† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Asistăm cu toţii, mereu, cum toate în această lume sunt
într-o continuă mişcare, cum oamenii se schimbă şi se succed,
unul după altul, ca zilele, nopţile, anotimpurile, ca însăşi
viaţa noastră. Nimic nou după căderea omului din fericirea
paradisiacă într-o stare de tristeţe, îndepărtare de Dumnezeu,
luptă pentru a trăi, dorinţă pentru a avea, ca, în final,
toate acestea să ajungă pe marginea mormântului.

Ceea ce caracterizează astăzi mare parte a omenirii, în
general, dar şi pe români, în special, este o dorinţă infinită
de a poseda mai mult decât este necesar, fără efort şi fără
multă osteneală. În viaţa şi fiinţa noastră a apărut, din
cauza multor factori externi, o schimbare profundă de comportament,
concepţie, percepţie asupra binelui şi dreptăţii, care,
deseori, rămân pentru mulţi noţiuni abstracte sau, pentru
şi mai mulţi, idei de care nu se mai ţine seama într-o societate
a profitului, indiferenţei, lipsei de respect şi de educaţie.

Situaţii nemaiîntâlnite
în trecut

Sociologii şi psihologii, dar şi preoţii noştri au întâmpinat
situaţii nemaiîntâlnite în trecut, dar tot mai frecvente
astăzi în viaţa copiilor, tinerilor în special, care, în
număr tot mai mare, se neglijează pe ei înşişi, viitorul
lor, relaţiile interumane, prietenia, adoptând un stil de
viaţă bazat pe trăirea clipei fără discernământ şi responsabilitate.
Tot mai mulţi elevi de şcoală privesc spre viitorul lor
indiferenţi, tributari unei mass-medii agresive, violentă,
unde răului i se spune bine, iar binelui - rău, unde valorile
şi morala au devenit neinteresante şi lipsite de sens.

Se constată tot mai frecvent că virtutea hărniciei, munca,
devine un lucru cu totul lipsit de interes, dar se doreşte
o viaţă abundentă, cu mese copioase, fără a munci pentru
ele, o viaţă în care să predomine plăcerea şi starea de
inactivitate.

Paradoxal este faptul că se caută a se imita viaţa din
Vestul Europei, prezentată adesea prin filme şi scenarii
lipsite de realism, dar mai puţin virtutea muncii, unde
acolo îşi are locul şi rolul ei bine definit în întreaga
societate. Se caută peste tot oameni devotaţi, fideli, harnici,
capabili de sacrificiu, din păcate puţini pot fi găsiţi
cu astfel de virtuţi, pentru că realitatea vieţii devine
tot mai haotică în lumea dezordonată în care puterea ameţitoare
a profitului face obiectul zilnic al semenilor noştri.

Relaţiile bazate pe respect în familie, cu atenţia mărită
asupra trecutului şi cu dorinţa de a trăi spre viitor, bazat
pe credinţa în Dumnezeu şi valorile morale, devin inexistente,
erodându-se zilnic.

Asistăm trişti la viaţa multor bătrâni care trăiesc clipele
singurătăţii în sărăcie, uitare, lipsuri, dureri fizice,
la care se adaugă dorinţa fierbinte de revedere a propriilor
copii, care i-au părăsit, uitat, pentru care există doar
interesul profitului şi al trăirii clipei.

Cauzele sunt multiple, de la simplul fapt că mulţi copii
n-au fost călăuziţi spre calea şi viaţa Bisericii, unde
virtuţile izvorâte din credinţă cuprind şi respectul, recunoştinţa,
purtarea de grijă, vizibile la cei care trăiesc cu dorul
vieţii celei veşnice şi al împărăţiei lui Dumnezeu.

La întrebările fireşti, realiste: cum şi-ar imagina tinerii
astăzi o viaţă în care să nu lipsească virtutea şi respectul,
răspunsurile sunt destul de evazive, lipsite de sens, care
dau de gândit.

Evanghelia scrisă de tânărul Apostol Ioan tocmai a relatat
starea unui om orb, care trăia în întunericul fizic, nesesizând
frumuseţea acestei lumi, pentru el existenţa trupească fiind
bazată pe mila altora, pe generozitatea şi compasiunea lor.

