În contextul agitaţiei care s-a creat în legătură cu finanţarea
Bisericii şi a cultelor religioase din România de către
stat, trebuie să spunem că acest lucru nu este nicidecum
unic în Europa. Vom prezenta situaţia privitoare la ajutorul
financiar al statului către cultele religioase în ţări europene,
unele chiar foste membre ale blocului comunist.

În funcţie de evoluţia istorică a finanţării sau subvenţionării
Bisericii de către stat, s-au format diverse modalităţi
pentru realizarea acestui lucru, care diferă de la stat
la stat.

O primă formă este finanţarea Bisericii prin intermediul
direct al statului, cum este cazul Belgiei, Luxemburgului
sau Greciei. O a doua formă este finanţarea Bisericii direct
de către credincioşi, sub diverse forme: prin donaţii sau
colecte, cum se întâmplă în Franţa, Portugalia, Marea Britanie,
Irlanda, Olanda; prin taxă (cotizaţie) pentru Biserică (Kirchenbeitrag),
cum este cazul în Austria; prin impozitul pentru Biserică
(Kirchensteuer), în Elveţia, Germania şi Ţările Scandinave;
prin alte modalităţi de impozitare, în Italia şi Spania.

Aceste modalităţi de finanţare funcţionează însă numai
într-o formă combinată, nu în forma pură în care au fost
prezentate mai sus. Subvenţiile din partea statului sunt
direcţionate în majoritatea ţărilor Uniunii Europene spre
activitatea social-caritativă a Bisericii (aziluri de bătrâni,
spitale, case de copii), spre şcolile private bisericeşti
(în special spre cele pentru pregătirea personalului clerical),
spre asistenţa religioasă din închisori sau unităţile militare
sau pentru întreţinerea bisericilor monumente istorice.

Finanţarea de către stat

Prima formă de finanţare a Bisericii prin intermediul statului
este întâlnită, aşa cum am spus, în Belgia, Luxemburg sau
Grecia.

În Belgia, ţară cu o populaţie majoritar catolică, s-a
statuat prin Constituţia din 1831 (socotită ca fiind una
dintre cele mai moderne ale momentului şi din care s-au
inspirat şi constituţiile ulterioare ale României) un compromis
între Biserică şi politicienii cu viziuni mai liberale (orientare
laicistă) prin care erau fixate legăturile dintre Biserică
şi stat. O separare totală între cele două nu s-a realizat,
dar s-au stabilit o libertate şi o independenţă a uneia
faţă de cealaltă. Prin Constituţia napoleoniană, la articolul
181, era stabilit că statul va suporta cheltuielile pentru
salariile şi pensiile clericilor de la bugetul de stat.
Statul finanţează construcţia şi repararea edificiilor cultelor
religioase, precum şi facultăţile de teologie în proporţie
de 100% pe cele catolice şi 60% pe cele protestante. Prin
acelaşi articol se stabileşte că statul va suporta cheltuielile
nu numai pentru personalul clerical, dar şi pentru laicii
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Bisericii.

În Grecia, fondurile pentru construcţia, întreţinerea şi
restaurarea lăcaşurilor de cult vin direct de la bugetul
de stat. Acordarea acestor fonduri se întemeiază pe deciziile
Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei, ratificate
de Sfântul Sinod şi publicate în Monitorul Oficial al Greciei.
Statul suportă cheltuielile legate de plata salariilor personalului
bisericesc şi a pensiilor celor aflaţi în această situaţie,
a cheltuielilor legate de şcolile pentru instruirea personalului
bisericesc, salarizarea profesorilor de religie.

Luxemburgul este cel mai mic stat din cadrul UE, cu o populaţie
în proporţie de 90% catolică. Legislaţia principatului a
fost influenţată de cea belgiană, Constituţia din 1831 fiind
folosită drept model la întocmirea propriei legislaţii,
chiar şi în ceea ce priveşte legătura între Biserică şi
stat. Prin articolul 19 al Constituţiei este garantată libertatea
religioasă, iar prin articolul 126 este stabilită plata
celor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Bisericii
(clerici şi laici) ca fiind suportată de bugetul de stat,
precum şi plata cadrelor didactice de la seminarul preoţesc
ce există în principat. Toate comunităţile religioase recunoscute
de stat ca asociaţii de drept public sunt scutite de la
plata impozitelor.

Susţinerea financiară de către credincioşi

O altă formă de susţinere a Bisericii sau a comunităţilor
religioase, în general, este prin intermediul colectelor
sau donaţiilor benevole.

