Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859 – aurora unităţii noastre naţionale

Aniversarea Unirii Principatelor Române, înfăptuită la data de 24 ianuarie 1859, ne oferă, an de an, prilejul unei reflecţii asupra cinstirii, cu profundă recunoştinţă şi pioasă reverenţă, a înaintaşilor noştri, care prin credinţa în Dumnezeu cel Unu, izvorul unităţii noastre adevărate, prin verticalitate morală, prin determinare politică, prin jertfă necuantificabilă şi prin iubire nefăţarnică faţă de patrie, au făcut posibilă ivirea aurorei idealui unităţii noastre naţionale. 

De aceea, rogu-vă, de acum încolo să nu mai folosim deloc sintagma „unirea cea mică”, chiar dacă face referire doar la unirea celor două principate, Moldova şi Ţara Românească, sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, pentru că orice pas înspre unitate, ori cât de mic ar fi el, cantitativ vobind, ca semnificaţie simbolică şi calitativă, este imens. Prin urmare, „unirea cea mică” este, de fapt, cea mare, prin anvergură naţională şi context politic dificil, pentru că este prefaţa cea mai minunată a conţinutului cărţii Unirii de la 1 decembrie 1918. Având în minte aceste recalibrări conceptuale, cred că este cazul să nu mai dăm crezare celor care ne vorbesc cu aplomb păcătos şi trădător despre „mitologia unităţii româneşti”[1].

În egală măsură, 24 ianuarie 1859 ne oferă ocazia de a ne reaminti, cât se poate de limpede şi răzbătător, că fără credinţa în valorile perene ale Evangheliei lui Hristos, din care izvorăsc cinstea consecventă şi iubirea sinceră faţă de aproapele, care nu trebuie linşat, prin calomnie şi vorba ocolită, pentru că suntem robi ai intereselor meschine şi ai banilor murdari; că fără credinţa în valorile dragostei de patrie, din care izvorăsc respectul faţă de munca cinstită, nepângărită şi nedistrusă de corupţie, precum şi respectul faţă de istoria pământului căruia îi aparţii, în mod binecuvântat şi prin darul Celui de Sus, fără să o profanezi prin discreditare, neînvăţarea şi netransmiterea ei generaţiilor următoare; că fără o elită intelectuală şi politică de mare probitate morală şi neobsedată, în chip patologic, de interese meschine de grup şi aviditate dezonorantă după îmbogăţire din banul public, România nu poate să fie unitară în proiectele ei de bunăstare economică, în primenirea ei spirituală şi în crearea unui spaţiu în care meritele şi performanţa să primeze, ca în felul acesta tinerii să nu mai ia calea exilului pentru o pâine şi un trai mai bun.  

În acest sens, cuvintele celui care a fost reprezentantul clerului în Divanul Ad-hoc de la Iaşi din partea Eparhiei Huşilor, vrednicul de pomenire Melchisedec Ştefănescu, pe atunci director al Seminarului din Huşi şi viitor locţiitor de episcop al Huşilor, cuvinte pe care le-a rostit, în data de 16 decembrie 1858, în faţa deputaţilor aleşi dintre micii proprietari şi târgoveţi din zona Fălciului, care urmau să voteze Unirea Principatelor, sunt pline de actualitate: „Deslegaţi, dar, din sufletele voastre toată legătura nedreptăţii, a părtinirii, a intereselor voastre particulare şi însufleţiţi-vă numai de acel mare interes comun, mântuirea patriei; părtundeţi-vă de acel sfânt adevăr că făcându-se bine pentru întreaga patrie, va fi bine şi pentru fiecare îndeosebi (...). Voi acum nu sunteţi ai voştri, sunteţi ai unei ţări, ai unui popor carele pune întru voi toate nădejdile sale cele mai preţioase (...). Deşteptaţi-vă: Biserica se roagă, patria se uită la voi”. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

 

[1] Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minoruităţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p.