† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

În multe din subiectele evangheliei scrisă de Sfântul Ioan
Evanghelistul, un loc aparte îl ocupă sintagma atribuită
Mântuitorului Iisus Hristos de Păstor, "care îşi dă
viaţa pentru oile Sale" (Ioan 10, 11).

Câteva zile după vindecarea orbului din naştere, Iisus
se adresează locuitorilor Ierusalimului, prezentându-Se
ca fiind Păstorul cel bun, simbol întâlnit foarte des în
scrierile Vechiului Testament. Astfel, în cartea proorocului
Iezechiel, în cap. 24, 23, simbolic este prefigurată persoana
Mântuitorului promis de Dumnezeu poporului şi lumii întregi:
"voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte;
El le va paşte şi tot El va fi păstorul lor...". Trebuie
să amintim că Cel care este prezentat ca fiind "Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan I,
29) este în acelaşi timp şi păstor, aceste metafore având
sensul de a face înţeleasă, trăită, acceptată taina Întrupării
şi venirii Sale între oameni.

Această prezentare şi asumare a chipului Păstorului celui
bun are o tradiţie istorico-culturală care merge până spre
vechile civilizaţii asiro-babiloniene, unde regele este
mereu prezentat ca fiind cel ce păstoreşte, hrănind poporul
care i s-a încredinţat. Imaginea unui păstor nu era străină
poporului evreu nomad, cu o încărcătură istorică a păstoritului,
de unde îşi câştiga existenţa. Avraam patriarhul vine la
chemarea lui Dumnezeu în Canaan împreună cu Lot, nepotul
său, având turme nenumărate (Facere 13, 7). David, regele
de care este legată perioada glorioasă a dinastiei, este
ales şi chemat de Dumnezeu, fiind luat de la turma de oi
(I Regi 16, 11). De aceea în Psalmul 22, 1-4, David mărturiseşte
că: "Domnul îi este Păstorul care-l paşte şi care la
loc cu păşune îl va duce, că de va şi umbla în mijlocul
morţii nu se va teme de rele".

În epoca profetului Ieremia, acesta constată cu durere
că pe lângă păstorii cei buni s-au strecurat şi păstori
nedemni, care pierd şi distrug oile turmei. "Vai de
păstorii care pierd şi împrăştie oile turmei, de aceea aşa
zice Domnul Dumnezeul lui Israel către păstorii care pasc
pe poporul lui Israel: "aţi risipit oile turmei Mele,
le-aţi împrăştiat şi nu le-aţi păzit; de aceea, vă voi pedepsi
pentru faptele voastre cele rele"" (Ieremia 23,
1-2).

Păstorul cel bun coborât în lume "nu strigă, nici
nu porunceşte pentru că oile I se supun recunoscându-I vocea,
El chemând pe fiecare după nume călăuzindu-L spre izvoarele
apei vieţii veşnice" (Apoc. 7, 17). Spre deosebire
de alţi păstori, oile ascultă şi urmează Păstorului, pentru
că El cunoaşte tainele fiecărui suflet, zbuciumul şi neliniştea,
dar şi dorinţa de viaţă şi nemurire. În această scurtă parabolă,
Iisus Mântuitorul rezumă sugestiv procesul tainic, dinamic
şi direct al formării Bisericii, pentru că scoaterea oilor
din staul are scopul găsirii hranei spre întreţinerea vieţii,
aici în mod simbolic Iisus vorbeşte de momentul hotărâtor
al ruperii de trecutul Legii şi păşirea spre momentul dinamic
al peregrinării în corabie, care este Biserica, spre viaţa
cea veşnică. Fiind orientată spre veşnicie, Păstorul cel
bun cu turma Sa se va afla mereu într-o stare de opoziţie,
de conflict cu reprezentanţii acestei lumi şi va dori să
depăşească limitele impuse de spaţiu şi timp.

