† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

După întemeierea Bisericii în lume prin Pogorârea Sfântului
Duh peste Sfinţii Apostoli, viaţa Bisericii devine dinamică
prin organizarea ei în structuri ce uşurau misiunea şi succesul
ei, mai întâi în lumea iudaică, apoi în lumea păgână, dominată
de spiritul sincretismului greco-roman.

După momentul Cincizecimii, Biserica nou-întemeiată
trăia sub directa lucrare şi mângâiere a Sfântului Duh,
simţea apartenenţa ei la lumea cea veşnică, deşi lucra în
lumea istorică a timpului, iar membrii ei "stăruiau
în învăţătura Apostolilor, în împărtăşire, în frângerea
pâinii, în rugăciuni... inima şi sufletul multor mii erau
una, nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa,
ci toate le erau de obşte" (F. Ap., cap. 2, 42 şi cap.
4, 32).

Unitatea vizibilă a Bisericii dintru început a fost dată
de participarea la Taina Sfintei Euharistii, prin trăirea
şi mărturisirea tainei morţii şi Învierii Domnului. Biserica
este Trupul lui Hristos, Cel care a întemeiat-o, o conduce
şi o apără de puterea răului. În Biserică, cei care conştientizează
faptul că aparţin ei, descoperă pe adevăratul Dumnezeu,
primesc darul vieţii veşnice şi iertarea păcatelor. Aici
descoperim prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în toţi
cei ce cred şi-L mărturisesc ca Domn întru slava cea veşnică.
"În ziua aceea veţi cunoaşte că Tatăl este în Mine
şi Eu în Tatăl sunt" (Ioan 14, 20).

În fiecare credincios activ al Bisericii este prezent Mântuitorul
Hristos, până la sfârşitul veacurilor, El adunându-i pe
toţi prin lucrarea Sfântului Duh, care-i sfinţeşte, dăruindu-le
darurile Sale, care sunt lumină, pace şi mângâiere, bucurie,
bunătate, facere de bine şi îndelungă răbdare (Gal. 5, 22).

Imaginea unităţii Bisericii în timpul Sfintei Liturghii
devine vizibilă când, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Domnului, preotul pune în Sfântul Potir părticelele care
închipuie cetele sfinţilor îngeri, prooroci, apostoli, ierarhi,
martiri, cuvioşi, precum şi cele care sunt pentru credincioşii
Bisericii vii şi adormiţi, comuniunea credincioşilor în
Mântuitorul Hristos fiind una reală. Această unitate se
deosebeşte fundamental de toate ideologiile lumii, curentele,
opiniile cu diferite substraturi, care toate au caracter
pur uman, egoist, bazat pe interes şi profit. Unitatea Bisericii
este o taină pe care Sfântul Apostol Pavel o evidenţiază
în Epistola către Efeseni, asociind-o cu unitatea familiei
creştine "pentru că toţi suntem mădulare ale trupului
Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui" (Efes. 5, 30).

Activitatea Bisericii în lume aduce
ceea ce nimeni pe acest pământ nu poate oferi

Constituirea vieţii Bisericii are doar un singur scop,
acela de a sfinţi pe toţi care cred şi mărturisesc taina
dreptei credinţe, acest lucru fiind posibil prin lucrarea
Sfântului Duh, Dătătorul de viaţă.

Mântuitorul Hristos ne-a mântuit prin lucrarea Sa mântuitoare
pe toţi oamenii, Biserica fiind societatea celor care merg
pe Calea vieţii, înfruntând dificultăţile şi ispitele acestei
lumi, devenită între timp scena manifestărilor răului sub
toate formele şi aspectele lui. Tema centrală a Bisericii
devine locul unde găsim toţi harul sfinţitor şi spitalul
duhovnicesc care vindecă, iartă şi dă sens vieţii.

Fiecare dintre noi a devenit membru al Bisericii prin Taina
Sfântului Botez, ca să fie sfinţiţi prin lucrarea şi puterea
de viaţă dătătoare a Duhului Celui Sfânt.

De aceea, prima duminică de după Rusalii este închinată
Tuturor Sfinţilor, pentru că viaţa şi activitatea Bisericii
în lume aduc ceea ce nimeni pe acest pământ nu poate oferi
- sfinţenia. Ceea ce păstrează şi oferă viaţă parohiei este
sfinţenia, astăzi, ca şi acum 2.000 de ani.

