† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

La începutul şi pe parcursul Postului celui Mare, care
ne pregăteşte sufletele pentru trăirea tainei Sfintei Învieri,
a biruinţei vieţii asupra durerilor morţii, propun spre
meditaţie momentul ispitirii Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos de către diavol, înainte de începutul activităţii
Sale publice.

Cei trei evanghelişti sinoptici, Matei, Marcu şi Luca,
istorisesc că după momentul Arătării tainei şi descoperirii
ei la râul Iordan, Iisus a fost dus de Duhul "ca să
fie ispitit de diavol" (Matei 4, 1); Hristos a luat
chipul omului pentru a purifica şi înălţa întreaga făptură
umană, pentru aceasta fiind necesar să înfrângă păcatele
şi urmările lui în înseşi fiinţa Sa, anihilându-i în veci
puterea sa distrugătoare. În acest scop, Sfinţii evanghelişti
ne relatează că Iisus a trebuit să înfrunte pe diavol, îngerul
întunericului, această confruntare fiind indispensabilă
pentru lucrarea de mântuire a omului. El S-a arătat în lume
pentru a strica lucrările diavolului (I Ioan 3, 8), trebuind
să recapituleze, în persoana Sa, întreaga istorie a omenirii
începând cu primul om, Adam.

Sfântul Apostol Pavel accentuează în Epistola către Evrei
că "pentru aceasta era dator întru toate să se asemene
fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele
către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului, căci
prin ceea ce a pătimit, El fiind însuşi ispitit, poate şi
celor ce sunt ispitiţi să le ajute" (Evrei 2, 17-18).

Întâi hrana pentru
suflet, apoi pentru trup

Momentul ispitirii Domnului de către diavol este legat
de taina Sfintei Arătări în râul Iordan, dar şi de spaţiul
geografic al pustiului, acolo unde condiţiile potrivnice
vieţii devin loc de biruinţă, căci Domnul a stat 40 de zile
împreună cu fiarele, iar îngerii Îi slujeau Lui" (Marcu
1, 13). Acolo unde păcatul este biruit, se restabileşte
comuniunea (legătura) dintre Dumnezeu şi om, biruinţa asupra
răului fiind semnul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră,
care mereu este o provocare şi o luptă continuă.

Sfinţii evanghelişti Matei şi Luca relatează că după 40
de zile de post negru, când Domnul nostru nu a mâncat, nici
băut ceva, diavolul l-a încercat citându-i din Scriptura
Vechiului Testament, dorinţa lui fiind de a-L aşeza pe Dumnezeu,
Izvorul vieţii, într-un plan secund, dacă nu chiar de a
crea impresia că prezenţa Lui este de prisos, atât timp
cât noi, oamenii, suntem destul de puternici de a crea,
stăpâni şi birui totul prin forţele noastre proprii. Fiinţa
ispitirilor, cuvintele dialogului, întrebările ademenitoare
creează iluzii care au finalitatea o răsturnare a valorilor
şi a puterii credinţei.

Cele 40 de zile şi nopţi în care Domnul a postit, înfruntând
cumplita lipsă de apă sub soarele arzător, cuprind în ele
drama întregii istorii a unei omeniri decăzute sub povara
păcatului şi îndepărtării de Dumnezeu.

Întrebările ispititoare ale diavolului sunt puse sub semnul
unei îndoieli profunde: "Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu"
(Matei 4, 3), aceeaşi îndoială repetându-se când Se afla
pe Cruce (Matei 27, 40), aceste semne ale diavolului fiind
mereu actualizate în întreg cuprinsul istoriei marcat de
diferite forme de îndoială existenţială, de diferite teorii
materialiste, marxiste, extremiste (naziste şi comuniste),
iar mai nou consumiste, care au dorit nu numai să nege,
tăgăduind prezenţa lui Dumnezeu şi prezenţa istorică a Mântuitorului
Hristos, ci nu s-au reţinut în a recurge în numele propriilor
ideologii la crimă, vărsând sânge nevinovat, care a biruit
prin mărturisire şi puterea credinţei. De acolo până la
noi, mereu ne asaltează satana prin toate mijloacele, mai
ales cele audio, vizuale, cu îndoiala izvorâtă "dintr-o
credinţă formalistă, sentimentală şi de moment. "Dacă
Tu eşti, arată aceasta prin prefacerea pietrei în pâine".
Nu a făcut-o atunci Domnul, căci ştia că aceasta este provocarea
răului, şi i-a răspuns, biruindu-l. O va face mai târziu,
când va înmulţi cele cinci pâini, odată, şi alte şapte altădată,
săturând din ele 5.000 şi altădată 4.000 de bărbaţi"
(Matei 16).

Iisus Domnul nu este indiferent la suferinţele provocate
de foame, dar oferă prioritate, stabilind o ordine a valorii
- întâi hrana pentru suflet, apoi pentru trup.

Astfel El ne lasă ca dar spre amintire şi iertare Taina
Sfintei Euharistii, care devine o minune retrăită şi reactualizată
mereu până la sfârşitul veacurilor, "căci ori de câte
ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea
Domnului vestiţi, până va veni El" (I Cor. 11, 26)
şi iarăşi El ne-a încredinţat că "Cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia
în ziua cea de apoi" (Ioan 6, 54).

În tot cuprinsul vieţii Sale pământeşti, Domnul va evita
să săvârşească minuni în faţa celor care manifestau ostilitate
şi necredinţă. Nu poţi forţa şi obliga pe nimeni să primească
binele, adevărul, dreptatea, lumina, dacă el le respinge,
nu poţi obliga pe nimeni să iubească ceea ce lui îi este
indiferent sau nu trăieşte decât pentru sine. Prin răspunsul
său, Domnul ne-a avertizat şi pe noi să nu cădem sau să
ne lăsăm antrenaţi în dialoguri inutile cu semeni de-ai
noştri prea căzuţi pentru a putea admira frumuseţea mărgăritarului
mereu strălucitor.

