† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Toate faptele şi minunile pe care le-a săvârşit Mântuitorul
Iisus Hristos au o anticipaţie la ceea ce urma să se întâmple
în cetatea Ierusalimului. Însă, nici una dintre ele nu este
mai directă, chiar de El explicată, ca minunea Schimbării
la Faţă.

Cei trei evanghelişti sinoptici relatează
completându-se unul pe celălalt, însă cel mai direct şi
pe larg istorisitor al evenimentului acesta unic este Sfântul
Evanghelist Luca, pe care îl vom alege în prezentarea subiectului,
ca îndrumător şi lămuritor direct al minunii.

În primul rând, locul geografic al minunii îl aflăm prin
Sfânta Tradiţie ca fiind Muntele Tabor, aşezat la sud de
Marea Galileei. Aluzie la acest munte face Sfântul Apostol
Petru în a doua sa epistolă, când ca martor ocular al evenimentului
îl relatează, menţionând că "acest glas noi l-am auzit,
pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele
cel sfânt" (II Petru 1, 18).

Tradiţia iudaică identifica muntele sfânt cu Taborul. Unele
păreri sunt contrazise de acest puternic argument, (unii
exegeţi identificau locul Schimbării la Faţă cu Muntele
Hermon), mai ales că şi traducerea numelui de Tabor înseamnă
lumină.

Pregustare a transfigurării finale
a întregii omeniri

Scopul urcării Domnului în munte împreună cu Apostolii
Petru, Iacov şi Ioan era acela de a se ruga (Luca 9, 28),
minunea având loc spre seară, deoarece Sf. Luca ne relatează
că abia a doua zi a coborât Iisus cu ucenicii Săi din munte
(Luca 9, 37), de aici rezultând direct că noaptea au petrecut-o
pe munte. Minunea se petrece în timp ce Mântuitorul Se ruga
către cerescul Tată, "chipul feţei Sale s-a făcut altul
şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind" (Luca 9, 29).
Sfântul Matei prezintă o expunere mai amănunţită şi mai
sugestivă: "şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar
veşmintele Lui S-au făcut albe ca lumina" (Matei 17,
21). Relatarea Sfântului Luca prezintă câteva amănunte,
care în toată complexitatea minunii vin să demonstreze întrepătrunderea
dumnezeiescului cu omenescul, hotarul dintre cele două realităţi
fiind depăşit pe Muntele Taborului prin lumina ce i-a învăluit
şi prin strălucirea care biruie legile fizice ale acestei
lumi. În clipele supreme, firea umană marcată de legile
biologice a făcut ca acestea să biruiască, arătând dificultatea
omului de a pătrunde tainele dumnezeieşti inefabile.

Deşi Sfântul Luca vorbeşte de ochii Apostolilor ca "fiind
îngreuiaţi de somn", aici este demn de amintit o stare
de orbire provocată de strălucirea chipului lui Iisus la
care nu au putut privi. Cei care acum copleşiţi de somn
în preajma Domnului care le descoperă chipul Său, aşa cum
era în realitate, dar pe care oamenii nu-l puteau privi,
se vor lăsa doborâţi de oboseală a doua oară în grădina
Ghetsimani. Ceea ce s-a petrecut pe munte a fost strălucirea
luminii care vine din dumnezeirea Mântuitorului, în virtutea
consecinţelor unirii celor două firi: umană şi divină, în
persoana Mântuitorului Iisus întrupat.

În acea clipă, Hristos S-a descoperit sub chipul slavei
Sale, anticipând biruinţa asupra morţii, când trupul Său
va fi lumină şi strălucire. Minunea Schimbării la Faţă devine
o privire asupra lumii de dincolo şi un capitol luminos
în întunericul istoriei omenirii. Schimbarea la Faţă a fost
doar o anticipare a Învierii, care a deschis puterea de
înţelegere a apostolilor, făcându-i să participe la drama
răstignirii Domnului lor, urmată de biruinţa Învierii din
morţi.

În acelaşi timp, Schimbarea la Faţă este o pregustare a
transfigurării finale a întregii omeniri. Mântuitorul, schimbându-Se
la Faţă, a arătat că firea zidită poate fi preschimbată
când va fi un cer şi un pământ nou.

Iluminarea lumii după Înviere, simbolizată
de strălucirea veşmintelor Domnului

Când Domnul strălucea de lumină, apar lângă el două personaje
istorice vechi: Moise şi Ilie, ambii vorbind cu Mântuitorul
Hristos despre sfârşitul Lui în Ierusalim (Luca 9, 31).

Faptul că Moise şi Ilie vorbeau despre Patimile, suferinţele
şi moartea Mântuitorului demonstrează că taina răscumpărării
împlineşte toate prefigurările şi aspiraţiile din Legea
veche, din acest motiv aşteptau sacrificiul Său pe Golgota,
aici descoperindu-se ceea ce era ascuns, tainic, în scrierile
proorocilor vechi. Odată cu descoperirea luminii pe Muntele
Tabor, se desluşesc tainele şi sensurile ascunse ale istoriei.
Iluminarea lumii după Înviere, prin taina Sfântului Botez,
este simbolizată de strălucirea veşmintelor Domnului, de
aceea după Botez mărturisim cerând: "dă-mi mie haină
luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină...".