În timpul Revoluţiei Franceze au fost naţionalizate câteva
dintre proprietăţile Bisericii pentru a putea fi acoperită
o parte a deficitului bugetar. Napoleon a încercat să restabilească
pacea între stat şi Biserică şi a semnat un Concordat împreună
cu papa Pius VII la 15 iulie 1801. Prin acest document,
statul francez se angaja să suporte cheltuielile bisericeşti,
ceea ce însemna salarizarea personalului clerical, întreţinerea
şi construirea edificiilor necesare cultului. La 9 decembrie
1905 însă, a fost adoptată legea prin care se stabilea separarea
dintre Biserică şi stat. În aceste noi condiţii, recunoaşterea
de către stat a cultelor religioase şi finanţarea acestora
nu mai erau de actualitate. Prin Constituţia din 1958 se
stipula clar că republica nu recunoaşte, nu plăteşte sau
nu sprijină vreun cult. Astăzi, 75% din veniturile bisericeşti
ale cultelor ce îşi desfăşoară activitatea în Franţa provin
din colecte şi donaţii. Cealaltă cotă de 25% vine din contribuţia
benevolă a credincioşilor, care este plătită de aproximativ
45% dintre membrii Bisericii Catolice şi constă într-o proporţie
de 1% din venitul unei persoane.

Biserica anglicană din Ţara Galilor şi cea din Irlanda
de Nord nu sunt recunoscute ca biserici naţionale, ci doar
cea din Anglia, care o are pe regină drept cap al ei. Sprijinul
financiar al statului, chiar dacă nu este considerabil,
se îndreaptă doar spre aceasta din urmă, care trebuie să
se întreţină şi din fonduri proprii. În spirit caracteristic
englezesc, contribuţiile sunt benevole, dar totuşi obligatorii
(voluntary-but due).

În Olanda, Constituţia stabileşte separarea între stat
şi cultele religioase, dar acest lucru nu înseamnă că nu
există relaţii de colaborare între cele două părţi. Astfel,
din 1983, statul olandez suportă cheltuielile legate de
salariile şi pensiile personalului clerical. Aceste cheltuieli
şi ajutorul financiar acordat Bisericii sunt văzute ca o
compensaţie pentru trecerea bunurilor şi averilor Bisericii
în proprietatea statului petrecută în secolul al XVIII-lea.
Statul suportă cheltuielile de întreţinere şi restaurare
a monumentelor istorice. Acordarea acestui ajutor s-a bazat
pe o lege specială în acest sens, adoptată de Parlament
în anul 1962. În anul 1975 a fost adoptată o lege prin care
se acordă sprijin financiar şi pentru construcţia de moschei,
dar ulterior ambele au fost abrogate. În prezent, conform
legii în vigoare în Olanda, guvernul poate sprijini construcţia
de noi lăcaşuri de cult pentru uzul cultelor religioase
recunoscute, atunci când crede de cuviinţă şi în cuantumul
pe care îl doreşte.

Impozitul eclesial şi alte sisteme de sprijinire a cultelor

Sistemele fiscale din Austria, Germania, Elveţia, Ţările
Scandinave, Spania şi Italia reprezintă o altă modalitate
de sprijinire a cultelor religioase de către stat.

Austria este singura ţară în care cotizaţia cetăţenilor
pentru cultele religioase este obligatorie. Acest lucru
intră sub incidenţa legii privind cotizaţia religioasă din
1 mai 1939. Îndreptăţite la primirea fondurilor obţinute
prin contribuţia cetăţenilor sunt Biserica Romano-Catolică,
Biserica Evanghelică (inclusiv cea luterană şi reformată)
şi Biserica Veche Catolică. La toate aceste confesiuni creştine
se adaugă şi comunitatea iudaică. Sumele obţinute rămân
la comunităţile religioase de la care sunt strânse, într-un
anumit procent, iar restul se îndreaptă către organizaţiile
superioare ale bisericilor respective. Pe lângă această
modalitate de finanţare, mai există în Austria şi alte scutiri
de ordin financiar acordate Bisericii: scutirile de impozite,
plata salariilor profesorilor de religie şi subvenţionarea
şcolilor confesionale private ale Bisericii.

