Omul lăuntric – „intimitatea pură” în care locuieşte Hristos 

– reflecţii pe marginea unui subcapitol din Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica a Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae – 

Este aproape un truism să afirmăm faptul că omul în era tehnologiilor digitale este, pur şi simplu, captiv unei culturi a cărei esenţă tare este exterioritatea. Am pierdut savoarea şi dorul după interioritate. Trăim de parcă ne-am înstrăinat chiar şi de noi înşine, de parcă ne plictisim chiar şi de conţinutul lăuntricului nostru. Este suficient să ne gândim la un mic experiment: să ne propunem să stăm câteva minute în şir doar în „faţa” prezenţei noastre, doar cu sinele nostru şi doar cu universul nostru lăuntric. Este posibil ca după câteva minute să ne trezim cu o depoziţie neaşteptată a inimii în faţa acestei experienţe de întâlnire cu sinele nostru: este apăsătoare starea aceasta de însingurare, iar clipele se scurg într-o incoerenţă obositoare. Conştientizăm deplin că ne confruntăm cu o neaşezare lăuntrică, fapt care ne irită şi care ne determină să evadăm cât mai repede posibil din această cuşcă a sesizării propriei noastre interiorităţi. O interioritate care, din păcate, ni se pare că ne sleieşte şi ne plictiseşte. Acesta este motivul pentru care ne aruncăm în braţele unor „false prestigii” pe care le oferă „civilizaţia spectacolului”, înţeleasă ca „civilizaţia unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul şi în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală”1. Acţionând în acest fel, ratăm adevărata întâlnire cu sinele nostru, lăsându-ne păcăliţi de dopamina contrafăcută a unor realităţi exterioare care ne procură în fapt o suită de stări de vid duhovnicesc, de emoţii distilate în zgomot şi lipsă de sens. Practic, nu mai înţelegem că prin nevoinţă susţinută şi consecventă avem şansa binecuvântată de a ne întoarce către Hristos Care locuieşte în noi încă de la Botez, Singurul Care poate „să tragă perdeaua de la uşa inimii noastre şi să smulgă întunericul furtunii patimilor de pe cerul dinlăuntrul nostru”2, aşa cum ne asigură Sfântul Isaac Sirul.

„Întâlnirea subiectului cu sine”

Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că noi, creştinii, trebuie să fim „întocmai ca o pungă învechită, dar plină de mărgăritare. După omul cel din afară, creştinii să fie smeriţi şi de dispreţuit, însă în omul cel dinlăuntru să poarte mărgăritarul cel mai de preţ”3.

Mărgăritarul de mare preţ al inimii fiecărui creştin este Însuşi Domnul Hristos. Depinde de noi cât de mult ne dorim să ne angajăm în această călătorie înspre sinele cel mai adânc al fiinţei noastre care este inima. Busola de orientare pentru acest pelerinaj lăuntric ne-a dat-o Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae: „Spre Iisus, prin adâncul nostru”4. În acest mod este formulat un subcapitol din lucrarea fundamentală Teologia ascetică şi mistică ortodoxă5. 

Această călătorie înspre adâncul inimii nu este o pură introspecţie sau plonjare psihanalitică în cuprinsul cel mai intim al fiinţei omului, ci constă în asceza unirii minţii cu inima înţeleasă ca „cetăţuia cea mai dinăuntru a sufletului, care e casa lui Hristos, în care se vede negreşit pace, bucurie şi seninătate”, aşa cum ne încredinţează Sfântul Teolipt al Filadelfiei.6 

Softul acestei călătorii lăuntrice este taina coborârii minţii în inimă, dăruind, astfel, fiinţei umane dezintegrate de păcat şi răutate, unitatea duhovnicească ca stare de isihie şi dor după Mirele cel dorit al sufletului, Care este Însuşi Hristos. 

Combustibilul care face posibilă această întâlnire cu sinele nostru cel mai adânc este rugăciunea, după cum mărturiseşte Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae: „Rugăciunea deci Îl caută în inimă sau prin inimă pe Iisus şi cu cât pătrunde şi se statorniceşte în inimă, cu atât e mai dominată de certitudinea că a dat de Iisus, că se află în faţa Lui. Prin rugăciunea mintală, adâncurile uluitoare care transpar prin minte după înlăturarea tuturor conţinuturilor din ea şi după întoarcerea ei asupra ei înseşi, se revelează ca adâncimi ale Subiectului suprem deosebit de noi, în faţa Căruia ne smerim. Smerenia rugăciunii creşte conştiinţa simultană a subiectului nostru şi a Subiectului suprem, deosebite unul de altul, dar în legătură şi reciprocă pătrundere”7.

