† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Pervertirea sufletului omenesc demască egoismul plăcerii
exacerbate şi fiecare gândeşte în perspective propriei satisfaceri
a unei vieţi lipsită de responsabilităţi.

După vindecarea minunată a slăbănogului de la scăldătoarea
Vitezda, cu un an înainte de ultima sa călătorie spre Ierusalim,
Mântuitorul Hristos face următoarea afirmaţie: „Tatăl nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului... căci
precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să
aibă viaţă în Sine, şi I-a dat putere să facă judecată,
pentru că este Fiul Omului...” Ioan 5, 22-27.

În aceste câteva cuvinte se accentuează cum va fi judecata
în opoziţie cu practica juridică a acestei lumi; judecata
din urmă va fi dreaptă, corectă, va fi un acord perfect
între Fiul şi Tatăl, fiecare făptură umană sau se va preamări
sau se va ruşina, „căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea
scaunului de judecată al Lui Hristos ca să ia fiecare după
cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău” II Cor.5,10.

Cu puţin timp înaintea începerii postului celui mare sau
a perioadei de pocăinţă, Sfânta Evanghelie ne aşează înainte
ultima parte a capitolului 25, 31-46, scris de Sfântul Matei,
ca mângâiere, încurajare dar şi avertizare în ciuda optimismului
indus de o părelnică stare de acalmie generată de o lipsă
de credinţă profundă, trăită şi manifestată prin împlinirea
faptei celei bune de care este mare nevoie, mai ales în
aceste timpuri marcate de crize şi convulsii sociale, relaţionale
şi umane.

Că judecata lumii se va face, este o realitate prea evidentă,
inatacabilă contestată de cei cu o viaţă biologică efemeră,
„precum este rânduit oamenilor o singură dată să moară,
iar după aceea să fie judecata” Evrei 9, 27,de plecarea
noastră de aici nimeni nu se îndoieşte, tot aşa judecata
vine ca o consecinţă firească, care are ca scop instaurarea
dreptăţii.

Referitor la etapele care preced finalul istoriei şi al
omenirii, Domnul a stăruit mai mult cu scop pedagogic asupra
momentului propriu-zis al judecăţii. Lăsând la o parte elementele
ce depăşesc posibilităţile noastre actuale de înţelegere,
El acordă în desfăşurarea solemnă a judecăţii finale şi
drepte o atenţie deosebită chiar frapantă a răspunsului
pe care-l vom avea de dat toţi la întrebarea cât de mult
bine am arătat celui din nevoi. Venirea Lui pe norii cerului,
va fi un moment în care toţi cei care L-au iubit şi au trăit
slujindu-L se vor bucura, înconjurat de sfinţii îngeri,
va despărţi omenirea în două tabere distincte, analogia
pe care o arată Sf. Evanghelie este deplin de sesizat şi
uşor de imaginat aşa precum desparte păstorul oile de capre.
De remarcat că El foloseşte din nou simbolul păstorului
şi al oilor, „Eu sunt Păstorul cel bun, Păstorul cel bun
îşi pune viaţa pentru oile Sale” Ioan 10,11. Oile aparţin
păstorului prin vocaţie, de aceea El se identifică cu ele,
îşi dăruieşte viaţa Lui lor, ele vor rămâne pentru veşnicie
împreună cu El. De aceea le aşează de-a dreapta Sa, adresându-li-se
lor mai întâi în calitatea de Împărat pe care o primeşte
de la Tatăl în virtutea jertfei Sale de pe cruce.

Pe cei drepţi aşezaţi de-a dreapta Sa Îi va întâmpina Dreptul
Judecător cu următoarele cuvinte: „Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi mi-aţi dat să
mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am
fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav
am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit
la Mine” Matei 25, 34-36.

Din aceste cuvinte, într-o măreţie greu de descris în cuvinte
omeneşti, judecata cea dreaptă şi universală la care va
participa fiecare om în calitate de acuzat sau acuzator,
faptele fiind criteriul acestei judecăţi, remarcăm că cei
din dreapta după care au fost rânduiţi să stea acolo au
arătat mila şi compasiunea faţă de tot cel din nevoie, în
care tainic s-a aflat prezent Mântuitorul Hristos.