Din acest motiv observăm directa opoziţie la chemarea Mântuitorului
de la Naşterea Sa până în zilele noastre. Indiferenţa, necredinţa,
ostilitatea, lupta directă sau mascată asupra învăţăturii
sale, a Bisericii Sale sunt traiectorii ce străbat două
milenii de creştinism lovit şi supus examenelor grele, dar
biruitor şi triumfător în lupta cu rătăcirea umbrită de
întunericul forţelor răului. Taina Bisericii şi a Păstorului
se descoperă sub formă de parabolă fiindcă nu sosise ceasul
ca ea să devină realitate istorică, de aceea Domnul o explică
astfel: "Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine,
se va mântui (10, 9), "Eu sunt Calea" (Ioan 14,
6), vrând să sugereze că omenirea numai într-o legătură
directă cu El poate câştiga viaţa cea veşnică.

Uşa de obicei indică accesul spre ceva, în vederea atingerii
unui ţel, păstorul este cel care călăuzeşte spre ţelul respectiv.
Mântuitorul Hristos este uşa, deoarece o deschide tuturor
celor ce cred în El şi-L mărturisesc cu viaţa şi faptele
izvorâte dintr-o credinţă trăitoare, integrându-i în Biserica
Lui, unde îi hrăneşte, apără, păzeşte şi veghează asupra
lor. Absenţa păstorului determină distrugerea şi risipirea,
din acest motiv, în noaptea Patimilor, anunţă, prevăzând
dezastrul care urmează loviturilor ce le primeşte Păstorul
cel bun: "Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea
aceasta, căci scris este: Bate-voi păstorul şi se vor risipi
oile turmei" (Matei 26, 31).

Mântuitorul schimbă suferinţa crucii
în bucurie

Imaginea Păstorului celui bun sugerează îngăduinţa, toleranţa,
bunătatea, răbdarea, aşteptarea, deplina libertate responsabilă
în a-L urma sau respinge pe El.

Ca o contralucrare a blândului Păstor, Iisus menţionează
acţiunea furilor, ce sub masca unei activităţi binevoitoare
vin cu scopul de a produce divizare, revoltă, acţiuni distrugătoare
care aduc îndoială, nesiguranţă şi confuzie. În concepţia
Domnului, furii sunt toţi falşii profeţi care ascund şi
maschează adevărul, negând şi luptând împotriva ordinii
şi rânduielii existente. Exploatând ignoranţa şi sentimentele,
adesea marcate de fapte cu un puternic ecou tragic din viaţa
multor semeni ai noştri, îi dezechilibrează spiritual, făcându-i
lipsiţi de iniţiativă şi depersonalizaţi, marcaţi de concepţii
personale, în contradicţie flagrantă cu învăţătura Domnului
şi Mântuitorului nostru. "Toţi câţi au venit mai înainte
de Mine sunt furi şi tâlhari" (10, 8). Impostorii cu
pretenţii de reformatori religioşi sunt foarte uşor de identificat
şi recunoscut în cei care vin în numele lor propriu, aducând
erezia şi tulburând viaţa Bisericii. "Furul nu vine
decât să fure, să junghie şi să piardă, Eu am venit ca lumea
viaţă să aibă şi din belşug să aibă" (Ioan 10, 10).
Spre deosebire de ei, Păstorul cel bun pune în lumină caracterul
imprevizibil al vieţii harice din belşug, care nu se sfârşeşte
şi care se oferă celor ce caută şi merg pe Calea vieţii.
În centrul slujirii Păstorului se află crucea, ca semn al
dăruirii. "Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă
Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau" (10, 17).
Astfel, Mântuitorul schimbă suferinţa crucii în bucurie,
moartea în înviere, astfel dăruieşte El binele în locul
răului, adevărul în locul imposturii, dreptatea în locul
nedreptăţii, iubirea în locul urii.

Oile care-I urmează aparţin Celui pe care-L ascultă, dar
apartenenţa aceasta nu este sclavie, ci responsabilitate.
Cunoaşterea şi descoperirea lui Iisus Domnul înseamnă cunoaşterea
şi descoperirea celui nevăzut şi veşnic. "Cel ce M-a
văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl Meu" (Ioan 14, 9).