Sistemul german de impozitare este considerat a fi unul
reprezentativ pentru tema abordată aici. Sistemul de impozitare
eclesial îşi are rădăcinile pe la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când statul, care până atunci suporta cheltuielile
de finanţare ale Bisericii, a realizat că aceste costuri
sunt prea mari. Această mişcare a corespuns şi cu evoluţia
lucrurilor pe linia separării dintre Biserică şi stat, totul
începând cu exproprierile proprietăţilor eclesiale din 1803,
în urma cărora principii germani care au intrat în posesia
acestor proprietăţi şi-au luat angajamentul să suporte cheltuielile
Bisericii, dar acest lucru a funcţionat doar până la sfârşitul
secolului. Acum, statul german suportă cheltuielile de personal
ale autorităţilor bisericeşti superioare, lucrările de reconstrucţie
şi întreţinere ale unor clădiri ce aparţin unităţilor bisericeşti.
Faptul că statul suportă cheltuielile pentru personalul
angajat pentru asistenţă religioasă în închisori, cămine
de bătrâni şi pentru profesorii de religie din şcoli nu
este perceput ca o scutire financiară, ci ca o obligaţie
a statului, care trebuie să asigure posibilitatea exercitării
dreptului la libertatea religioasă (în cazul orelor de religie
din şcolile publice, statul asigurând prezenţa religiei
confesionale ca disciplină obligatorie).

În Elveţia, este perceput impozitul eclesial, a cărui colectare
diferă de la un canton la altul. O excepţie privind acest
impozit o reprezintă cantoanele Vaud, Geneva şi Neuchatel.
Pe lângă impozitul amintit, în unele cantoane există parţial
contribuţia autorităţilor cantonale la plata salariilor
slujitorilor, a conducerii Bisericii şi la întreţinerea
imobilelor aflate în proprietatea unităţilor de cult.

În Ţările Scandinave există o formă de impozitare pentru
Biserică, favorabilă Bisericilor considerate naţionale.
În Suedia, din anul 2000, sistemul de impozitare favorizează
toate comunităţile religioase înregistrate şi recunoscute
de stat. Aici nu este recunoscut sub numele de impozit bisericesc
(Kirchensteuer/ Kyrkjoskatt), ci ca taxă bisericească (Kirchenabgabe/Kyrkjoovgift),
dar e percepută la fel ca toate impozitele.

În Danemarca, Biserica Naţională Luterană este finanţată
în totalitate de către stat. Pe lângă aceasta, există şi
impozite bisericeşti locale, care înseamnă virarea unui
procent de până la 7% din venituri, perceput ca orice impozit
local. În Finlanda, ambele confesiuni naţionale (Biserica
Luterană şi cea Ortodoxă) au posibilitatea perceperii impozitului
din rândul credincioşilor lor (asemenea Elveţiei, şi aici
se percepe impozit de la persoanele juridice). Pe lângă
acest ajutor, cele două confesiuni, ca de altfel toate celelalte
existente şi recunoscute pe teritoriul finlandez, beneficiază
de scutire de la plata oricărui fel de impozit.

Norvegia nu are un impozit pentru Biserică. Biserica Luterană
este Biserica ei naţională, aceasta fiind susţinută total
de către stat din punct de vedere financiar. Comunităţile
locale sunt responsabile pentru întreţinerea şi construcţia
imobilelor cu scop eclesial.

În Polonia, a fost realizat un 'fond bisericesc' în urma
semnării Concordatului cu Vaticanul. După căderea comunismului,
acest fond a fost sprijinit substanţial de la bugetul de
stat, iar în ultima perioadă s-a pus problema introducerii
unui impozit eclesial la fel ca în alte ţări europene, dar
ideea nu s-a concretizat.

În Ungaria s-a dorit implementarea sistemului de redirecţionare
a 1% din impozitul datorat statului către culte, dar s-a
dovedit că doar 10% din populaţia ţării, reprezentând persoanele
care frecventau serviciile religioase, au folosit această
oportunitate. În aceste condiţii, pentru întregirea sumelor
necesare cultelor religioase din Ungaria s-a revenit şi
la ajutorul din partea statului, acordat sub forma unor
subvenţii.

La vecinii noştri bulgari nu există impozit pentru cultele
religioase (sau impozit pe religie). O modalitate de finanţare
sunt veniturile proprii obţinute de culte prin donaţii sau
contribuţii benevole. Pentru ca aceste venituri obţinute
direct de către culte şi subvenţiile din partea statului
să scadă, printr-o hotărâre de guvern nr. 11/22.01.1954,
Biserica Ortodoxă a primit dreptul exclusiv de comercializare
a obiectelor de cult. Prin Legea cultelor din Bulgaria,
la articolul 28 se prevede posibilitatea cultelor de a obţine
fonduri din partea statului pentru construirea sau restaurarea
imobilelor de care au nevoie pentru desfăşurarea serviciilor
religioase sau pe care le deţin şi trebuie restaurate.

