† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Aceste cuvinte ale Mântuitorului Iisus Hristos sunt parte
a dialogului purtat cu Marta, sora lui Lazăr, cel mort de
patru zile, şi aproape citindu-le, retrăim mereu neputinţa,
suferinţa, durerea, culminând cu moartea, dar care în mod
paradoxal prin tăria credinţei ascund în ele puterea vieţii
şi învierii.

Relatarea învierii din morţi a lui Lazăr, pe care Sf. Evanghelist
Ioan o prezintă amănunţit în capitolul al XI-lea al Sfintei
Evanghelii, descoperă o realitate a întregii omeniri, omenire
confruntată cu durerile şi suferinţele, cu despărţiri cauzate
de moarte, care lasă urmele amintirilor, ale celor dragi
plecaţi în altă lume, despărţiţi de noi şi care de acolo
trăiesc în imaginaţia şi în neştersele amintiri, care mereu
vin ca un ecou puternic, avertizându-ne că, într-una din
zile, chiar noi înşine vom pleca spre a fi împreună cu ei.

Moartea unei persoane
marca în vremea aceea întreaga comunitate

Referatul biblic al învierii lui Lazăr vine spre a ne arăta
şi nouă durerea unor fiinţe credincioase, ospitaliere, primitoare
şi iubitoare de străini. În casa lor adesea poposea în drumul
său spre Ierusalim Iisus Mântuitorul, Lazăr fiind un prieten
apropiat al Domnului (Ioan cap. 11, 11). Acesta, în urma
unei boli incurabile, gustă paharul morţii, care aduce pentru
surorile lui, Marta şi Maria, dar şi pentru cei apropiaţi
suferinţa şi lacrima despărţirii. Betania devine asemeni
tuturor aşezărilor omeneşti din lume un loc de tristeţe,
moartea unei persoane atunci, spre deosebire de zilele noastre,
marca întreaga comunitate "mulţi dintre iudei au venit
la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor"
(v. 19), dar prin prezenţa Mântuitorului Hristos, o teofanie,
adică un loc în care Dumnezeu Cel veşnic descoperă puterea
Sa asupra morţii. Acolo Iisus Dumnezeu-Omul deschide dialogul
având teama chinuitoare a întregii omeniri, marcate de teama
morţii, a despărţirii, a nesiguranţei, a faptului că până
la venirea Mântuitorului în lume nimeni nu a putut răspunde
la această întrebare: "Ce se întâmplă cu noi după moarte?".

Iisus Domnul lăcrimează, participând
la suferinţa acestei lumi

Cuvintele Domnului sunt provocare, mângâiere şi încurajare.
"Fratele tău va învia!"

"Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi."
Şi Iisus i-a zis: "Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce
crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, şi oricine trăieşte
şi crede în Mine nu va muri în veac" (Ioan cap. 11,
25-26).

Chiar dacă sora lui Lazăr ştia şi mărturisea că există
o înviere din morţi, că ea va ridica pe toţi din ţărâna
pământului spre viaţa cea veşnică, acum era copleşită nu
numai de durere, ci şi de cuvintele cele nemaiîntâlnite
ale Domnului: "Eu sunt Învierea şi Viaţa". Durerea
despărţirii, tristeţea morţii erau atât de apăsătoare încât
Iisus Domnul a lăcrimat, participând la suferinţa acestei
lumi, o lume marcată de durerea morţii, care mereu aleargă
după lucruri trecătoare şi fără sens, dar uită adesea că
toate aceste sfârşesc în faţa unui mormânt întunecat şi
rece, destinat descompunerii şi transformării a ceea ce
este trecător şi înrudit cu pământul.

Sfintele Evanghelii mai amintesc că Domnul a mai plâns
în faţa cetăţii Ierusalimului. "Dacă ai fi cunoscut
şi tu vremea cercetării tale, în ziua aceasta cele ce sunt
spre pacea ta, dar acum sunt ascunse de ochii tăi, căci
vor veni zile când duşmanii tăi vor săpa şanţuri în jurul
tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile
şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt
cu tine" (Luca 19, 41-44).

Aici a plâns pentru starea de amorţire şi necredinţă a
cetăţii Ierusalimului care seamănă cu moartea trupească,
căci un om fără credinţă, lipsit de izvorul harului care
întăreşte şi hrăneşte credinţa se pierde, deşi părelnic
este încă în viaţă, el este ca şi mort. "Ştiu faptele
tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort" (Apoc.
3, 1).

În Hristos moartea nu mai este un
eveniment fatal

Lazăr era mort trupeşte, sufletul părăsise locuinţa trupească
îndreptându-se spre cele veşnice. Moartea lui întristase
pe toţi, starea apăsătoare şi deprimantă stăpânea Betania,
lacrimile tuturor s-au unit cu lacrima Dumnezeu - Omului
şi de aici nedumerirea, întrebarea, dorinţa şi în mod involuntar
mărturisirea "nu putea oare, Acesta care a deschis
ochii orbului, să facă aşa ca şi acesta să nu moară?"
(v. 37).

