Cuvânt al IPS Teofan la întronizarea ca Episcop al Hușilor a PS Ignatie

Rugăm pe Dumnezeu, a Cărui „făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus”, să întărească arhiereii și preoții Bisericii spre slujirea poporului cel dreptcredincios cât mai aproape de ceea ce El, Dumnezeu, așteaptă de la noi. Îl rugăm să ne ierte pentru slăbiciunile și neputințele noastre, precum și pentru toate smintelile care aduc tulburare, nedumerire și confuzie între credincioși. Nădăjduim în iertarea și mila lui Dumnezeu, ne încredințăm iubirii Sale nețărmurite, așteptăm arătarea tainei Împărăției Sale și rugăm să aibă sub oblăduirea Sa pe robul Său Ignatie, Episcopul Hușilor dimpreună cu toți preoții, monahii, monahiile și dreptcredincioșii creștini din această binecuvântată Eparhie.

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,

Domnilor senatori şi deputaţi ai Parlamentului României,

Domnule Ministru Secretar de Stat pentru Culte,

Domnule Prefect,

Domnule Președinte al Consiliului Județean,

Domnilor Primari,

Iubit cin monahal,

Iubiți frați preoți,

Dreptmăritori creștini,

Au fost rostite acum, la începutul dumnezeieștii Liturghii, două cuvinte din Sfânta Scriptură. Pe de o parte, am ascultat cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Scrisoarea sa către Efeseni în care ni se vorbește despre legătura omului cu Dumnezeu în Hristos. „A lui (Dumnezeu) făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune”, mărturisește Sfântul Apostol Pavel. Dacă suntem „vii împreună cu Hristos” încă din această lume, aceasta este pentru că Dumnezeu „ne-a așezat în ceruri, în Hristos Iisus”(Efeseni 2,6), fapt ce se împlineşte în mod tainic, dar nu mai puțin real.  

Am luat aminte, apoi, la cuvântul din Evanghelia după Sfântul Apostol Luca (Luca, 8, 26-39), relatându-ni-se minunea săvârșită de Domnul Hristos prin vindecarea unui om posedat de puterile întunericului.

Ne sunt așezate în fața minții și sufletului nostru două feluri de oameni. Pe de o parte, sunt cei „vii împreună cu Hristos” care au conștiința că sunt „făptura” lui Dumnezeu, „zidite în Hristos Iisus spre fapte bune”. Pe de altă parte, constatăm prezența întunericului în viața multora dintre noi. Acest întuneric se arată într-o violență extremă, precum în demonizatul descris de Evanghelia de astăzi sau în diferite alte forme de posedare, mai puțin violente ca atitudine exterioară, dar nu mai puțin dăunătoare pentru viața proprie și a celor din jur. Ambițiile și orgoliile nemăsurate, „preadulcea otravă a autoîndumnezeirii demonice”[1], după cuvântul Părintelui Sofronie Saharov, sunt manifestări subtile, dar reale, ale puterii întunericului care pun adesea stăpânire peste noi.

Într-o asemenea lume, destinată, pe de o parte, a fi „împreună cu Hristos”, iar pe de altă parte, ispitită de cântul de sirenă al „pretenției luciferice la superioritate”[2], al păcatului în diferitele lui forme, într-o asemenea lume este chemat episcopul să viețuiască și să slujească, să lupte, să cadă și să se ridice, să mărturisească și să se mântuiască.

Cu adevărat, contextul în care episcopul, ca de altfel preotul și creștinul în general, viețuiește, este deopotrivă minunat și înfricoșător.

Minunat este pentru că minunată, frumoasă, adevărată și înălțătoare este lumea Bisericii celei drept măritoare. Aici se află „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh”[3]. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este, de asemenea, prezență constantă în Biserică dimpreună cu sfinții lui Dumnezeu, puterile cerești și toată suflarea creștinească de ieri, de azi și de mâine. În Biserica lui Hristos, episcopul are bucuria descoperirii unor preoți cu viață aleasă de familie și parohie, viețuitori ai sfintelor mănăstiri cu adâncă rugăciune, ascultare și smerenie și minunați credincioși în fața cărora se cuvine să îngenunchem cu evlavie și recunoștință.

Întărit cu harul lui Dumnezeu, însoțit de lucrarea membrilor preoției sacramentale și a celei universale și apărat de rugăciunea monahilor, episcopul conștientizează repede faptul că viața Bisericii nu este doar Tabor și Înviere, ci și Carantania, Ghergheseni, Ghetsimani și Golgota. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni îl avertizează pe episcop că este absolut necesar să se îmbrace cu toate armele lui Dumnezeu ca să poată sta împotriva uneltirilor diavolului. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii” (Efeseni 6, 11-12).