Rugăciunea este cea care îl salvează pe om de la ispita autoidolatrizării sau a conştiinţei că se poate realiza şi dezvolta doar prin sine însuşi, aşa cum se crede acest lucru în religiile orientale. „În rugăciune, subliniază Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, subiectul nostru are conştiinţa că nu e singur, ci se află în faţa lui Dumnezeu. S-ar părea că rugăciunea nu e o preocupare a subiectului de sine însuşi, ci numai de Dumnezeu, şi deci apropierea de Dumnezeu în vremea rugăciunii nu se face prin transparenţa subiectului propriu-zis”8.

Despătimirea minţii9, renunţarea la tot ceea ce o poate scinda, adică la patimi şi concepte care ţin de sfera finitului, sunt cele care pregătesc fiinţa umană pentru întâlnirea cu „eul nostru cel mai adânc”10 ca subiect sau „conştiinţă a prezenţei sale”11 care nu mai este atras sau interesat de obiectele din jurul său. Adică, nu mai trăieşte exterioritatea lucrurilor, ci interioritatea prezenţei sale ca subiect şi comuniunea sa cu Subiectul suprem Care este Dumnezeu. „De aceea, ne îndeamnă Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, trebuie să ne silim să pătrundem mereu şi tot mai adânc, tot mai înăuntru ( ...). Trebuie să părăsim toate conceptele şi să ne ridicăm mai presus de raţiunea care formează conceptele, pentru a sesiza mai bine baza indefinibilă a subiectului nostru. Numai atunci mintea se cugetă pe ea însăşi, ia act de ea însăşi. Lucrurile şi conceptele sunt o catapeteasmă care ne închide vederea nu numai spre Dumnezeu, ci şi spre baza subiectului nostru”12. 

Insistenţa Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae pe sesizarea minţii unite cu inima ca subiect13 se datorează faptului că aceasta nu poate fi cuprinsă în concepte sau epuizată în descrieri, exact aşa cum nu vom putea cuprinde în cuvinte adâncimea şi întreaga paletă de trăiri lăuntrice ale semenului nostru. Rămâne o taină pe care suntem chemaţi doar să o experiem, nu să o disecăm în concepte şi descrieri care mai mult sărăcesc conţinutul inepuizabil al fiinţei umane. 

Orice minte-subiect este mai ales o prezenţă inepuizabilă ca trăire şi mod de interacţiune tainică. Tentativa de a o reduce la descrieri în concepte sau raţionamente coincide cu transformarea ei într-un obiect finit sau cu un zid al prejudecăţilor interpus între noi şi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, trebuie evitaţi idolii conceptelor, conform gândirii Sfântului Grigorie de Nyssa14, pentru a da drumul zăgazului experienţei duhovniceşti care deţine o preeminenţă în faţa oricărui discurs despre Dumnezeu. 

Această revelaţie că adâncul nostru este subiect inepuizabil în trăiri şi simţiri care nu pot fi „captate”15 în totalitate de concepte sau raţionamente ne conduce la convingerea, aşa cum precizează marele nostru teolog, că „peste tot uimirea ce ne-o provoacă taina subiectului devine uşor o uimire faţă de taina cu mult mai mare a Subiectului absolut”16. Mai mult, mintea coborâtă în inimă, precum ne arată Sfântul Marcu Ascetul, pe care se întemeiază şi Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, „are putere să vegheze asupra inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinlăuntru şi mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila sufletul şi trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile adânci de smoală; de asemenea, nici vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită cu cuvinte şi cu chipuri de-ale înţelepciunii lumeşti care să vrăjească pe cei care pornesc pe ea, oricât de înţelepţi ar fi. Cămările acestea curate care sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului, şi casa lui Hristos, nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt raţionale, fie că sunt neraţionale, fără numai acestea trei pe care le-a numit Apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea”17.