Iisus Se tulbură în faţa morţii prietenului drag şi a durerii
ce-i stăpânea pe toţi. Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat
spre a-i izbăvi pe oameni de tragedia morţii, nu o poate
privi ca pe un fenomen natural şi inevitabil. Omul trebuie
să fie resemnat faţă de sfârşitul de neînlăturat, dar Cuvântul
Care a zidit lumea şi pe om spre viaţă nu acceptă moartea
ca pe un eveniment fatal şi de neînlăturat.

Participând la durerea Mariei, Iisus întreabă: "Unde
l-aţi pus?", iar cei din jur răspund: "Doamne,
vino şi vezi" (cap. XI, 34).

Înainte de Duminica Floriilor sau Intrării triumfale a
Domnului în Ierusalim, se citeşte din această sfântă evanghelie,
iar într-una din cântările Sfintei noastre Biserici se concentrează
o întreagă teologie a întrupării Domnului şi a mântuirii
neamului omenesc: "Ca un muritor ai întrebat, iar ca
un Dumnezeu ai înviat". Ceea ce este caracteristic
omului, nouă tuturor, în faţa morţii este specificitatea
de a pune întrebări, chiar dacă adesea nu aflăm răspuns
la ele.

Anticipare a învierii omenirii

Toată activitatea Mântuitorului este teandrică, fiecare
minune pe care o săvârşeşte poartă sigiliul ambelor firi
care se aflau în Persoana Lui. Înainte de a învinge şi birui
totdeauna moartea lumii prin biruinţa ei, Iisus ia contact
direct cu realitatea ei crudă sub aspectul cel mai înfricoşător
al descompunerii. "Ce taină este aceasta, ce s-a făcut
cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Lazăre, vino afară!"
Domnul strigă cu glas mare, moartea de patru zile opunea
rezistenţă în faţa vieţii, aceasta fiind o anticipare a
biruinţei Domnului definitivă asupra ei. Lazăr este strigat
pe nume, iese viu din mormânt, Păstorul Cel bun Îşi cheamă
oile Sale pe nume, salvându-le din puterea morţii, este
probabil că şi la Învierea de apoi cei morţi să fie strigaţi
după numele lor, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa
lui Dumnezeu (I Tes. 4, 16).

Faptul că Lazăr era legat la mâini şi picioare demonstrează
pe deplin că era mort, că a înviat în faţa celor prezenţi,
prin aceasta dând răspuns la marile întrebări ale lumii,
ale noastre şi ale fiecărui om, neputincios şi trist cu
gând la moarte şi la realitatea ei aproape zilnică.

"Lazăr, prietenul nostru, a
adormit, mă duc să-l trezesc"

Fiul lui Dumnezeu a mai înviat pe fiica lui Iair (Mt. 9,
23-30) şi pe fiul văduvei din oraşul Nain (Luca cap. 7,
11-15), dar învierea lui Lazăr prin relatarea Sf. Ioan descoperă
compasiunea Mântuitorului Hristos, coborât printre oameni
spre a-i izbăvi prin moartea Sa, aceasta acceptându-o nu
dintr-un sentiment al împlinirii unei datorii, ci pentru
că a vibrat o dragoste caldă faţă de cei din jurul Lui.

În capitolul 13, 1 al aceleiaşi Sfinte Evanghelii citim
că Iisus i-a iubit pe ai Săi cei din lume până la sfârşit.

În momentul ridicării pietrei de pe un mormânt adânc şi
întunecat, Fiul lui Dumnezeu descoperă celor prezenţi slava
Dumnezeului Celui veşnic şi nevăzut, minunea ridicării lui
Lazăr din morţi fiind o anticipare a învierii omenirii când
slava lui Dumnezeu va fi accesibilă tuturor. Reacţiile la
minunea învierii lui Lazăr nu au încetat să apară. Unii
s-au întors crezând în Domnul şi mărturisind minunea învierii,
alţii au preferat indiferenţa, ignoranţa şi lipsa de interes
specific zilelor noastre, marcate şi ele de dileme în faţa
morţii şi a sfârşitului pământesc.

Momentul învierii lui Lazăr, ce mesaj are astăzi către
noi oamenii? Realitatea morţii mereu prezentă înfricoşează,
nelinişteşte, mai ales pe cei puţin sau deloc credincioşi.
Lacrima unui astfel de eveniment este prezentă mereu, pretutindeni
şi la toţi oamenii, fiind amestecată cu depresiva tristeţe
care de multe ori aduce situaţii pentru foarte mulţi de
neînvins.

În faţa morţii, a mormântului, Iisus Domnul Cel ce a înviat
din morţi vine aducând mângâiere şi curaj.

Piatra încercărilor nu este de neînvins şi nici de nebiruit,
ci ea se ridică cu toată pecetea fiorului morţii.

Prezenţa Mântuitorului în viaţa lui Lazăr, a surorilor
lui vine să ne convingă şi să ne încredinţeze că spre finalul
acestei vieţi El nu întârzie a veni şi a fi prezent. "Lazăr,
prietenul nostru, a adormit, mă duc să-l trezesc" (Ioan
11, 11). Moartea noastră de la Învierea Domnului a devenit
somn, odihnă, aşteptare, despărţire temporară spre revenire
în altă viaţă.

Viaţa a biruit moartea, mângâierea şi bucuria au luat locul
tristeţii, uşa mormântului devine calea spre viaţă, prin
cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi prin mărturisirea credinţei,
aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 11 octombrie 2010