„Mintea vrăjmașului este una de dimensiuni cosmice”[4], îl avertizează pe episcop Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, care în lupta sa împotriva puterii întunericului a spus că „mintea noastră se luptă cu mintea vrăjmașului”[5]. „Mintea cosmică a lui Lucifer ademenește sufletul cu câte un gând sau altul și face ca omul să urmeze lui. El infectează (sufletul) cu boala cea de moarte purtătoare, adică mândria și sugerează impulsul autoîndumnezeirii luciferice care este una dintre cele mai puternice arme împotriva omului. Cea mai mare parte a omenirii a intrat și intră în lupta cu Dumnezeu[6], mărturisește Părintele Sofronie.

În cadrul acestui uriaș război duhovnicesc, episcopul se află în prima linie. Iar puterea întunericului împotriva căreia luptă și în care se află influența demonică cea mai mare, se arată în mândrie ca „esență adâncă a păcatului” și prin care „tragismul istoriei nu încetează a crește”[7]. În această luptă nimeni, nici episcopul, nici preotul, nici monahul, nici creștinul mirean nu ies biruitori de nu vor fi împreună cu Hristos, Cel care a biruit lumea. Prin așezarea întregii vieți în mâna lui Hristos și prin încredințarea că El este totul în toate, episcopul dobândește biruință asupra „mândriei diavolești” care nu este altceva decât faptul „de a tăgădui darul lui Dumnezeu, acolo unde este, ca și cum n-ar fi”[8].

Rugându-l pe Dumnezeu să-i dăruiască putere de a se elibera de înclinarea de a stăpâni și dobândind starea lăuntrică de a sluji și a bucura pe ceilalți prin dispoziția de jertfă, episcopul se află pe calea care duce spre Dumnezeu și spre inima poporului dreptmăritor din eparhia încredințată lui de Biserică.

În stăruința sa pe cale, episcopul se luptă pentru a dobândi „gândul lui Hristos” prin Care și în numele Căruia va găsi răspuns pentru lupta sa lăuntrică și pentru lucrarea îndreptată spre oameni. În fața lui se va prezenta, ca în Carantania, seducția „duhului lumii” căruia trebuie să-i opună „Duhul lui Dumnezeu”. Pe „omul cel firesc”, lumesc din sine și din alții trebuie să-l înlocuiască cu „omul cel duhovnicesc” „care judecă duhovnicește”, nu omenește, cum spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 2, 14). „Cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești” sau logica lumii ar trebui să se diminueze până la dispariție în fața „înțelepciunii celei de taină a lui Dumnezeu”, fundamentată pe „puterea Crucii”, pe „adeverirea Duhului și a puterii” (1 Corinteni 2,4).

Pentru această schimbare la nivel lăuntric și la cel comunitar, episcopul are nevoie de „toate armele lui Dumnezeu” (Efeseni 6,11). „Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului.” (Efeseni 6, 14-17), spune Sfântul Apostol Pavel.

„Sabia Duhului” „este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17), armă pe care o mânuiește episcopul în războiul la care-l cheamă Hristos. „Bătălia noastră, mărturisește Părintele Sofronie, este dusă în condiții extraordinar de inegale. Suntem legați de mâini și de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc și sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar și pentru vrăjmași. Unicul război în care suntem angajați e într-adevăr un război sfânt. Ne luptăm cu vrăjmașul de pe urmă și singurul dușman al neamului omenesc: moartea (I Corinteni 15, 26). Lupta noastră este pentru învierea de obște”.

Pentru a fi biruitor în acest război, episcopul „trebuie să se golească de sine ca să se umple de Hristos”, cum spune dumnezeiescul Isaac Sirul[9], cel ce a fost episcop pentru o vreme. Eliberându-se de sine, adică de otrava mândriei, a iubirii și arătării de sine, a pretenției la superioritate în raport cu alții, episcopul dobândește „modul de gândire al veșniciei”[10], „conformându-și tot mai mult viața aceasta cu cea a lumii viitoare”[11]. „Învrednicește-mă, Doamne, se ruga Cuviosul Isaac Sirul, să te primesc înlăuntrul meu”[12] ca „prin Tine să deschid și să pătrund tainele trecute și viitoare”[13], „să osebesc adevărul despre voia Ta pentru noi”[14], „să privim la Tine ca Tine și nu ca noi”[15].

