† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Ultimul capitol al Evangheliei Sfântului Ioan reprezintă
cea mai adâncă legătură sufletească, plină de semnificaţie
teologică, dintre Iisus Mântuitorul, Cel mort şi înviat,
şi cei şapte apostoli aflaţi la obişnuita lor activitate
zilnică, pescuirea pe Marea Tiberiadei sau Galileei.

Această ultimă arătare a Domnului după
biruinţa asupra morţii se întâmplă în zori, atunci când
cu aproape 40 de zile în urmă, tot în acest timp, a ieşit
din mormântul străjuit de soldaţii romani şi de întunericul
necredinţei care cuprinsese Ierusalimul cel ucigaş de profeţi
şi nedemn de chemarea Domnului.

După o noapte grea, când munca de pescar a celor şapte
s-a dovedit a fi zadarnică, le apare Mântuitorul pe ţărmul
mării, însă ei nu-L cunosc, deşi Îl văzuseră înviat, deşi
vorbiseră cu El, deşi împreună cu ceilalţi primiseră puterea
iertării păcatelor, deşi Toma atinsese cu mâna lui pământească
semnele rănilor de pe trupul Celui înviat. Această neputinţă
a lor de cunoaştere sau recunoaştere demonstrează faptul
că, după Înviere, Domnul era confundat uşor cu alţi oameni,
dar şi neputinţa unor ochi ce percep doar lumea aceasta,
de a privi şi pătrunde chipul veşnic şi nepieritor al lui
Dumnezeu devenit om.

Mântuitorul pregăteşte
masa apostolilor

Cel ce hrăneşte făptura şi poartă grijă de fiecare făptură,
umplând de hrană şi bucurie inimile noastre (Fapte 14, 17),
pe malul mării cere de mâncare pescarilor truditori ai nopţii,
care de această dată nu-i pot oferi nimic. Atunci El îi
îndeamnă "aruncaţi mreaja în dreapta corăbiei şi veţi
afla" (Ioan 21, 6).

În acea clipă, când năvodul s-a umplut de peşti încât nu-l
puteau trage spre corabie, Ioan, ucenicul fidel şi tânăr,
cel pe care Domnul îl iubea, înţelege cine era Cel necunoscut
şi mărturiseşte: "Domnul este!" (21, 7), Petru
se îmbracă, căci era dezbrăcat şi de haina obişnuită şi
de harul apostoliei din care căzuse, se aruncă în apă spre
a ajunge mai repede la Domnul pe ţărm. Aici, împreună cu
ceilalţi apostoli, Îl găsesc pe Iisus, alături jar şi peşte
aşezat, şi pâine. Deci înainte de a aduce peştii aflaţi
în năvod, Mântuitorul le pregătise El masa, îndemnându-i:
"Veniţi de prânziţi!", dar nici unul dintre ei
nu-L întrebau: "Cine eşti Tu, ştiind că numai El putea
săvârşi minuni, aşa cum o făcuse cu cele 5 pâini odată,
iar altădată cu 7 pâini, săturând mii de oameni (Matei 14,
15-21 şi Matei 15, 32-37). Hristos a luat pâinea, le-a împărţit-o,
asemenea şi peştele, şi le-a dat lor. După Învierea din
morţi, era a treia oară când Domnul S-a arătat lor, de fiecare
dată luând parte la masa lor, binecuvântându-o şi bucurându-Se
de noul ospăţ care era de această dată anticipare a împărăţiei
Lui celei veşnice.

Acum nu-L mai recunosc pe Omul Iisus din Nazaretul Galileei,
dar în tăcere pătrund taina Învierii lui Hristos descoperită
pe malul Mării Tiberiadei.

Tot aici a avut loc prima chemare a apostolilor (Luca 5,
1-11), iar acum după Înviere are loc ultima descoperire
a tainei spre a fi pătrunsă cu ochii sufletului.

Prima pescuire a simbolizat întemeierea Bisericii cu membri
credincioşi dintre toate neamurile de sub cer, în condiţiile
unei istorii zbuciumate, cu valuri potrivnice şi furtuni
care o vor ameninţa până la finalul acestei lumi, cea de
acum are în vedere aspectul biruinţei finale, când Biserica
va fi integrată în cerul cel nou, când Dumnezeu va domni
peste toţi cu puterea dragostei şi iertării.

Faptul că la prima pescuire mreaja s-a rupt din pricina
peştilor, la a doua, deşi erau 153 de peşti mari, mreaja
nu s-a mai rupt, întăreşte convingerea conform căreia Biserica,
aflată acum în această perioadă istorică plină de obstacole
şi încercări, va fi ameninţată mereu, până când va intra
în etapa eshatologică şi se va bucura de biruinţă şi pace
veşnică. De remarcat, de asemenea, este şi faptul că cei
153 de peşti mari nu au rupt mreaja, adică erau simbolul
a mulţimi de suflete mântuite, la prima pescuire din nefericire
peştii rupeau mreaja, adică în Biserica ce peregrinează
prin istorie se vor pierde multe suflete, chiar dacă au
fost în ea.