Numai în legătură sinceră cu Iisus putem avea viaţa cea
netrecătoare, mângâierea şi curajul biruinţei.

În afară de pseudo-profeţii care vin în nume propriu, proferând
erezii şi aducând în mod vădit haos spiritual cu acţiuni
malefice, Mântuitorul menţionează o altă categorie, aceea
a celor plătiţi, care pun în primejdie viaţa şi dezvoltarea
armonioasă a turmei. Aceştia sunt cei care lucrează pentru
oi fără o vocaţie specială, nu sunt legaţi de ele prin dăruire;
cel plătit lucrează pentru bani, profit mai ales în zilele
noastre, când totul se reduce la profit fără multă muncă,
la viaţă comodă fără cruce şi dăruire. Din nefericire, această
categorie poate fi uşor identificată în istoria Bisericii
din toate veacurile. Nici un mercenar nu este rău intenţionat
ca un fur, dar fiind lipsit de dăruire nu îşi va putea împlini
misiunea, fiind umbrit de pasivitate, ca urmare a poziţiei
lui de străin. Fără dragostea care se dăruieşte, nici un
preot, urmaş al Păstorului şi Păzitorului celui mare, (I
Petru 2, 25) nu poate fi socotit misionarul care câştigă
sufletele, scoţându-le din abisul căderii şi întunericului.

Spre deosebire de aceşti străini care nu se dedică cu toată
fiinţa lor, Mântuitorul Hristos Îşi dă propria viaţă pentru
oile Sale (Ioan 10, 11), descoperind una din însuşirile
fundamentale şi esenţiale ale unui păstor adevărat, capacitatea
de a se sacrifica pentru propriile oi.

Puterea iubirii lui Dumnezeu

Misiunea cere o vocaţie specială, presupunând dragostea
de a sluji, de a se identifica cu împlinirile şi neîmplinirile
celor păstoriţi, de a-şi dărui viaţa pentru mântuirea celor
încredinţaţi. În slujirea apostolică, misiunea şi slujirea
sunt acţiuni care se completează, se întrepătrund, cei care
înţeleg şi împlinesc acestea sunt cu adevărat urmaşi autentici
ai adevăratului păstor.

Biserica se întemeiază prin sacrificiu şi apostolate, întâietatea
revenindu-i lucrării celei dintâi, însă pentru ca cei aleşi
să se bucure de roadele jertfei Mântuitorului este nevoie
ca numele şi lucrarea Lui să fie cunoscute şi vestite lumii,
repetate cu fiecare generaţie ce apare pe acest pământ.

În lucrarea de mântuire a lumii, toate cele trei aspecte
apar pregnant în imaginea Păstorului celui bun, căci El
învaţă oile ca profet, le călăuzeşte ca împărat şi Se jertfeşte
pentru ele, dându-Şi viaţa ca arhiereu. Dacă în Galileea
Iisus Mântuitorul vorbise direct de trei ori, că de bună
voie Îşi asumă crucea şi suferinţa pentru mântuirea lumii
(Matei 16, 21), acum în Ierusalim, în centrul davidic al
iudaismului, El descoperă caracterul liber consimţit al
jertfei Sale, învăluind-o însă într-un simbol familiar pentru
cei buni cunoscători şi deprinşi cu textul Vechiului Testament.

Spre deosebire de eroii legendari ai lumii care pentru
realizări măreţe se supuneau tragismului istoric luptând,
asumându-şi suferinţa, Mântuitorul Iisus Hristos de bună
voie Îşi oferă sufletul ca preţ de răscumpărare pentru oile
Sale, adăugând: "Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de
la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-L pun şi putere
am iarăşi să-L iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl
Meu" (Ioan 10, 8) .