Aceasta fiind pe scurt şi foarte rezumativ începutul şi
sensul vieţii Bisericii în lume, astăzi mai mult ca niciodată,
noi posibilităţi, perspective, dar şi provocări au apărut
în viaţa Bisericii şi a parohiei.

În primele veacuri, viaţa Bisericii era plină de tensiunea
dorinţei de veşnicie. Supliciul martiriului, persecuţiilor,
defăimărilor, oprobiul adus Bisericii şi creştinilor era
pentru marea majoritate împlinire şi bucurie.

Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Filipi "că
pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig"
(Fil. 1, 21) "căci vouă vi s-a dat pentru Hristos,
nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El"
(Fil. 1, 29). Din acest motiv se explică istoric bucuria
martiriului, faptul că mergeau creştinii la moarte cântând
îi deruta şi-i aşeza în mare nedumerire pe călăii şi persecutorii
care n-au încetat de a exista în decursul timpurilor. Trăirea
credinţei, ataşamentul sincer către Iisus Cel mort şi înviat
făceau ca lucrarea Duhului Sfânt să fie vizibilă şi sesizabilă.
Şi astăzi auzim de persecuţii împotriva creştinilor, ceea
ce uimeşte este faptul că râvna celor persecutaţi este aceeaşi.
Un tânăr preot egiptean mi-a relatat cum, în urma atentatelor
păgânilor musulmani asupra creştinilor copţi din Egipt,
un tânăr de doar 11 ani, scăpând cu răni pe tot corpul,
la vizita episcopului său în spital, plângea acestuia durerea
lui că nu a putut gusta paharul martiriului ca ceilalţi
confraţi ai săi aflaţi în ceruri. Ce s-ar întâmpla la noi
în situaţii similare? Găsim uşor răspunsul la întrebare,
pentru că ne este pe deplin cunoscută starea destul de ambiguă
a vieţii parohiei şi a creştinilor noştri.

Câţi creştini trăiesc cu aşteptarea,
dorinţa şi nădejdea că "Domnul vine"?

Viaţa creştină în general este centrată şi orientată spre
venirea întru slavă, să judece viii şi morţii, a Mântuitorului
Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Pavel scrie prima epistolă Bisericii din
Corint cu îndemnul şi mai ales convingerea fermă "Domnul
vine" (Cor. 16, 22). Ce procent dintre creştinii noştri
trăiesc cu această aşteptare, dorinţă şi nădejde?

Ceea ce marei mase a celor ce locuiesc acest pământ i se
pare destul de îndoielnic, realitatea venirii Domnului şi
a judecăţii Lui este mai mult ca oricând în istorie vizibilă
prin semnele istorice, nemaiîntâlnite, dar sesizate în zilele
noastre. Apostazia, indiferenţa, necredinţa, egoismul, ura,
lipsa dragostei, a întrajutorării sunt realităţi zilnice,
le trăim, vedem, observăm şi ne provoacă pe toţi.

Astăzi s-au format noi parohii, mai ales în zonele urbane
unde era lipsă acută de biserici, care datorită iubirii
lui Dumnezeu au început a se ridica printre construcţia
şi arhitectura respingătoare a ghetourilor socialiste, lipsite
de orice urmă de viaţă, cenuşii, cu locatari de diferite
provenienţe, cu mentalităţi şi obiceiuri demne de compasiune.
Cum şi ce impact are prezenţa bisericii noi ridicate, a
vieţii parohiei asupra acestor oameni. Câţi procentual participă
efectiv la viaţa parohiei, se implică, sunt umani şi altruişti?

Ce înseamnă pentru ei viaţa şi prezenţa bisericii atunci
când aceasta anunţă prezenţa lui Dumnezeu, Care aşteaptă
plin de îndelungă răbdare şi iubire milostivă schimbarea
vieţii noastre. Cum este trăită porunca Mântuitorului de
a cerceta, sprijini, ajuta pe cel aflat în nevoi, suferinţă,
de a-l încuraja şi-i deschide curiozitatea spre calea Bisericii,
pentru că în virtutea preoţiei universale primită prin Taina
ungerii cu Sfântul şi marele Mir de fiecare creştin, avem
datoria "ca neam sfânt, aparţinând lui Dumnezeu"
(Petru 2, 9), să călăuzim pe fiecare om spre calea ce duce
la viaţă spre împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Această
împărăţie o pregustăm încă din lumea aceasta, participând
la viaţa Bisericii, implicându-ne şi asumându-ne conştient
statutul de creştin.