În Croaţia nu există un impozit, dar Biserica Romano-Catolică,
majoritară în această ţară, are la nivel de parohie o taxă
benevolă, numită 'lukno', pentru salarizarea preotului,
iar taxa este de aproximativ 13 euro pe an pentru o persoană.
Biserica Romano-Catolică primeşte, de altfel, şi sprijin
din partea comunităţilor din alte ţări. După 2001 a intrat
în vigoare un nou Cod Fiscal prin care s-a stabilit ca Biserica
să primească 185.000.000 kuna (aproximativ 24.500.000 euro)
anual pentru a putea construi sau întreţine lăcaşuri de
cult şi pentru cheltuieli administrative.

În Letonia, cultele religioase au dreptul, conform articolului
15 din Legea cultelor, să desfăşoare activităţi economice,
dar pentru achitarea datoriilor sau contactarea de eventuale
credite, cultele nu pot gira cu imobilele aflate în proprietatea
lor. Cultele au dreptul de a cere ajutor financiar din partea
statului, prin autorităţile responsabile cu problema cultelor
şi cu aprobarea Ministerului de Finanţe. Aceste fonduri
pot fi cerute pentru acoperirea diverselor cheltuieli (chiar
şi pentru construirea bisericilor) sau pentru ajutoare umanitare.
Pe lângă aceste ajutoare se adaugă posibilitatea persoanelor
fizice şi juridice de a dispune de până la 20% din impozitele
datorate statului, pe care le pot dirija spre cultele religioase.

În Lituania, Biserica s-ar putea administra din fonduri
proprii, dar fără ajutoarele din partea statului activitatea
sa în societatea civilă ar fi modestă. În acest sens, statul
acordă prin bugetul naţional, cultelor recunoscute la nivel
naţional, sume de bani, proporţional cu numărul credincioşilor.
Majoritatea fondurilor merg la construcţii, renovări şi
întreţineri de lăcaşuri de cult, dar şi pentru centrele
bisericeşti pentru cateheză, familie şi tineret.

În Estonia, cultele religioase au statut de organizaţii
non-profit şi în consecinţă sunt absolvite de la plata taxelor.
La nivel naţional nu există un impozit pe religie, dar anual
există o sumă de bani care se acordă de la bugetul de stat
către Consiliul Estonian al Bisericilor, din care fac parte
nouă culte religioase. Această sumă este alocată fiecărui
cult, direct proporţional cu numărul credincioşilor. Având
în vedere că o parte a clădirilor care se află în proprietatea
cultelor sunt monumente istorice sau de artă, statul estonian
sprijină fiecare cult în parte în funcţie de numărul şi
importanţa clădirilor, pentru renovarea şi întreţinerea
acestora.

Ruşii au considerat o normalitate ridicarea Catedralei
'Iisus Mântuitorul'

În Rusia nu există impozit pe religie, cultele finanţându-se
din donaţii benevole, colecte şi alte forme de strângere
de fonduri. Articolul 23 al Legii privind libertatea de
conştiinţă şi de asociere religioasă permite organizaţiilor
religioase să investească în unele sectoare ale economiei,
cu respectarea legilor statului. Biserica Ortodoxă Rusă
deţine şi dreptul de desfacere şi comercializare exclusivă
a obiectelor de cult, sursă din care Biserica mai beneficiază
de o serie de venituri, care nu sunt supuse impozitării.
Încă din 1988, din vremea preşedintelui Mihail Gorbaciov,
a fost pusă piatra de temelie a Catedralei 'Iisus Mântuitorul'
din Moscova. Catedrala a fost construită din contribuţia
statului rus, ca o mică recompensă faţă de crimele odioase
săvârşite de regimul comunist faţă de Biserica Ortodoxă
Rusă, slujitorii şi credincioşii săi. Catedrala 'Iisus Mântuitorul'
este ridicată pe locul unei biserici construite de Biserica
Ortodoxă în cinstea victoriei obţinute de ruşi asupra armatelor
lui Napoleon Bonaparte, dar care a fost dărâmată de Stalin.

În aceste condiţii, ridicarea acestei biserici cu fonduri
de la bugetul de stat a fost văzută ca o normalitate şi
ca o reparaţie morală a statului faţă de Biserica Ortodoxă.
(Articol publicat în 'Ziarul Lumina' din data de 5 aprilie
2011)