Orbirea acestuia era de natură fizică, în el însă puterea
de a vedea realitatea vieţii acesteia şi a celei veşnice
o descoperă Iisus Domnul, vindecându-l şi dăruindu-i şansa
de a deveni un misionar al Luminii, Care luminează pe tot
omul ce doreşte să trăiască în lumină.

Minunea deschiderii ochilor orbului ne reaminteşte de starea
noastră, a oamenilor, de realismul vieţii, de orbirea în
care mare parte a semenilor noştri trăiesc. Unii se nasc
în familii educate, cu anumite concepţii asupra vieţii,
dar care, lovindu-se de realitatea zilnică, alunecă spre
orbire spirituală, spre întuneric, din care cu mare dificultate
pot întrezări Lumina cea veşnică care luminează şi străluceşte
tuturor celor care o caută şi doresc să le intre în propria
viaţă. Cu toate frământările vieţii, cu toate surogatele
zilnice, înşelătoare, amăgitoare, omul devine nemulţumit
pentru că, pe lângă viaţa trupească, cea sufletească este
mult mai importantă.

Orbul vindecat nu s-a grăbit să dea verdicte grele, ci
doar s-a mulţumit să exprime un adevăr pe care l-a sesizat
după ce i s-au deschis ochii: "Un lucru ştiu: că, fiind
orb, acum văd" (Ioan 9, 25). Răspunsul dat de cel fost
orb prezintă o mărturisire semnificativă de natură să ilustreze
prefacerea lăuntrică pe care cel vindecat o trăieşte în
doar câteva momente. Astfel se întâmplă cu cei care, luminaţi
de puterea vindecătoare a Duhului Sfânt, pe care o găsesc
în Biserică, devin pentru cei din jur purtători de lumină,
faruri călăuzitoare care strălucesc în noaptea necunoştinţei
şi a indiferenţei.

Vindecarea orbului din naştere l-a adus pe acesta la o
viaţă nouă, luminată de puterea şi lucrarea lui Dumnezeu,
Care schimbă cursul vieţii, îndreptează anomaliile în măsura
în care este chemat şi acceptat în viaţa noastră.

Se începe a se trăi
imitându-se scenarii fictive care se transmit prin orice
mijloc

Tragedia omului contemporan constă în aceea că, deşi bolnav,
nu acceptă starea lui, ci afirmă contrariul; deşi orb sufleteşte,
trăieşte în amăgirea unei cunoaşteri care, deseori, demonstrează
întunericul şi nesiguranţa.

Problemele majore ale satelor noastre sunt legate de aspectul
necredinţei şi al relaţiilor de familie tot mai controversate,
la care se adaugă alcoolismul accentuat şi deprimant, întâlnit
în mai toate parohiile şi comunităţile de oameni.

Exodul populaţiei tinere, fără perspectivă aici, dar şi
fără o pregătire responsabilă şi temeinică, face ca abuzurile,
exploatarea să fie la ordinea zilei în ţările care au devenit
un nume arhicunoscut chiar de cei mai slabi şi ineficient
pregătiţi în ale geografiei. Evenimentele legate de viaţa
familiei: naşterea, botezul, cununia au devenit extrem de
rare, iar şcolile duc lipsă acută de elevi, toate acestea
cronicizându-se în golirea vieţii şi în decăderea valorilor
familiei creştine, tot mai ameninţată acum, ca niciodată.

Familia nu mai priveşte numărul de copii ca binecuvântare,
ci ca pe o povară, pentru că se asociază viaţa obişnuită
cu scenarii derizorii din filme fără conţinut; copiii în
familii numeroase trăiesc, se formează, împart ceea ce au
puţin între ei, stabilindu-se relaţia de frăţietate şi legătura
care-i uneşte, făcându-i umani şi sensibili la suferinţele
celor din jur. Se începe a se trăi imitându-se scenarii
fictive care se transmit prin orice mijloc şi care au un
final tragic, dezumanizant.

Indiferenţa şi nepăsarea,
cauze reale ale orbirii sufleteşti

Minunea vindecării orbului vine ca răspuns la întrebările
zilnice, la starea de indiferenţă şi insensibilitate sufletească,
la starea nefirească haotică în care trăim şi suntem ancoraţi
în viaţa noastră cotidiană.

