corectă și de necontestat. Acum, totul este relativ, nedreptatea, judecata simplistă și egoistă, împarte oamenii după intenții și interese. Statisticile unei lumi decadente, mărginite, reduse doar la profit, popularitate și reclamă, împarte oamenii în diferite categorii. Dreptul Judecător nu va avea în vedere criteriile acestea omenești, ci cele care au la bază credința în El, manifestată de faptele iubirii. El, Dumnezeul Cel bun, îndelung răbdător este și Judecătorul  Cel drept, Cel care aduce și dăruiește viața în această lume marcată de spectrul zilnic al suferințelor și al morții.

Paraliticul de 38 de ani este imaginea lumii bolnave, rănită de păcat, suferindă și înstrăinată de darul adevăratei vieți. Deși se fac  atâtea cercetări medicale, se alocă și cheltuiesc sume colosale de bani, suferința nu a încetat, ba mai mult, s-a accentuat și răspândit. Omenirea, prin lacrimile însingurării, a durerii,  așteaptă și crede într-un viitor mai bun. Oare paraliticul nu a crezut, răbdând, că într-o zi cineva îl va duce spre izvorul vindecării? Dacă n-ar fi avut această răbdare, nu ar fi așteptat și nici nu ar fi găsit pe Cel Care a venit, căutându-l și întrebându-l dacă voiește să fie sănătos. Cu o luciditate și dorință memorabilă, el nu îndrăznește a cere ceea ce dorea așteptând, ci descoperă limita sa fizică marcată de boală, neputința de a întreprinde ceva pentru el, dar și singurătatea și uitarea care-i amplificau starea nefirească de om. Oare astăzi această lume în ciuda imaginilor, sunetelor, reclamelor, nu este în aceeași nefericită singurătate, uitare și părăsire, mai ales când  nu are legătură cu Biserica lui Hristos cea una, care este comuniune și legătură de fraternitate?

Starea omului atotsuficient, lăsat pe seama propriilor puteri, a dus la egoism, la zgârcenie, insensibilitate, la lipsa dragostei și la sfârșit inuman.

Multe din lipsurile noastre sunt accentuate de necredința și insuficienta prevedere a faptelor pe care le putem arăta, dar le evităm din comoditate, din ușurătate și neimplicare. De aceea, voluntariatul la noi este inexistent în comparație cu alte societăți care se gândesc nu numai la ele însele, ci și la cei în mijlocul cărora trăiesc și care au nevoie de compasiunea și ajutorul lor.

Mântuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, a legat vindecarea paraliticului de la Vitezda de prezentarea Sa ca Domn al vieții și Judecător al viilor și morților, pentru a arăta că omul este ființa cea pe care Dumnezeu o iubește și pentru Care a venit în lume, spre a o salva din tragedia păcatului și a morții. El este ultimul cuvânt al revelației adresate omului: “Dumnezeu s-a arătat în trup” 1 Tim.3,15; după acest moment unic și deplin al istoriei nu mai este posibilă o nouă revelație, cine se pretinde  a aduce o nouă învățătură este un înșelător și un fățarnic, lucrând și aducând învățătura demonică 1 Tim. 4,1 Hristos Dumnezeul nostru, este calea ce duce la viață, cheia care deschide tainele vieții celei ascunse: „Nu voiți să veniți la Mine, ca să aveți viață” Ioan 5,40. Până astăzi, pentru mare parte din omenire, rămâne dorința Domnului de a dărui viața, însă ea preferă și optează pentru calea morții: „Până astăzi stă un văl pe inima lor, iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” 2 Cor. 3,15-16.

Momentul întoarcerii către Domnul este decisiv și hotărâtor în viața noastră, vălul se va ridica precum Domnul a ridicat prin cuvântul Său vindecător și mângâietor: „Scoală-te, ia-ți patul și umblă”. Pentru fiecare este momentul ridicării și învierii, după întâlnirea cu Mântuitorul, viața noastră poate deveni momentul mărturisirii credinței lucrătoare prin iubire.