Adevărata credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, Cel mort
şi înviat nu este o mărturisire a unui fapt istoric petrecut
cândva, sau adeziune la o ideologie fie ea şi de principii
morale înalte, ci ea se manifestă, prin ajutorarea celui
aflat în nevoi. În pilda Samarineanului milostiv, la întrebarea
cine este aproapele meu? Luca 10, 29,Mântuitorul a arătat,
exemplificând concret, că aproapele fiecărui om este cel
care, într-un anumit moment de criză a propriei vieţi, are
nevoie de ajutorul său. De această dată, El subliniază că
orice om care suferă, demn de reţinut sunt înfăţişările
unei situaţii extreme ale vieţii omului, lipsurile de tot
felul, privaţiunile, nedreptăţile, foamea, setea, boala
şi suferinţele provocate de ea, are nevoie de ajutor şi
compasiune a propriilor semeni.

În aceşti oameni suferinzi, pe care-I întâlnim mereu peste
tot, lipsiţi de orice ajutor se află Mântuitorul Hristos,
Care este frate cu orice om care suferă, chiar dacă suferinţa
este o urmare adesea a propriilor păcate, chiar şi acelor
aflaţi în temniţă. El nu se mulţumeşte doar să-i numească
„fraţi” pe prigoniţii şi suferinzii tuturor veacurilor,
ci chiar se substituie lor, „Întrucât nu aţi făcut unuia
dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” Matei
25, 45.Între aceşti nefericiţi care beau ultima picătură
din cupa amară a durerilor şi Mântuitorul Hristos, se află
o legătură trainică, întrucât El este Cel ce Şi-a asumat
asupra Sa durerile şi nefericirile tuturor oamenilor, aşa
cum L-a prevăzut cu veacuri înainte proorocul Isaia atunci
când a vorbit despre un om al durerilor, rob al Domnului.
„Dar El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele
noastre S-a împovărat. El fusese străpuns pentru păcatele
noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre, prin rănile
Lui noi toţi ne-am vindecat” Isaia 53, 4-5.

Iisus Mântuitorul nostru a preluat după Întrupare toată
durerea universală, pentru ca astfel, contopindu-se cu ea,
să o nimicească pe vecie, resimţind cu maximă intensitate
suferinţa îndurată de fiecare om în parte, aflându-se într-o
relaţie tainică cu toţi suferinzii acestei lumi. Ajutându-i
pe cei ce suferă, fiindu-le aproape cu fapta şi cuvântul,
orice om împlinitor al binelui se apropie de Mântuitorul
Hristos intrând în comuniune cu El. Dacă contribuie într-o
măsură mică la micşorarea suferinţei din lume, din spitale,
din case singure şi uitate fiecare devine împreună lucrător
cu Mântuitorul Hristos, grăbind instaurarea unei noi împărăţii
unde domneşte dragostea, bunătatea, iertarea, compasiunea
şi înţelegerea.

Toţi cei care au contribuit la alinarea unor suferinţe
fizice sau sufleteşti ale semenilor lor sunt invitaţi să
se bucure de intrarea în Împărăţia „pregătită lor de la
întemeierea lumii”, întrucât au contribuit prin faptele
lor la oprirea şi manifestarea răului în lume. Din invitaţia
Mântuitorului observăm că întemeierea Împărăţiei cerurilor
a fost realizată şi prevăzută odată cu crearea lumii, acesta
fiind stadiul final şi desăvârşit spre care trebuia să tindă
omul, caracterizat prin „armonie, dreptate, pace şi bucurie
în Duhul Sfânt” Rom. 14,17.

Apariţia răului şi a păcatului s-au interpus între om şi
scopul final al existenţei sale, care i-a devenit astfel
greu accesibil. Numai prin asumarea suferinţei liber consimţită
a Mântuitorului Iisus Hristos, omul va putea din nou să
facă parte din Împărăţia cea pregătită lui din veşnicie,
care însă nu va fi deplin realizată decât după judecata
din urmă.

Din întrebările adresate de Dreptul Judecător rezultă că,
criteriul suprem în vederea aprecierii unei vieţi va fi
practicarea sau nepracticarea milei. Din alte afirmaţii
ale Mântuitorului, rezultă pe lângă aceasta că nouă ni se
va cere să răspundem dacă în timpul vieţii noastre am mărturisit
credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos. „Căci de cel ce se
va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta se va
ruşina şi Fiul Omului, când va veni întru slava Sa” Luca
9, 26,iar altădată a spus: „Oricine va mărturisi pentru
Mine înaintea oamenilor şi Fiul Omului va mărturisi pentru
el înaintea îngerilor lui Dumnezeu” Luca 12-8.Cele spuse
de Mântuitorul Hristos sunt clare şi categorice, ele neputând
fi ignorate sau răstălmăcite. Rezultă clar, că celor care
într-o formă sau alta L-au cunoscut şi mărturisit pe Hristos
şi învăţătura Sa, li se va ţine seama dacă L-au urmat în
viaţa lor sau L-au respins prin atitudinea şi faptele lor.