Indiferenţa şi nepăsarea, cauze reale ale orbirii sufleteşti,
sunt pietre grele de ridicat din viaţa noastră, mai periculoase
decât problematizarea şi sesizarea firească a lucrurilor,
a propriei persoane, a sensului pentru care şi de ce trăim.

Atitudinea părinţilor orbului vindecat exprimă laşitatea
şi nerecunoştinţa, interesul josnic şi ambiguitatea, pe
care, din nefericire, o întâlnim şi astăzi, întocmai ca
atunci. Împotriva evidenţei - fiul lor cel orb a fost vindecat
acum -, pentru a nu pierde privilegiile pământeşti au adoptat
atitudinea de a invoca maturitatea fiului lor fost orb,
care putea fi responsabil de orice lucru chiar în infirmitatea
lui, "cum vede el acum, noi nu ştim sau cine i-a deschis
ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă,
va vorbi singur despre sine". Acestea le-au spus părinţii
lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră
acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos,
să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii
lui: "Este în vârstă; întrebaţi-l pe el" (Ioan
9, 20-23).

Asumarea responsabilităţii mai ales în ceea ce priveşte
identitatea şi fidelitatea credinţei a devenit tot mai greu
de întâlnit.

În perioada comunistă se practica un teatru ieftin, care
s-a perpetuat şi astăzi, sub alte forme. Apartenenţa la
credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Cel mort şi înviat,
implică asumarea şi mărturisirea ei cu toate consecinţele
ce decurg. Nu putem fi credincioşi creştini cu viaţă de
catacombe, ci, mai mult ca oricând, se cere o atitudine
demnă, plină de curaj, de a mărturisi credinţa şi puterea
ei. Întâlnim o atitudine nefirească, de neînţeles, inexplicabilă
şi ilogică: "Eu am credinţa mea şi nu mă interesează
Biserica"; aceasta ar aduce ca un fel de sincretism,
în care fiecare crede ce vrea şi cât vrea, ori ceea ce ne-a
întrebat şi descoperit Mântuitorul Hristos aflăm şi experimentăm
numai în Biserica Lui.

Atitudinea părinţilor orbului, mereu prezentă şi în zilele
noastre, demonstrează forme de apostazie, de lipsă totală
de demnitate şi responsabilitate. "Şi, deşi a făcut
atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El. Totuşi,
dintre căpetenii, mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau
din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă;
căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu"
(Ioan 11, 37-43).

Şi dacă ne gândim că tot ceea ce este omenesc este şi înşelător,
limitat şi deseori unilateral, putem alege între ceea ce
este veşnic şi ceea ce este efemer.

Nicăieri în scrierile sfinte ale Noului Testament nu se
vorbeşte mai direct ca în Evanghelia Sfântului Ioan despre
Lumină şi sensul ei în viaţa creştinului. Îndemnul Mântuitorului:
"Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul,
căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi
Lumina, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai Luminii"
(Ioan 12, 35-36) este mai pregnant astăzi şi mereu, deoarece
timpul în care trăim este amestecat cu mult întuneric, umbră;
fiecare se află, dintre cei care nu cunosc Lumina, în stare
de orbire, care-i conduce spre cădere, adesea neputând să
se ridice din cauza indiferenţei în care se află. Dacă în
trecut era un lucru firesc de a aparţine Bisericii, manifestându-se
prin participare activă şi conştientă la viaţa ei, astăzi
majoritatea a redus firescul la nefiresc, realul la ireal,
contactul cu viaţa Bisericii devenind ocazional şi întâmplător,
de multe ori fără nici o schimbare profundă a propriei vieţi,
căci, în esenţă, viaţa creştină presupune schimbare, transformare,
întoarcere la Dumnezeu, Izvorul vieţii, cu toată fiinţa.
Este mult mai dureroasă calea întoarcerii în urma unor evenimente
triste, prin pierderea celor dragi, prin suferinţe trupeşti,
decât a fi mereu, în cursul acestei vieţi, în comuniune
cu Biserica, care pregăteşte, culturalizează, educă, formează
şi mângâie, încurajând, pentru că împărăţia lui Dumnezeu
este veşnică şi fără sfârşit.

Bucuria este sentimentul pregustării acestei împărăţii;
dacă am umblat în lumină, am putut experimenta încă în această
viaţă deplina bucurie izvorâtă din vederea şi trăirea în
lumină.

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 29 mai 2011