Dacă ne vom osteni să ne interiorizăm cât mai mult, vom descoperi aceste realităţi uimitoare în adâncul nostru: versiunea cea mai curată a sinelui nostru, „intimitatea noastră pură”18, unitatea firii noastre datorată coborârii minţii în inimă; conştientizarea deplină că suntem subiecţi în prezenţa Subiectului suprem ca relaţie personală, directă şi nemediată de nimic; minunata şi uimitoarea experienţă că „subiectul nostru se descoperă şi se trăieşte pe el însuşi, se întâlneşte cu el însuşi, ochi în ochi, ca într-o oglindă, dă de el însuşi. Dar când dă de el însuşi, uită de toate, mai bine-zis, ca să dea de el însuşi trebuie să uite de toate”19; iar în rugăciunea adâncă, cea în care mintea este unită cu inima, trăim bucuria de „a ne contempla subiectul nostru pur” şi „experiem prezenţa lui Dumnezeu ca subiect şi nu-L cugetăm, în mod inadecvat, ca obiect. Dumnezeu, nemaifiindu-ne în această rugăciune obiect, ci subiect Care ne revendică şi ne cere supunere liberă, ne face să simţim mărimea Lui, păstrând în funcţie de majestatea Lui conştiinţa nimicniciei noastre care durează totuşi şi care ne îndeamnă să-L adorăm. Dumnezeu ne este astfel subiectul Care stă pe primul plan al vederii noastre, subiectul nostru stând în umbra Lui”20.

„Liturghia neîncetată a minţii” – Hristos este prezent în inimă de la Botez

În această strădanie de „a ajunge în intimitatea noastră pură, experiem prezenţa infinită dar personală a lui Dumnezeu, ascunsă sub vălul unui deplin întuneric, aşa cum adeseori simţim că în preajma noastră este o persoană – pentru că îi simţim influenţa, dar nu o putem vedea descoperit”21.

Făcându-se ecoul teologiei ascetice a Sfântului Marcu Ascetul, care ne spune că omul întreg, suflet şi trup, este un „lăcaş sfânt”22 sau o biserică23, mintea este arhiereul sau „împăratul”24 duhovnicesc, iar inima este altarul, unde „a intrat Iisus pentru totdeauna ca Înaintemergător, locuind de la Botez în noi”25 şi „pe care se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări”26, precum şi ecoul teologiei Sfântului Dionisie Areopagitul, care menţionează faptul că „atotdumnezeiescul nostru altar este Iisus, obârşia dumnezeiască a sfinţirii dumnezeieşilor minţi”27, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne împărtăşeşte adevărul că omul lăuntric28 săvârşeşte liturghie tainică şi neîncetată29 în adâncul inimii sale prin rostirea rugăciunii lui Iisus şi prin oferirea30 sinelui său lăuntric şi curat lui Dumnezeu.

În inima unde „este Hristos”, „acolo e Împărăţia cerurilor (...), e casa lui Hristos, în care nu pătrunde nimic din lucrurile lumii, şi cine străbate tot mai înlăuntrul inimii se apropie de Dumnezeu tot mai mult. Pătrunzând mintea în inima sa, prin lepădarea tuturor gândurilor, dă de Hristos, Cel ce locuieşte în ea”31. 

Prima „scufundare” a omului în sine însuşi are loc odată cu săvârşirea Tainei Sfântului Botez, conform gândirii marelui nostru teolog român. Plecând de la un text al Sfântului Isaac Sirul32, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ţine să precizeze că „această botezare sau scufundare în sine, care contribuie la eliberarea de păcat, la ieşirea din îngustimea egoismului în lărgimea comuniunii cu Dumnezeu, are sens numai ţinând seama de comunicarea ce are loc între sinea adâncă a omului şi oceanul energiilor dumnezeieşti (...)”, iar botezarea sinelui adânc al omului „înseamnă vederea (contemplarea) adâncă şi în meditaţia lăuntrică cugeţi la păcatul tău. Că în aceasta constau suirile pe treptele în Dumnezeu. De fapt, fiul risipitor venindu-şi în sine şi luând seama la păcatele sale a aflat suirea la tatăl”33.

Probabil ne întrebăm, pentru a nu fi doar abstracţi, în ce fel putem accede la cămara omului nostru lăuntric, la „intimitatea noastră pură”, ca să folosesc expresia Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Răspunsul concret şi precis îl aflăm la autorul filocalic atât de drag teologului care poartă numele acestui minunat Simpozion, Sfântul Marcu Ascetul, care ne spune faptul că „dragostea desăvârşită a lui Hristos este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca Înaintemergător Iisus. Aceasta a căutat-o mai presus de toate şi Sfântul Pavel. De aceea [Apostolul] a zis: «Alerg după ea, doar o voi prinde, întrucât am fost prins şi eu de Hristos» (Filipeni 3, 12). Adică, mă străduiesc să-L iubesc, întrucât şi eu am fost iubit”34. 

