† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Cine a intrat în contact pentru întâia oară cu frumuseţea
şi armonia liturgică a Bisericii Ortodoxe poate foarte uşor
să concluzioneze faptul că teologia şi viaţa Bisericii Ortodoxe
rămân mereu neschimbate, dar actualizate şi intens trăite
în slujirea liturgică. Centrul vital al Bisericii Ortodoxe
rămâne dumnezeiasca Liturghie, care este expresia unităţii
de credinţă şi imagine a împărăţiei celei veşnice şi netrecătoare
a lui Dumnezeu. Mai ales acum, în perioada de pregătire
pentru întâmpinarea Învierii Domnului din morţi, cât şi
în perioada pascală, deducem aspectul teologic misionar
al slujbelor noastre care descoperă întreita taină a vieţii
spirituale, şi anume: taina întâlnirii cu Dumnezeu, Izvorul
întregii existenţe, taina omului aşa cum este el şi taina
întregii creaţii precum şi legătura relaţională care le
uneşte pe cele mai sus enumerate.

Slujbele Bisericii
au ca scop suprem să prefacă întreaga creaţie în cer

Slujbele noastre, ce-i drept, care în măsurarea timpului
sunt mai lungi, necesitând la rândul lor atenţie şi efort
fizic susţinut, rămân mereu aceleaşi şi au ca scop suprem
şi unic să prefacă pământul şi întreaga creaţie în cer,
cele lumeşti să fie sfinţite pentru a depăşi temporalitatea
şi a intra în veşnicie. Cultul nostru liturgic care presupune
atenţie, concentrare, participare sufletească şi trupească
are ca scop final prefacerea celor pământeşti umane şi trecătoare
în a deveni capabile de primirea puterii dătătoare de viaţă
a Sfântului Duh. Astfel, sfinţirea apei, semnul crucii,
lumânările şi folosirea lor în cadrul tuturor slujbelor
divine sunt un semn material pentru prezenţa lumii duhovniceşti
netrecătoare. Realitatea pământească unde guvernează legile
fizice ale creaţiei nu este ignorată sau redusă la aspecte
ce ţin de trecut, ci ea se consideră ca fiind un capitol
privit în prezenţa şi asistenţa lucrării Sfântului Duh.

În cultul nostru liturgic se retrăieşte taina unui nou
început, care s-a realizat prin Întruparea şi Învierea Mântuitorului,
ca biruinţă asupra păcatului şi a morţii. Taina „cerului
şi a pământului celui nou“ (Apoc. 21, 1), unde nu mai există
durere, suferinţă şi moarte, unde „toate s-au făcut noi“
(Apoc. 21, 5) o descoperim în rugăciunea sinceră: „toată
viaţa şi pe noi înşine lui Hristos Dumnezeu să o dăm (oferim)“.
Astfel, întreaga creaţie este încreştinată şi adusă în dar
Celui de unde îşi are începutul şi Care poartă grijă de
ea prin iubirea Lui fără sfârşit. Aşa cum îngerii preamăresc
în ceruri bunătatea lui Dumnezeu - Isaia 6, 2-3: „Serafimii
stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi, şi
strigau unul către altul, zicând: sfânt, sfânt, sfânt este
Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui“, tot
aşa caracterul central al cultului nostru ortodox este închinat
Preasfintei Treimi, dumnezeiasca Liturghie încheindu-se
cu rugăciunea: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum
şi până în veac“.

Cultul ortodox nu
trăieşte amintirea unui fapt istoric petrecut

Un alt aspect al cultului nostru ortodox este acela misionar
în vestirea şi explicarea învăţăturii Mântuitorului Hristos
cuprinsă în Sfânta Evanghelie şi explicată celor prezenţi.
Acolo unde credinţa, nu ca ideologie şi teorie abstractă,
se trăieşte şi este prezentă, acolo se observă uşor şi direct
o nouă lume, lumea lui Dumnezeu, care se află sub binecuvântarea
şi ocrotirea Lui („nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi
pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor (Apostolilor)
să fie una după cum şi Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis“) - Ioan 17, 20. Pe lângă aspectul trinitar al slujbelor
noastre, uşor descoperim şi pe cel hristologic. Persoana
şi opera de mântuire a Mântuitorului Iisus Hristos o descoperim
direct în anul liturgic care recapitulează şi retrăieşte
momentele cele mai importante din istoria mântuirii noastre,
de la Întrupare până la Înălţarea Sa la ceruri.

Astfel, Vecernia descoperă perioada de pregătire a omenirii
în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu de a trimite un Mântuitor
lumii, iar Utrenia sau slujba de dimineaţă vesteşte momentul
Întrupării şi biruinţei Domnului asupra răului. Mântuitorul
este Domnul lumii şi al Bisericii, iar lumea, prin opera
de mântuire realizată de El, devine primitoare de Duh Sfânt
şi biruitoare a răului. Încă din epoca apostolică, Ortodoxia
a trăit prin cultul ei liturgic prezenţa Mântuitorului Hristos
Cel mort şi înviat nu ca o amintire a unui fapt istoric
petrecut, nici ca pe o manifestare a unui sentiment psihologic
de moment, ci ca adevărată întâlnire cu Cel mereu veşnic
prezent Care Se oferă spre viaţă şi nemurire.

Cu acest aspect duhovnicesc, elementul eshatologic uneşte
timpul istoric prezent cu cel ce urmează să vină, „aducându-ne
aminte de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de cruce,
de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la
ceruri, de cea de a doua slăvită venire a Ta ...“, Dumnezeu
fiind nu departe, ci împreună cu noi până la sfârşitul veacului.

