† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

A doua minune relatată spre finalul capitolului al patrulea
al Evangheliei, scrisă de Sfântul Ioan, se întâmplă în Galileea,
după ce Iisus Mântuitorul lumii a trecut prin Samaria şi
unde a descoperit, în ciuda animozităţilor ce ascundeau
duşmănii istorice, suflete dornice de mântuire şi capabile
să primească înaintea multor conaţionali de ai Săi mesajul
şi învăţătura Lui.

În apropierea oraşului Capernaum, un slujitor aflat în
serviciul regelui vine cu rugămintea la Doctorul şi Vindecătorul
sufletelor oamenilor pentru a coborî în Capernaum, în casa
sa, ca acolo să vindece pe fiul său grav bolnav.

La rugămintea lui, Domnul îl trimite acasă, spunându-i
că fiul lui trăieşte. Tatăl crede cuvântul pe care l-a auzit
şi găseşte în Capernaum întocmai ceea ce a auzit de la Cel
ce a venit în lume să vindece toată boala şi toată neputinţa
din popor.

Atunci când revine din Iudeea, trecând prin Samaria, Domnul
rămâne puţin timp în Cana Galileii. De acolo, spre Capernaum,
sunt 20 de kilometri. Tatăl copilului primeşte vestea mângâietoare
şi încurajatoare în al şaptelea ceas, adică ora 13:00; până
acasă avea nevoie de câteva ore bune de mers, de aceea,
abia a doua zi, slujitorii îi ies în întâmpinare, spunându-i
că fiul lui trăieşte (v. 52).

Ce s-a întâmplat cu acest om aflat la rându-i "în
mare suferinţă?" Spre sfârşitul relatării vindecării
minunate a acestui tânăr, ni se prezintă faptul că "tatăl
copilului a crezut cu toată casa lui" (v. 53).

Mai înainte, atunci când vine în faţa Mântuitorului, ni
se spune că "omul a crezut în cuvântul pe care i l-a
spus Iisus" (v. 50).

Până a fi întâmpinat de slujitorii săi, care i-au adus
vestea bucuriei celei mari, acest om a călătorit plin de
încredere şi mângâiat de puterea cuvântului Mântuitorului
Hristos.

Credinţă, frică şi
îndoială

La început, rugămintea lui a fost, pe lângă o formulă politicoasă,
specifică timpului, şi un strigăt de ajutor izvorât dintr-o
inimă plină de durere şi lipsită de orice ajutor omenesc.
"Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu!"
Acest strigăt plin de durere ascunde şi chemarea ultimului
cuvânt care cere ajutor în clipa când totul pare pierdut.

La întrebarea Mântuitorului: "dacă nu veţi vedea semne
şi minuni, nu veţi crede?" el nu disperă, nici nu este
cuprins de deznădejde, ci crede şi cere: "Doamne, coboară-Te
înainte de a muri copilul meu!".

Aici, parafrazându-l, îl observăm că ar fi spus următoarele:
"Nu ştiu ce să mă fac, totuşi vino şi ne ajută",
eu cred, în final este vorba despre fiul meu, despre casa
şi familia mea aflată în mare tristeţe. Viaţa şi moartea
acestui copil sunt în mâinile Tale, iar într-o clipă, printr-un
singur cuvânt, tânărul revine la viaţă, boala cumplită dispărând
chiar în ceasul în care Mântuitorul lumii l-a trimis pe
tatăl copilului să se bucure de puterea credinţei sale.

Ceea ce este hotărâtor, captivant, cuvânt-cheie care străbate
întreaga istorie a vindecării acestui copil este credinţa.
Această credinţă care apare în diferite împrejurări, situaţii,
care aduce vindecări din suferinţe, învieri din morţi, adesea
este marcată de o uşoară îndoială, de aceea, adesea pline
de avertismente cuvintele Mântuitorului: "Crezi tu
că pot face aceasta?" (Marcu 9, 23; Marcu 5, 36; Ioan
11, 26).