Astfel, ştim că dragostea faţă de Iisus este cheia de la uşa inimii noastre lăuntrice, cheie care poate fi mişcată prin rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, liturghia interioară pe care I-o putem oferi continuu lui Dumnezeu în biserica sufletului nostru, aşa cum făceau marii asceţi din vechime: „Stau la slujbă până târziu şi se scoală devreme pentru slujbă. Toată ziua şi noaptea ocupaţia lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e împăcarea. În loc de lăcaşul bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse Dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”35.

În loc de concluzii

„Cu acesta [cu numele lui Iisus] trebuie să ciocănim stăruitor la uşa inimii, ca să se deschidă, şi pe acesta să-l facem să se audă în inimă, repetându-l în cuprinsul ei necontenit. Hristos aflat în inimă ne deschide pentru că Îl chemăm pe nume, pentru că Îi arătăm nevoia noastră de El. Dar nevoia aceasta de El e trezită de o oarecare simţire a dulceţii Lui în apropierea noastră. El ne face să-L chemăm. Numele lui Iisus e gândul la Iisus. Iar gândul unei persoane la alta e mărturia unei legături tainice şi mijlocul de intensificare a acestei legături. Când simt necesitatea să mă gândesc la cineva, de obicei acea persoană e cea care provoacă în mine, printr-o înrâurire de la distanţă acest gând, precum gândindu-mă la ea voluntar, îi trimit o undă de la mine. (...) Astfel, căutându-L şi aflându-L pe El, ne căutăm şi ne găsim totodată intimitatea noastră, sau viceversa, căutarea aceasta constă din efortul stimulat şi ajutat de El”36 şi astfel „realizându-se o unire desăvărşită, inima «înghiţând pe Domnul şi Domnul inima, cele două devenind una»37.