Petru, cuprins de o dorinţă sinceră de a fi mereu în preajma
luminii şi bucuriei la care participa prin vedere, dă glas
unei dorinţe sincere, spontane, directe, care oglindeşte
bucuria şi starea de nevinovăţie. "Doamne, bine este
nouă să fim aici, dacă voieşti voi face trei colibe"
(Matei 17, 4). Această propunere este şi o dorinţă care
oglindeşte sentimentul de fericire, precum şi dorul de a
rămâne în afara graniţelor timpului istoric zbuciumat şi
marcat de suferinţe. Domnul însă îngăduie o clipă ca apostolii
să guste din strălucirea veşniciei; înainte ca aceasta să
devină realitate, apostolii vor trebui să primească Sfântul
Duh şi să sufere depunând mărturie a credinţei lor prin
moarte, care-i va duce spre viaţă. "Părinte, voiesc
ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care
Mi i-ai dat, ca să vadă slava pe care Mi-ai dat-o"
(Ioan 17, 24).

Apostolii au văzut cu ochii trupeşti
slava dumnezeiască a Treimii

Pe când Petru apostolul vorbea, o descoperire mai cutremurătoare
se întâmplă. Un nor luminos i-a umbrit pe apostoli, iar
din nor, un glas s-a auzit zicând: "Acesta este Fiul
Meu Cel iubit, în Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi"
(Matei 17, 5). Asemeni arătării la râul Iordan, în momentul
Botezului, şi acum distanţa dintre Creator şi lumea creată
este biruită de prezenţa harului, care uneşte pe cele văzute
cu Cel nevăzut. În epoca Vechiului Testament, Dumnezeu vorbea
prin nor cu poporul ales, acum norul este luminos, ceea
ce demonstrează că, prin Întruparea Mântuitorului, Lumina
luminează pe tot omul şi întunericul nu o mai poate cuprinde.
Cuvintele Tatălui din ceruri au avut drept scop să dea o
nouă mărturie despre Iisus, să confirme încă o dată într-un
mod solemn cele mărturisite de Sf. Petru cu doar câteva
zile în urmă: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu"
(Matei 16, 16). În comparaţie cu teofania de la Botezul
Domnului, unde a avut loc o arătare a Treimii, de această
dată apostolilor le este dat a vedea cu ochii trupeşti,
pământeşti slava dumnezeiască a Treimii. În cântările sărbătorii
Schimbării la Faţă, imnograful a sintetizat prin următoarele
cuvinte taina ce s-a descoperit pe Muntele Tabor: "Veniţi
să ne urcăm împreună cu Iisus Cel ce Se urcă în muntele
sfânt, şi acolo să auzim glasul Domnului, al Tatălui Celui
fără de început, Care prin nor luminat a mărturisit întru
Dumnezeiescul Duh adeverirea fiinţei Fiului cea pururea
veşnică" (Vecernia Schimbării la Faţă).

La auzul glasului care vorbea din nor, "ucenicii au
căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte"
(Luca 9, 34).

Prezenţa dumnezeiască i-a înfricoşat, deoarece S-a descoperit
direct şi mai profund decât în alte etape ale istoriei biblice.
În faţa tainei dumnezeirii, firea umană se întrepătrunde
de teamă şi efemeritate. Omul, mărginit şi muritor, supus
prefacerilor marcate de timp şi spaţiu, confruntat cu prezenţa
dumnezeirii, îşi descoperă neputinţa, micimea şi ajunge
să-şi vadă adevărata condiţie în care există. Iisus Domnul,
văzându-i neputincioşi, Se apropie El de ei, îi atinge,
coboară la starea de umilinţă a făpturii umane şi-i mângâie,
încurajându-i: "Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!" (Matei
17, 7).

Când şi-au ridicat ochii nu au mai văzut decât pe Iisus
singur. Fereastra deschisă către lumea cea veşnică şi netrecătoare
se închisese şi ei au rămas din nou în cuprinsul şi limitele
lumii văzute, create şi mărginite.

A doua zi, pe când coborau din munte, Mântuitorul i-a prevenit
pe cei trei apostoli, ca şi în alte rânduri, să nu povestească
nimănui cele văzute, înainte ca El să învieze din morţi.
Ne aflăm din nou în faţa unei profeţii a Învierii, de data
aceasta extrem de directă. Între minunea Schimbării la Faţă
şi cea a Învierii din morţi există o relaţie de ordin tainic,
ambele fiind momente centrale ale istoriei mântuirii noastre,
în care S-a manifestat dumnezeirea Mântuitorului.

Ortodoxia trăieşte şi mărturiseşte taina schimbării omului.
În timpul Sfintei Liturghii, totul este lumină, de la veşmintele
luminoase ale slujitorilor până la lumina ce străluceşte,
iar întunericul nu o poate cuprinde. De la Întrupare până
la Înviere, viaţa Mântuitorului este o stare de umilinţă
şi de renunţare la mărirea Sa dumnezeiască, însă minunea
Schimbării la Faţă ne demonstrează că El nu a încetat a
fi Dumnezeu, pe munte deschizând celor trei apostoli ochii
să-L perceapă aşa cum era, dar nu oricine putea, prin ochii
trupului, să sesizeze frumuseţea şi bucuria luminii celei
dumnezeieşti şi veşnice, Care luminează pe tot omul ce doreşte
a trăi în lumină şi a fi purtător de lumină.

În lumina Schimbării la Faţă a Domnului şi întru aşteptarea
unui cer şi a unui pământ nou, suntem purtători de lumină
şi mărturisitori ai tainei Învierii. Aceste două mari minuni
care radical au schimbat sensul istoriei noastre rămân reperele
creştinului trăitor şi doritor de Dumnezeu spre a fi lumină
şi bucurie într-o lume tot mai cuprinsă de întuneric şi
tristeţe.

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 08 august 2011