Această mărturisire este de o mare însemnătate, pentru
că doar cu câteva luni înainte de moartea Sa pe cruce, Iisus,
blândul Păstor, în prezenţa celor care vor pregăti uciderea
Sa, afirmă că toate acestea se vor împlini prin libera Sa
acceptare. Spre deosebire de toţi oamenii care îndură suferinţa
morţii în mod pasiv şi în ciuda faptului că aceasta apare
ca impusă din afară, moartea Mântuitorului pe cruce este
rodul propriei Sale opţiuni. De aceea, Domnul subliniază
că acceptarea morţii de El împlineşte ascultarea faţă de
Tatăl cel ceresc, aceasta fiind ofranda jertfitoare adusă
Tatălui ceresc spre mântuirea lumii.

Acest mod prin care Mântuitorul Îşi oferă viaţa pentru
mântuirea lumii certifică puterea iubirii lui Dumnezeu faţă
de noi şi faţă de Cel Unul născut: "că aşa de mult
a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul Său ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică"
(Ioan 3).

Neascultarea de Dumnezeu ne aduce
starea de anxietate maximă

Un nou element caracteristic vieţii şi activităţii Păstorului
este acela că El cunoaşte propriile oi, încât nimic din
taina cunoaşterii Lui nu rămâne ascuns. Cel ce se apropie
de El trebuie să se apropie cu credinţă, pentru că El Se
face răsplătire tuturor celor ce-L caută. În ciuda unei
agresive şi înşelătoare companii împotriva oricărei autorităţi,
omul, depărtat de Dumnezeu, este uşor sortit eşecului şi
finalului dezastruos. Biserica este condusă de Mântuitorul,
Păstorul şi Păzitorul ei, iar în chip văzut de urmaşii Săi,
episcopi şi preoţi. Toţi sunt chemaţi să urmeze Păstorului
celui bun şi în ciuda fragmentărilor, diviziunilor, mândriei
exagerate generate de păcat şi de lucrarea lupilor răpitori,
timpurile zilelor noastre cer de multe ori sacrificiu şi
multă răbdare, pentru că lucrarea Bisericii şi a Păstorului
celui bun este mereu aceeaşi în toată plinătatea ei. Cei
care L-au aflat pe Iisus în Biserica Lui Îi aparţin, se
bucură de privilegiul de a-L cunoaşte, de a fi împreună
cu El, dăruindu-I-se Lui. "Toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm..."

"Acestora El dă viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac"
(Ioan 10, 28).

Pilda cu Păstorul cel bun trebuie corelată cu aceea despre
oaia cea pierdută, aici El întruchipează toată duioşia şi
gingăşia pe care Mântuitorul a arătat-o faţă de ucenicii
Săi, faţă de toate sufletele obosite şi epuizate de încercări,
dornice de mântuire. Relaţia dintre adevăratul Păstor şi
oile Sale presupune din partea acestuia o dragoste jertfelnică,
duioasă, mereu atentă să le ferească de orice primejdie
şi lucru rău. Ea este ilustrată de următoarele cuvinte ale
proorocului Isaia: "El va paşte turma Sa ca un Păstor
şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul
său şi de cele ce alăptează se va îngriji" (Isaia 40,
11).

Acum ne aflăm mereu pe calea pe care mergem, uneori, străini
şi fără orientare. Lipsa credinţei, a îngăduinţei, a toleranţei,
a trăirii creştineşti ne îndepărtează de Păstorul cel bun,
Care plânge pentru oile Sale, pentru că nu-L mai ascultă.

Neascultarea noastră ne aduce starea de anxietate maximă,
teama şi neliniştea pun stăpânire pe noi. În starea de haos,
şi dezordine sufletească, Păstorul cel bun ne cheamă pe
toţi spre a-L urma: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi
şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11,
28), căci El, Cel ce stă în mijlocul tronului, ne va paşte
pe noi şi ne va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu
va şterge orice lacrimă din ochii noştri" (Apoc. 7,
17).

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 11 aprilie 2011