Arhieria „înțeleasă ca o stare a împărtășirii de Dumnezeu”[16] și ca „act neîncetat de săvârșire a Dumnezeieștii Liturghii în fața Marelui Dumnezeu”[17] este crucea și bucuria celui chemat la această slujire. Prin zile de cer senin și de furtună în inima episcopului „viețuiesc împreună ..... smerenia și puterea, defăimarea și slava, vremea și veșnicia, durerea și bucuria”[18]. Fiind legat de „sfânta preoțime a Bisericii cu care este unit ca și corzile cu chitara”[19], după cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, episcopul călăuzește cântarea poporului lui Dumnezeu în drumul său către Împărăție. Cu cât este mai deschis a muri în fiecare zi, cu atât mai mult se umple de Duhul lui Dumnezeu. Gândul la judecata lui Dumnezeu, foarte aspră pentru arhierei, și inima pregătită pentru ocară și nedreptate, prigoană și chiar pierderea scaunului episcopal îl transformă pe episcop în om liber și starea de libertate în Duhul Sfânt se răsfrânge în toate manifestările vieții sale.

Rugăm pe Dumnezeu, a Cărui „făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus”, să întărească arhiereii și preoții Bisericii spre slujirea poporului cel dreptcredincios cât mai aproape de ceea ce El, Dumnezeu, așteaptă de la noi. Îl rugăm să ne ierte pentru slăbiciunile și neputințele noastre, precum și pentru toate smintelile care aduc tulburare, nedumerire și confuzie între credincioși. Nădăjduim în iertarea și mila lui Dumnezeu, ne încredințăm iubirii Sale nețărmurite, așteptăm arătarea tainei Împărăției Sale și rugăm să aibă sub oblăduirea Sa pe robul Său Ignatie, Episcopul Hușilor dimpreună cu toți preoții, monahii, monahiile și dreptcredincioșii creștini din această binecuvântată Eparhie.

Prin cuvintele unei rugăciuni folosită de Biserica primelor veacuri creștine într-un astfel de moment, grăim și noi cu frică de Dumnezeu și cu nădejde mântuitoare: „Dăruiește, cunoscătorule al inimilor, Doamne, robului Tău acesta, pe care l-ai ales ca episcop, puterea de a păstori în numele Tău sfânta Ta turmă și, ca arhiereu, să Te slujească, slujind fără prihană ziua și noaptea și înduplecând Fața Ta, să strângă mulțimea credincioșilor și să Îți aducă Ție darurile Sfintei Tale Biserici. Dăruiește-i acestuia, Stăpâne Atotțiitorule, prin Hristosul Tău, părtășia Sfântului Duh, ca să aibă puterea de a ierta păcatele, după porunca Ta, să transmită preoția, așa cum ai poruncit, „să ierte fiecare legătură a păcatului”, după puterea pe care ai dat-o Apostolilor. Să fie el bineplăcut Ție cu blândețe și cu inimă curată, aducându-ți în chip neschimbat, fără pată, și în chip desăvârșit, jertfa curată și fără de sânge, pe care ai rânduit-o prin Hristos, Taina Legământului celui Nou, ca dar întru miros de bună mireasmă, prin Fiul Tău Cel Sfânt Iisus Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, prin Care noi slavă Îți înălțăm, cinste și închinăciune împreună și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii nesfârșiți[20]

 

 

[1]  Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, trad. ierom. Rafail (Noica), ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 59.

[2] Ibidem. 

[3] II Cor. 13, 13.

[4]  Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru împărăţia....op. cit., p. 59.

[5]  Idem, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. Rafail Noica, ed. Reîntrgirea, Alba Iulia, 2004, p. 133.

[6]  Idem, Naşterea întru împărăţia....op. cit., p. 59.

[7]  Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 23.

[8]  Sf. Ignatie Briancianinov, Scrisorile unui ascet, apud Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru împărăţia....op. cit., pg. 160.

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 121. 

[10]  Ibidem, p. 111.

[11]  Ibidem, p. 141.

[12]  Ibidem p. 95.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 94.

[15] Ibidem, p. 98.

[16] Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru împărăţia....op. cit., p. 239.

[17] Ibidem, p. 223.

[18] Ibidem, p. 133.

[19] Sf. Ignatie Teoforul, Cuvânt către filadelfieni, PSB, vol. I, 1979, p. 178.

[20] Constituțiile Sfinților Apostoli, în Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1 – Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 739.