Probabil că în faţa unor astfel de evenimente dramatice
se află amestecată credinţa cu frica, îndoiala cu limita
umană, atât de prezente în lumea noastră în care trăim.

Această vindecare minunată se înscrie în şirul vindecărilor
pe care Domnul nostru, plin de milă şi iubire faţă de omenirea
chinuită de boli, lipsuri, greutăţi şi încercări, le face
doar prin cuvântul Său dumnezeiesc care pătrunde până la
despărţirea sufletului de trup şi înaintea Căruia "toate
sunt goale şi descoperite" (Evrei 4, 12-13).

Ce înseamnă pentru noi oamenii o astfel de minune? Cine
dintre noi nu cunoaşte suferinţa provocată de atâtea boli
fizice, sufleteşti, de limitele vieţii şi puterilor noastre?
Cum reacţionăm noi faţă de cei apropiaţi nouă, aflaţi în
situaţii similare?

Ştiinţa şi practica medicală în faţa multor suferinţe este
limitată adesea şi plină de eşec. Ce ne rămâne ca şi creştini
ancoraţi într-o credinţă vie în care Domnul şi Mântuitorul
nostru a biruit moartea?

Suferinţa, teama, îndoiala, întunericul, boala cu toate
manifestările lor rămân în zona umană, în omul obişnuit,
în lumea aceasta în care puterea răului este aproape pretutindeni
prezentă. Vindecarea, eliberarea de toate acestea depăşesc
puterea imaginaţiei, logica gândirii, omul în sine care
adesea uită de binefăcătorii săi, întrebarea finală rămânând
şi fiind cuvântul-cheie - credinţa.

Ce are în comun credinţa
cu vindecarea

Ce înseamnă credinţa? Ce are comun cu vindecarea, ce a
înţeles Mântuitorul Hristos prin cuvântul credinţă, atunci
când a cerut ca aceasta să fie trăită şi mărturisită?

Atunci când la scăldătoarea Vitezda a întâlnit pe cel bolnav
de 38 de ani nu l-a mai întrebat: "Crezi că Eu te pot
vindeca?", ci "vrei să fii vindecat?", iar
cel bolnav înainte de a da răspunsul cel aşteptat primeşte
vestea cea mare: "Ia-ţi patul şi umblă" (Ioan
5, 11).

Altă dată, plecând în ţinutul siro-fenician, laudă credinţa
unei femei: "O, femeie, mare este credinţa ta"
(Matei 15, 28).

La vindecarea slugii sutaşului, laudă credinţa unui ofiţer
roman "nici în Israel nu am găsit atâta credinţă"
(Matei 8, 10).

Din cele recapitulate, concluzionăm următoarele: credinţa
este puterea care ne însufleţeşte şi ne dă curaj de a încredinţa
viaţa şi viitorul Celui care are puterea de a reface şi
vindeca cele care lipsesc şi produc infirmităţi în viaţa
noastră.

Credinţa înseamnă de a avea tăria încrederii în dumnezeirea
Mântuitorului, în puterea rugăciunii adresate Lui, în intimitatea
deschiderii sufletului şi inimii noastre, ca El să intre,
şi, printr-un cuvânt, valurile cele sărate ale acestei vieţi
să fie potolite de puterea Sa mângâietoare şi binefăcătoare.
Credinţa înseamnă putere de a mărturisi că Iisus Domnul
este Dumnezeu adevărat, Care din iubire şi-a asumat asupra
Lui neputinţele şi suferinţele noastre. Ea se trăieşte prin
schimbarea vieţii noastre, prin participarea la sfintele
slujbe, prin împlinirea faptei celei bune.

"Dacă nu veţi
vedea semne şi minuni, nu veţi crede?"

În lumea noastră, în care sufletele au devenit aride, obosite,
străine de vocaţia şi menirea lor, ce mai putem înţelege
când totul pare a fi formal, bazat pe profit şi interes?

Cum putem defini şi constata starea credinţei noastre,
într-o ţară în care majoritatea este influenţată de un trecut
creştin?