• 1Mario Varga Llosa, Civilizaţia spectacolului, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p. 29.
• 2Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe (Filocalia X), traducere, introducere de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p. 67-68. 
• 3Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti (P. S. B. 34), traducere de pr. prof. dr. Constantin Corniţescu, introducere, indici şi note de prof. dr. N. Chiţescu, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 257.
• 4Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă (Opere complete 13), Bucureşti, Editura Basilica, 2019, p. 413.
• 5Ibidem, p. 415-432.
• 6Cuviosul şi Mărturisitorul Teolipt la Filadelfiei, Despre viaţa ascunsă în Dumnezeu – cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori – , studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 20102, p. 208.
• 7Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă..., 2019, p. 428.
• 8Ibidem, p. 427.
• 9Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe (Filocalia X) ..., 1981, p. 494-495: „Însă de se iau patimile de pe suflet, mintea se luminează şi se mută în ţinutul cel curat al firii şi nu mai are nevoie să întrebe, pentru că vede limpede cele bune aflate în acel ţinut al ei”.
• 10Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă..., 2019, p. 414.
• 11Ibidem.
• 12Ibidem, p. 415, 418.
• 13Ibidem, p. 418: „Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte şi el mintea subiect, iar actelor ce pornesc din ea le zice accidente”.
• 14Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute (P. S. B. 29), traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae şi pr. Ioan Buga, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 74: „Căci cuvântul dumnezeiesc opreşte mai întâi să fie asemănat Dumnezeu cu ceva din cele cunoscute de oameni, dat fiind că orice înţeles care se iveşte în cugetarea sau socotinţa firii, prin vreo imaginare care mărgineşte, plăzmuieşte un idol despre Dumnezeu şi nu vesteşte pe Dumnezeu”. Cf. Jean Luc-Marion, Idolul sau distanţa. Cinci studii, traducere din limba franceză de Tinca Prunea-Bretonnet şi Daniela Pălăşan, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
• 15Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă..., 2019, p. 421: „Căci adâncimea indefinită şi suveranitatea subiectului nu se lasă captată în concepte, ci, într-un mod mai adecvat decât obiectele, Îl fac transparent pe Dumnezeu”.
• 16Ibidem, p. 421.
• 17Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez (Filocalia 1), traducere din greceşte de prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia Arhidiecezeană, 1946, p. 305.
• 18Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă..., 2019, p. 427. 
• 19Ibidem, p. 420.
• 20Ibidem, p. 430.
• 21Ibidem, p. 427.
• 22Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez (Filocalia 1) …, 1946, p. 287.
• 23Despre om ca biserica tainică a Domnului în literatura patristică, vezi: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2017, p. 113-121; Robert Murray, Symbols of Church and Kingdom. A study in Early Syriac tradition, Cambridge-London-New York-Melbourne, Cambridge University Press, 1975, p. 262-276; Alexander Golitzin, Ierarhia împotriva anarhiei? Dionisie Areopagitul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stethatos şi rădăcina lor comună în tradiţia ascetică, în Alexander Golitzin, Mistagogia – experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică, traducere şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 133-159; Sebastian Brock, Universul Părinţilor sirieni. O introducere, traducere din limba engleză de pr. conf. dr. Constantin Jinga, Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2023, p. 207-225.
• 24Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez (Filocalia 1) …, 1946, p. 297.
• 25Ibidem, p. 287.
• 26Ibidem.
• 27Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească IV, 3, 12, în Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere şi note de pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Paideia, 1996, p. 88.
• 28Expresia aceasta este de sorginte paulină (Romani 7, 22: „După omul lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu”; II Corinteni 4, 16: „De aceea, nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte zi de zi”; Efeseni 3, 16: „Şi să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru”). Cf. Diacon Dr. Grigorie T. Marcu, Antropologia paulină (Seria Teologică 20), Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1941, p. 36-39, 93-103.
• 29Dumitru Stăniloae, nota 921, în Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş (Filocalia 9), traducere, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, p. 415: „Toate raţiunile lucrurilor sunt dăruite de Dumnezeu subiectelor create ca ele să le aducă, la rândul lor, jertfe curate lui Dumnezeu, după ce şi le-au însuşit; să le aducă unite cu recunoştinţă şi lauda Lui, prin rugăciune. Aceasta e liturghia neîncetată a minţii: luare la cunoştinţă a raţiunilor celor create şi recunoaşterea lor în Dumnezeu şi mulţumirea pentru ele. În aceasta constă rugăciunea”. Cf. Dumitru Stăniloae, Liturghia comunităţii şi jertfa interioară în viziunea filocalică, în „Ortodoxia” 1-2/1978, p. 389-399; Marius Portaru, Liturghia interioară, ascetism iluminat de Euharistie. Recuperând studiul clasic al Părintelui Dumitru Stăniloae, în Daniel Lemeni (editor), Ascetism şi hagiografie în antichitatea târizie, Iaşi, Editura Doxologia, 2023, p. 439-456.
• 30Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la Sfintele slujbe, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2009, p. 146: „Liturghia noastră este deci o dăruire, o oferire a sinelui nostru către Domnul, sau mai bine-zis, o repetare a oferirii noastre, o înnoire a înţelegerii pe care am semnat-o împreună cu El atunci când ne-am botezat şi ne-am miruns. De fiecare dată când mergem la Liturghie făgăduim din nou: «Doamne, Îţi dăruiesc iarăşi sinele meu!»”. 
• 31Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă..., 2019, p. 423.
• 32Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe (Filocalia X) ..., 1981, p. 162-163: „Împacă-te în tine şi se va împăca în tine cerul şi pământul. Străduieşte-te să intri în cămara cea mai dinăuntru a ta şi vei vedea cămara cerească. Căci una sunt aceasta şi într-o singură intrare le vei vedea pe amândouă. Scara Împărăţiei aceleia e înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. Botează-te pe tine în tine însuţi din partea păcatului şi vei afla acolo trepte pe care vei putea sui”.
• 33Dumitru Stăniloae, nota 169, în Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe (Filocalia X) ..., 1981, p. 163.
• 34Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez (Filocalia 1) …, 1946, p. 299.
• 35J. Amar,  Ascetic Behavior in Graeco-Roman Antiquity. A Sourcebook (ed. W.L. Wimbush), Minneapolis, 1990, 79:481-496, apud Alexander Golitzin, Ierarhia împotriva anarhiei? Dionisie Areopagitul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stethatos şi rădăcina lor comună în tradiţia ascetică, în Alexander Golitzin, Mistagogia – experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie ..., 1998, p. 153. 
• 36Dumitru Stăniloae, Teologia ascetică şi mistică ortodoxă..., 2019, p. 430-431.
• 37Ibidem, p. 428.