A fi creştin înseamnă a lupta

O schimbare puternică, nefavorabilă, dăunătoare s-a produs
treptat în viaţa noastră. Cea mai mare parte a timpului
este din nefericire dedicată ecranului, care subtil influenţează
negativ şi dă dependenţă, umplând timpul mântuirii noastre
cu emisiuni lipsite de sens. Sunt semeni ai noştri care
au adormit trecând din această lume în faţa ecranului. Alta
era atitudinea omului în trecut, când se identifica cu creaţia
lui Dumnezeu, când reuşea să biruiască crizele, provocările
prin credinţă şi trăire adâncă. Spectrul bolilor psihice,
tot mai răspândit şi frecvent astăzi, era odinioară prezent
în lume într-un mic şi nesemnificativ procent.

Sentimentul de compasiune şi indiferenţa la suferinţa semenilor,
fraţilor care alcătuiesc marea familie sunt sporadice şi
greu de sesizat. Această formă de dezumanizare îmbracă forme
dezolante, cutremurător este faptul că în lăcomia şi egoismul
larg răspândit, aproape totul se plăteşte. Situaţia multor
bătrâni, singuri, neputincioşi reclamă şi descoperă o lume
a profitului rapid şi mult; pentru un mic ajutor pe care,
ca şi creştini, suntem îndatoraţi a-l oferi se percep sume
de bani.

Cauzele sunt multiple, de la lipsa unei educaţii creştine
din familie până la agresivitatea unei societăţi în care
profitul, îmbogăţirea rapidă, viaţa plină de confort ieftin
sunt glorificate şi reactualizate fără discernământ.

Pentru câştig rapid s-au destrămat familii, se trăiesc
drame greu de explicat în lumea ce se zice că este creştină
doar întâmplător şi ocazional.

Spiritul de sacrificiu aproape este de negăsit, şi de multe
ori structurile noastre constituite în comitete şi consilii
sunt doar formale şi fără efect scontat.

A fi creştin înseamnă a lupta, identifica cu Biserica,
care la rândul ei este Trupul lui Hristos ce peregrinează
în lume purtând şi mărturisind taina crucii şi a Învierii.

Date fiind aceste nefericite mişcări, migrări ale populaţiei
care ocazional intră în contact cu Biserica fac foarte dificilă
sau chiar imposibilă legătura durabilă a acestor creştini
cu un preot paroh. La toate acestea se adaugă o lipsă a
bunului simţ, care nu se cultivă numai în şcoli, ci în familie
şi în Biserică, lipsă a unei culturi religioase minime,
cartea fiind astăzi, în această ţară, ultima preocupare
a vieţii cotidiene. Deşi o bogată literatură duhovnicească,
teologică, de învăţătură şi cunoaştere a propriei credinţe
este la dispoziţia tuturor, interesul pentru informare în
acest domeniu este nesemnificativ.

Dacă altădată hramurile la marile mănăstiri adunau sute
de mii de oameni, astăzi aceleaşi hramuri adună o mică şi
nesemnificativă grupă de credincioşi. Mutaţiile în viaţa
parohiei se dovedesc a fi tot mai nefaste. Dragostea pentru
sfintele slujbe, respectul şi preţuirea muncii sunt frumoase
amintiri ale trecutului.

Adesea, întrebarea retorică a Mântuitorului "Când
va veni Fiul Omului pe pământ va găsi credinţă" (Luca
18, 8) dă răspunsul la viaţa Bisericii şi a celei parohiale,
care rămâne semnul vizibil al unităţii Bisericii care adună
pe cele risipite, "căci acolo unde sunt doi sau trei
şi se roagă în numele Meu, şi Eu sunt în mijlocul lor"
(Matei 18, 20).

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 04 iulie 2011