Putem oare afirma că prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos
este sesizabilă în viaţa noastră?

La aceste întrebări găsim uşor şi fără multă dificultate
un răspuns corect, sincer, care ne defineşte aşa cum suntem
şi în ce stare sufletească ne aflăm. Uneori, şi din nefericire
în atâtea locuri unde se suferă, prezenţa Mântuitorului
este adesea ignorată şi uitată. Ce ne întreabă El? "Dacă
nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede?"

Cum putem înţelege situaţii limită ale vieţii noastre,
acolo unde credinţa este inexistentă, slabă, fără obiectul
ei şi fără speranţa izbăvirii?

În timpul Mântuitorului, nu problema dificilă era Dumnezeul
Cel veşnic, descoperit prin profeţii şi aleşii Vechiului
Testament, ci persoana "Celui ce a venit în lume pentru
ca lumea să aibă viaţă" (Ioan 1, 11). Vestea despre
El s-a răspândit pretutindeni - "prooroc mare s-a ridicat
între noi şi Dumnezeu a cercetat poporul Său şi a ieşit
cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea"
(Luca 7, 16-17).

Aceste idei au cuprins întreaga Galilee, de aceea Îl căutau
cei aflaţi în suferinţe, în boli incurabile, în pragul dintre
viaţă şi moarte, iar mulţimile nu se sfiau de a veni la
El spre a se vindeca de toate bolile şi neputinţele lor.

Asemeni acestora, s-a apropiat acest om care avea o funcţie
înaltă, era în slujba regelui Irod, care, cu credinţă, cere
vindecarea propriului fiu aflat în pragul morţii.

Hotărâtor a fost cuvântul Mântuitorului: "Mergi, fiul
tău trăieşte!", adică, du-te la casa ta şi-ţi află
împlinită rugămintea împletită cu credinţa în care ţi-ai
găsit mângâierea şi sprijinul, în încercările prin care
ai trecut. Acest om este asemeni multora dintre noi care
au nevoie de ajutor, de putere şi mângâiere. Acestea nu
vin de la oameni, ci de la Dumnezeu. Iisus Domnul răspunde
direct dorinţei lui, şi nu numai lui, ci tuturor celor care
vin către El cu credinţa de a i se împlini cele cerute.

Atunci când acest om a stat înaintea Mântuitorului, împreună
cu el am stat şi noi tremurând de teamă, durere, dar toate
amestecate cu speranţa împlinirii. "Fiul tău trăieşte!"
Acest copil este vindecat, se reîntoarce la viaţă, chiar
în acest ceas. Ceea ce a spus Mântuitorul despre acest tânăr
nu este ceva ieşit din comun, ci ceva normal, adică s-a
intrat prin minunea săvârşită de El în limita firească a
vieţii. "Fiul tău trăieşte!" este o mângâiere,
un cuvânt de îmbărbătare în care este mai mult ca oricând
nevoie a-l auzi, mai ales când viaţa aceasta este atât de
asaltată şi neprotejată, când mulţi copii, pe lângă suferinţele
lor, sunt brutalizaţi, nu li se respectă dreptul la viaţă.

În tatăl copilului s-a trezit puterea credinţei, Dumnezeu
Se face răsplătitor tuturor Celor care Îl caută şi-L cheamă
cu toată inima lor.

Pe calea pe care s-a întors tatăl copilului, puterea vieţii
a învins spectrul şi fiorul morţii. Ceasul cel de taină
a fost acela în care Iisus a spus: "Fiul tău trăieşte!"
şi a crezut el şi toată casa lui. Aici s-au întâlnit puterea
credinţei cu rugăciunea, puterea vieţii cu biruinţa ei.

Totul capătă un sens. Şi acesta este atunci când Iisus
Domnul este prezent în viaţa noastră, iar noi credem şi-L
mărturisim prin viaţa noastră, împreună cu toţi ai noştri.

Editorial publicat în Ediţia de Moldova
a Ziarului Lumina - 28 iunie 2010