Mântuitorul a respins
minunile spectaculoase

A doua ispită a Mântuitorului devine mai subtilă şi mai
greu de înţeles. Stranie îngăduinţa ca Domnul să fie dus
pe templu spre a fi din nou ispitit. Totodată trebuie să
amintim că Sfântul Duh L-a dus pe Iisus în pustiu spre a
Se împotrivi diavolului. Sfântul Duh, Duhul Adevărului şi
Izvorul sfinţeniei, avea să poarte şi El o luptă împotriva
duhului minciunii şi a profanatorului creaţiei, susţinându-L
pe Hristos în această grea încercare.

Dus fiind la Ierusalim, acolo unde se afla sanctuarul iudaismului,
este ispitit de a săvârşi o nouă minune care era în concordanţă
cu ceea ce-şi închipuia Israel despre Mesia.

Înfricoşător este faptul că diavolul citează Scriptura
(Ps. 90, 11) "Îngerilor Săi va porunci pentru Tine
şi Te vor ridica pe mâini, ca să nu loveşti piciorul Tău
de piatră". La această provocare insinuantă, ambiguă
şi înşelătoare, Mântuitorul răspunde tot cu un text sacru:
"Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău" (Matei
4, 7).

Mântuitorul respinge mereu astfel de minuni spectaculoase,
care violentau legile creaţiei, violentând şi libertatea
omului, căci această minune nu ar mai fi avut caracter eliberator,
ci înrobitor.

Niciodată, prin minunile Sale, Domnul nu va urmări decât
împlinirea dragostei şi a milei faţă de cei bolnavi, uitaţi
şi neajutoraţi.

Respingând a doua ispită, Mântuitorul a atras totdeauna
atenţia omului asupra primejdiei de a aspira să posede o
putere magică. El a prevenit pe Apostoli asupra pericolului
unei popularităţi exacerbate: "nu vă bucuraţi de aceasta,
că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre
sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20).

Prin respingerea diavolului,
Mântuitorul a optat ferm pentru calea Crucii

Ultima ispitire descoperă şi-şi dezvăluie intenţiile. De
pe un munte înalt, Iisus vede împărăţiile lumii acesteia,
cel rău proiectând într-un ecran sinteza, fascinaţia şi
măreţia gloriei lumeşti, un adevărat punct de atracţie proprie
lumii acesteia. "Toate ţi le voi da, dacă vei cădea
înaintea mea şi Te vei închina" (Matei 4, 9). Astfel,
diavolul îşi descoperă adevăratele intenţii, prezentându-se
adevăratul stăpân al acestei lumi. În urma căderii omului,
lumea a evoluat sub semnul păcatului, însă nu a fost părăsită
definitiv de Dumnezeu pentru că nu ar mai fi avut sens Întruparea
Mântuitorului, chiar dacă Sf. Ioan Evanghelistul afirmă:
"întreaga lume zace (suferă) sub puterea celui rău"
(I Ioan 5, 19).

Împărăţiile lumii sunt o imensă iluzie, pentru că ele sunt
trecătoare, efemere, se bazează pe forţă, violenţă, putere,
asuprire. De-a lungul istoriei, de nenumărate ori omenirea
a căzut pradă acestei iluzii, lepădându-se de Dumnezeu şi
bazându-se pe forţe proprii în a cuceri, cotropi şi asupri.
Astfel ne explicăm războaiele, suferinţele pe care în mare
parte omenirea şi le-a provocat, spre a se face unul altuia
stăpânitor. Prin respingerea diavolului, Mântuitorul a optat
ferm pentru calea Crucii, acceptând misiunea Sa care-şi
va avea împlinire pe Golgota, intuind prezenţa Crucii înălţate
în orizontul istoriei ca semn al biruinţei.

La originea tuturor ispitirilor se află intenţia de a-l
face pe om să-şi satisfacă propriul egoism în detrimentul
celorlalţi. Întreaga istorie a omenirii decăzute se centralizează
în jurul celor trei mari păcate: lăcomia, mândria şi pofta
de stăpânire. Iisus l-a învins pe diavol pentru că a ales
calea umilinţei, a Crucii, a încercărilor, prin răbdare
şi multă statornicie.

Puterea celui rău s-a prăbuşit înaintea Cuvântului lui
Iisus, însufleţit de o dragoste jertfitoare, plină de compasiune
şi supusă. Biruinţa Mântuitorului Iisus asupra diavolului
a avut menirea de a arăta că restaurarea creaţiei decăzute
prin păcat devine vizibilă. Hristos nu va câştiga dragostea
oamenilor oferindu-le pâine pământească, nici satisfăcându-le
dorinţa lor de senzaţie prin săvârşirea unor minuni la comandă,
ci, dimpotrivă, tuturor ne-a arătat şi recomandat Crucea
biruinţei.

Întreaga istorie arată că în mare parte omenirea a ales
sclavia înşelăciunii acestei lumi, preferând calea ispititoare
sugerată de diavol, decât cea deschisă a Mântuitorului.

Timpul pregătitor al perioadei de post şi pocăinţă înaintea
Sfintei Învieri este cel al luptei, renunţării, pocăinţei
şi al biruinţei. Împreună cu sfinţii îngeri, pe calea aceasta
urcăm spre biruinţă prin taina Sfintei Cruci, către Înviere.

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 7 martie 2011