Prin participare la
sfintele slujbe se creează între oameni legături sincere

Astfel, slujirea liturgică cuprinde aspectul istoric, dar
şi cel eshatologic, unind timpul istoric trecut cu cel prezent
şi cu cel ce urmează să vină. Actul individualist de evlavie
rămâne străin cultului ortodox, legătura cu Dumnezeu şi
sfinţii Lui arătând locul persoanei şi al legăturii ei cu
lumea cea veşnică, de aceea creştinul ortodox intrând în
biserică se închină, iar apoi aprinde lumânări, arătând
participarea lui la viaţa de biruinţă prin credinţa sfinţilor
prin oferirea unui mic dar din rodul lucrului mâinilor lui.

Slujbele divine şi rânduiala lor sunt expresia credinţei
trăite şi experimentate alături de toţi cei botezaţi care
mărturisesc vederea luminii celei veşnice, primirea Duhului
celui ceresc, aflarea şi trăirea credinţei celei adevărate.

Pe lângă acestea, cultul nostru ortodox are o dimensiune
umană, pentru că nu este nici o separare între el şi lumea
în care trăim noi. Astfel, avem rugăciunile de binecuvântare
şi sfinţire a întregii creaţii, pentru că Dumnezeu este
prezent peste tot, iar chemarea numelui Lui este o mărturie
puternică de credinţă conform căreia întreaga creaţie este
chemată la schimbare şi mântuire, „pentru că şi făptura
însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă
la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu“ (Rom. 8, 21).

Toate slujbele noastre se doresc să fie un semn conform
căruia Hristos este prezent în lume şi ne oferă siguranţa
că numai în El şi în Biserica Lui se trăieşte cu adevărat
speranţa, libertatea şi adevărata bucurie. Aici, gândirea
viciată de întrebări măcinate de îndoiala unui veac în care
prezenţa lui Dumnezeu a fost mereu umbrită şi desconsiderată
prin ideologii totalitare încetează de a se exprima, deoarece
credinţa exprimată prin cultul Bisericii trăieşte şi se
manifestă prin taina care se descoperă în sufletul celor
care, obosiţi de grijile veacului înşelător, caută odihna
şi pacea pe care numai în rugăciune şi în trăire alături
de sfinţi o poţi afla.

Numai legătura cu Dumnezeu creată prin participare la slujbele
Bisericii creează şi între oameni legături sincere, umane,
care se manifestă prin îngăduinţă, disponibilitate şi împlinirea
binelui, în dăruire şi oferire, de care este foarte multă
nevoie.

Astăzi, mai mult ca oricând descoperim făptura umană tot
mai obosită, epuizată, zbuciumată şi suprasolicitată de
tehnologizare, înstrăinată de propria identitate, aflată
în agonia unei lamentări a lipsurilor şi a ineficienţei
zilnice.

Slujbele noastre ortodoxe mijlocesc o altă lume, o lume
în care graba, oboseala, epuizarea, teama nu-şi au locul.
Ele oferă pacea şi armonia, liniştea şi regăsirea, mângâierea
şi încurajarea, fiind salvatoare, oferind un răspuns definitiv
la întrebările existenţiale ale omului, căruia îi dă posibilitatea
ieşirii din haosul şi tragismul vieţii zilnice.

Slujbele noastre caută să aducă armonia între om şi creaţie,
între oameni şi celelalte creaturi şi între oameni care
au nevoie unul de celălalt.

Începutul veşniciei
este aici

Pentru că trăim mai mult decât orice altă generaţie provocările
răului manifestate prin toate mijloacele, aici avem nevoie
de încurajare şi putere de biruinţă, şi acestea le aflăm
rugându-ne cu credinţă şi sinceritate, descoperind adevărata
eliberare şi libertate din puterea şi forţele răului prin
bucuria rugăciunii puternice a Bisericii.

Societatea timpului nostru, care a devenit aservită profitului
material şi câştigului financiar rapid, fără multă eficienţă
şi capacitate, se află într-o mare stare de dezorientare
spirituală. Cei care înţeleg că omul nu este numai trup,
ci şi suflet, că după această viaţă trecătoare există şi
cea veşnică, caută să biruiască cele ale veacului acestuia
cu puterea şi mângâierea ce le-o dă taina rugăciunii şi
a slujbelor noastre. Nimeni şi nimic în această lume nu
poate oferi mai mult decât întâlnirea noastră cu Dumnezeu
pe care-L experimentăm participând, trăind slujbele noastre
ca pregătiri pentru viaţa cea fără sfârşit, pentru că începutul
veşniciei este aici, dar se continuă într-o altă stare după
plecarea noastră din această lume.

Mai ales în această perioadă de pocăinţă, care presupune
întoarcere şi revenire în sine, o regăsire a propriei identităţi
care să aducă echilibru sufletesc, Biserica oferă prin cultul
ei liturgic calea călătoriei spre întâlnire cu Izvorul vieţii
de la Care îşi are originea fiecare creatură şi Care poartă
grijă de toţi şi de toate.

Având şansa de a găsi ceea ce căutăm, de a afla şi împlini,
suntem chemaţi să organizăm în mod disciplinat şi fidel
propria viaţă pentru participare la slujbele noastre care
ne aduc echilibru, pace, armonie, bucurie şi binecuvântare,
de care avem mai mult ca oricând multă nevoie.

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă
voi odihni pe voi...“ (Matei 11, 28)

Editorial publicat în Ediţia de Moldova
a Ziarului Lumina - 08 martie 2010