Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea
Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri
trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar,
cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare,
care pătrunde şi în comunităţile monahale.

Taina cununiei creează o legătură aparte între familia
care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în
mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii
duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea
în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane
în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire,
nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului
cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice
parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală
şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei.

În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia
în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor
din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge
la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează
certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste
Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu
în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie,
nu în mânăstire.

Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales
în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau
funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în
mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid
(Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă
de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi
parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi,
cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine
într-o biserică parohială.

Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica
normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului
Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir),
nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de
către călugări.

Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de
cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe
pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi
monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se,
iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul
ei).

Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor
li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile,
politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu
li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie,
precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei.

Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât
şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze
Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi
care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării
„Isaie, dănţuieşte ...”, nici la ospăţul sau petrecerea
care urmează după nuntă.

Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi
în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava
135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr,
nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste
fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca
acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia
lui”.

Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale,
Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei
Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala
corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral,
anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie,
fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii.
Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă
sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului,
dar nu pot deveni o practică obişnuită.

Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia,
trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar,
iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie
şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi
trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor
monahi din mânăstiri.