Prima condiţie de
a fi creştin

Fără a cere ceva de la El, Hristos oferă pe malul mării
hrană celor 7 pescari apostoli, această dragoste manifestată
în intimitatea cinei fiind imaginea împărăţiei întemeiată
de la "începutul lumii" (Matei 25, 34), prefigurată
şi de cina nunţii Mielului Celui nevinovat (Apoc. 19, 9).
Ultima lucrare îndeplinită de Mântuitorul înainte de Înălţarea
Sa la ceruri este deci pregătirea acestei mese, unde Domnul
aşază jar, peşte, pâine şi unde creaţia întreagă în ziua
cea mare a Învierii se va preface într-un cer şi pământ
nou unde locuieşte dreptatea.

După cină, clipa solemnă a Sfintei Evanghelii începe cu
dialogul: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti tu mai
mult decât aceştia?" (Ioan 21, 15). Este o întrebare
adâncă, care cutremură fiinţa unui suflet slab, fricos şi
temător, care uşor L-a renegat pe Domnul. "Da, Doamne,
Tu ştii că Te iubesc" (Ioan 21, 15). Petru se află
în certitudinea că Iisus ştie şi vede totul, că El cunoaşte
cele din adâncuri ale omului, că cele ce nouă par a fi pline
de importanţă, în realitatea ascunsă au altă valoare, pe
care din nefericire încă nu o putem sesiza, aşa cum Dumnezeu
o face şi ştie. Păstorul cel bun cunoaşte oile Sale, de
aceea îl îndeamnă pe Petru: "Paşte mieluşeii Mei"
... "Păstoreşte oile Mele".

La a treia întrebare "Mă iubeşti tu pe Mine?",
Petru se întristează, fiind surprins şi îndurerat, văzând
că Domnul nu Se mai încrede în cuvintele lui, îi răspunde:
"Tu ştii toate, Tu ştii că te iubesc" (21, 17).
Acest strigăt scos din inimă îl defineşte pe apostolul nerăbdător,
mânios, care posedă o credinţă puternică, profundă şi neclinită
în Mântuitorul nostru.

Această întrebare o adresează şi nouă: "Mă iubeşti?",
căci prima condiţie de a fi creştin este de a crede în Iisus
Mântuitorul şi a-L iubi mai presus decât orice din această
lume trecătoare: "Mă iubeşti" chiar atunci când
eşti încercat, trist, părăsit, când ţi se clatină credinţa,
fiind asaltată de valurile sărate ale mării?

"Mă iubeşti" când uiţi că patria ta-i cerul şi
nu pământul, când ai un suflet pe care trebuie să-l mântuieşti,
când te legi de lucruri trecătoare, ale unei lumi pline
de durere, păcat şi moarte?

"Mă iubeşti?" este ultima întrebare a Mântuitorului
pe care o adresează tuturor oamenilor, care răsună către
fiecare generaţie şi ne urmăreşte şi pe noi până la sfârşitul
vieţii. Numai cei ce se vor dărui cu totul Lui Mântuitorul
le va purta grija, oilor Sale, care vor asculta de poruncile
Sale, de Biserica Lui.

Nu ne este de folos
a cunoaşte sfârşitul nostru sau al lumii

Dacă pe drumul Cezareei lui Filip, Domnul le-a cerut părerea
apostolilor: "Ce spun oamenii despre El?" (Matei
16, 13) mărturisirea lui Petru în numele lor făcând posibilă
promisiunea Mântuitorului că El va întemeia Biserica Sa,
acum, înainte de a Se înălţa la ceruri, stăruie asupra iubirii,
una dintre principalele virtuţi necesare păstorului de suflete.
"Dragostea toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate
le suferă, toate le rabdă, pentru că dragostea nu va cădea
niciodată" (1 Cor. 13, 7-8). Această dragoste şi îngăduinţă
pe care Iisus a arătat-o lui Petru, vestindu-l fără să mai
amintească greşeala lui, va trebui să o arate şi el faţă
de oile încredinţate lui spre păstorire.

După îndemnul: "Urmează Mie", Petru se întoarce
şi vede pe cel ce scrie această Evanghelie, pe cel care
era cel mai tânăr, pe Ioan, fiul lui Zevedeu, propovăduitorul
şi împlinitorul poruncii dragostei. "Cel ce Mă iubeşte
pe Mine, acela este cel ce păzeşte poruncile Mele"
(Ioan 14, 24). "Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?"
(Ioan 21, 21). Din această întrebare răzbate dorinţa nestăpânită
a apostolului de a afla destinul celuilalt.

"Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce
ai Tu? Tu urmează Mie" (21, 22). În acest răspuns aflăm
şi noi că nici unui muritor nu-i este îngăduit a cunoaşte
finalul său sau al lumii, fiindu-i lipsit de folos. "Nu
este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a
pus în stăpânirea Sa (Faptele Ap. 1, 7). Grija permanentă
trebuie să fie păstrarea legăturii cu Mântuitorul Hristos,
pentru ca moartea să nu ne găsească depărtaţi şi străini
de El.

Destinele celor doi apostoli evoluează pe linii diferite,
înscriindu-se pe o cale de maximă tensiune, episoadele în
care este prezent Ioan sunt pline de taină, concentrate
pe cele viitoare, încununarea fiind în insula unde era exilat,
Patmos, unde prin descoperire va trăi peste veacuri trecerea
istoriei în veşnicie. Petru va fi alături de Pavel în misiunea
răspândirii Evangheliei în lume, moartea sa martirică fiind
semnul puternic al dragostei faţă de Mântuitorul, căci "potrivit
făgăduinţelor Lui, aşteptăm ceruri şi pământ nou, în care
locuieşte toată dreptatea" (II Petru 3, 13).

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 15 noiembrie 2010