La judecata finală sau universală la care vor participa
toate popoarele (etniile) Mântuitorul Hristos va stărui
asupra acestor întrebări la care vor putea răspunde oameni
din toate vremurile şi seminţiile, chiar şi aceia care nu
au cunoscut învăţătura Sfintei Evanghelii dar care sufletul
lor i-a îndemnat în virtutea umanităţii ce o purtau în ei
de la creaţie să fie cu faţa şi sufletul uman, plin de dăruire
şi bunătate.

La înfricoşătoarea judecată se va avea în vedere şi atitudinea
noastră în timpul vieţii, dar şi o multiplicitate de aspecte,
despre care nu trebuie să trecem cu vederea cuvintele Mântuitorului
rostite cu alt prilej: „Vă spun că pentru orice cuvânt,
pe care-l vor rosti, oamenii vor da seamă în ziua Judecăţii.
Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele
tale vei fi osândit” Matei 12, 36-37.Judecata din urmă va
fi mai complexă decât apare rezumativ în textul evangheliei
capitolul 25, scrisă de Sfântul Matei, dacă se iau în considerare
şi alte paragrafe din Sfintele Evanghelii.

În paginile scrise de Sfinţii Apostoli descoperim multe
elemente care au darul să contureze învăţătura despre înfricoşata
judecată. Sfântul Apostol Iuda scrie că „îngerii care nu
şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus
la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice spre judecata
zilei celei Mari” 1,6.

Atunci când a vindecat slăbănogul din Ierusalim de la scăldătoarea
Vitezda, Domnul a spus: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi
crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată
nu va veni, ci se va muta din moarte la viaţă” Ioan 5, 24.
Din această afirmaţie rezultă că aceia care vor fi găsiţi
drepţi la judecata particulară, după părăsirea trupului
de către suflet, vor fi cruţaţi de teama şi asprimea ce-i
va cuprinde pe toţi în ziua înfricoşatei judecăţi. Aflându-se
în comuniune de credinţă cu Mântuitorul Hristos, ei vor
întâmpina cu bucurie ziua aceea, datorită faptului că pentru
ei va veni şi ziua dreptăţii când vor privi pe proprii ucigaşi
sau ei înşişi vor participa ca judecători, fiind pilde de
biruinţă asupra răului în viaţa lor pământească. „Oare nu
ştiţi că sfinţii vor judeca lumea. Nu ştiţi oare că noi
vom judeca pe îngeri” I Cor. 6, 2-3.

La judecata universală, spre deosebire de cea particulară,
vor putea fi îmbrăţişate deopotrivă, într-o perspectivă
unică, înzestrată cu amplitudine maximă, toate faptele săvârşite
de oameni în decursul istoriei, împreună cu multiplele lor
consecinţe.

Va fi în acest fel exclusă orice apreciere unilaterală,
punându-se în evidenţă interdependenţa tuturor actelor noastre,
la scară individuală şi universală.

Din acest motiv putem vorbi de judecata neamurilor, care
vor răspunde solidar înaintea Dreptului Judecător.

Astăzi mai mult ca niciodată mulţimi de oameni îşi caută
dreptatea, fiecare din gândire şi perspectivă proprie la
toate instanţele omeneşti, care nu mai găsesc soluţii la
provocările pline de revendicări a multora dintre noi. Unde
se mai află duhul apostolic care îndemna creştinii să sufere
mai bine decât să caute dreptatea înaintea necredincioşilor
!

„Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea, pentru ce
nu răbdaţi mai bine paguba” I Cor. 6, 7.

Pervertirea sufletului omenesc demască egoismul plăcerii
exacerbate şi fiecare gândeşte în perspective propriei satisfaceri
a unei vieţi lipsită de responsabilităţi. Acest lucru este
o amăgire şi un ideal inexistent în această lume.

Indiferenţa şi necredinţa precum şi gândul unei părelnice
siguranţe sunt iluzorii.

Înaintea viitorului nostru se află Dreptul Judecător, Care
se face răsplătitor, tuturor celor Care L-au urmat şi I-au
rămas credincioşi în toate împrejurările vieţii.

Editorial publicat în Ediţia de Moldova
a Ziarului Lumina - 30 ianuarie 2012