Textul sfintei evanghelii din a cincea duminică după Învierea Domnului ne oferă un dialog interesant, captivant și surprinzător, care a avut ca protagoniști pe Iisus Fiul lui Dumnezeu-Omul care a venit în lume să aducă un mod nou de percepție și acțiune, având ca scop final dobândirea unei vieți noi marcată de bunătatea și fericirea după care năzuim toți oamenii, și o anonimă locuitoare a provinciei Samaria, care a devenit cunoscută în toată lumea și care este și al doilea personaj al discuției ce ce urmează.

Geografic, fântâna patriarhului Iacov, care s-a luptat cu îngerul Domnului, al cărui fiu Iosif, în diferite momente ale vieții lui a prefigurat pe Mântuitorul lumii, se afla în Samaria, provincie evitată de iudei, deoarece împrejurările istorice ale invaziei asiriene, reconstruirea templului lui Solomon, au creat ostilități, bariere mentale, care nu puteau fi depășite. În ciuda acestor realități, Iisus Mântuitorul intră în Samaria, și obosit fiind în căutarea celui pierdut, în mijlocul zilei se așează la fântâna care, pe lângă încărcătura seculară istorică, avea să devină locul unui dialog care va schimba viața unei femei precum și a unei cetăți întregi. Dacă apa fântânii lui Iacov a întreținut secole întregi viața biologică a unui întreg trib, acum această apă va deveni un izvor de viață nouă sub puterea harului care va schimba lumea și va apropia pe oameni, unindu-i prin taina Botezului, făcându-i frați între ei și solidari, având scopul de mântuire/salvare a propriilor suflete.

La această fântână, femeia locuitoare a Samariei, având o viață dezordonată și goală de conținut, vine să scoată apă pentru a-și întreține viața. Cunoscându-i starea sufletească, dispoziția și dorința ce o frământa în aflarea adevărului, Mântuitorul Hristos intră direct în dialog cu ea, descoperindu-i lucruri pe care nu le-a arătat, nici încredințat, cunoscătorilor Legii, apărătorilor ei, farisei fanatizați de prescripțiile ei formale.

Tot dialogul este străbătut de o dorință directă a Mântuitorului Hristos de a-i deschide ochii sufletești întunecați, dar și inima obosită de încercări și eșecuri care deveniseră pricină de păcat și înstrăinare de Dumnezeu, izvorul vieții noastre.

Pentru a o face să fie directă, Domnul i se adresează în stare de umilință (chenoză) supremă: „Dă-mi să beau” (Ioan 4, 7). Cel ce acoperă pământul cu nori, Cel ce cheamă apa mării și o revarsă peste fața întregului pământ, cere apă de la o muritoare, însă o cere pentru a-i oferi acesteia ceea ce-i lipsea. În comparație cu apa obișnuită pe care o scotea din fântâna lui Iacov, care nu astâmpăra setea oamenilor, fiind nevoiți să vină mereu să se ostenească pentru a o scoate din fântână, Iisus Mântuitorul vine cu o nouă alternativă la apa din fântână. „Cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 14).

Femeia, auzind aceste cuvinte, se învoiește și chiar cere această apă, care va potoli setea sufletească pentru totdeauna a celor ce vor crede în El. Iisus Domnul vorbește despre darul Duhului Sfânt pe care-L va trimite în lume, Cel ce va schimba și rodi în sufletele oamenilor, însă femeia împovărată de greutățile zilnice, aștepta o viață mai comodă. Această confuzie va stăpâni lumea toată istoria ei, oamenii vor dori o viață cu trai lipsit de griji și eforturi personale, tentativa de a preface piatra în pâinenu va dispărea niciodată, însă Mântuitorul Hristos vine în lume pentru a dărui „apă vie” și „pâinea vieții”. Cei mântuiți vor gusta din „izvoarele vieții” (Apocalipsă 7, 16-17), darul Sfântului Duh se va da prin taina Botezului, prefăcându-i în făpturi noi, iertându-le greșelile. Cu alt prilej, Domnul a spus: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din el” (Ioan 7, 38), însă pentru a o primi, omul trebuie să o dorească și să o ceară, de aceea Mântuitorul s-a bucurat văzând că femeia samarineancă Îl roagă să i-o dăruiască.

Trecând peste prejudecăți, Domnul nu i se descoperă cine este El, ci o provoacă spre o mărturisire a propriei vieți: „Cheamă pe bărbatul tău!”. Ea nu se ascunde, nici justifică, ci mărturisește că Cel ce vorbește cu ea este un prooroc (Ioan 4, 19), deoarece i-a cunoscut viața ei fără să o fi întâlnit vreodată.

Dialogul devine mai captivant când își arată nedumerirea vieții ei, „unde trebuie să se închine și cum”? Răspunsul Domnului este dat ei și tuturor celor ce vor crede în El: în noua împărăție a harului - Biserica, închinarea trebuie să fie sinceră, curată, cu iertare și bunătate, în Duh și în adevăr, care are ca scop să ne așeze pe noi oamenii în relație vie și directă cu Dumnezeu, având finalitate sfințirea și mântuirea noastră. Această sfințire va fi posibilă datorită lucrării Duhului, care va curăți sufletul nostru făcându-l capabil să primească „apa cea vie” după cuvintele sfântului apostol Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă Avva Părinte” (Galateni 4, 6).

Odată cu întemeierea Bisericii prin trimiterea Sfântului Duh în lume, cei care se fac părtași lucrării harului, vor intra prin rugăciune în mod direct în Duh și Adevăr al cunoașterii Celui care oferă Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6), fără de Care nu există altă cale de mântuire (salvare) (Faptele apostolilor 4, 12).

Vorbind altădată, Domnul Cel întrupat ne-a învățat „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei și veți cunoaște adevărul” (Ioan 8, 31-32), deci El este originea Adevărului care-Și dorește închinători devotați și sinceri, iar cunoașterea Adevărului este dependentă de cunoașterea lui Hristos Mântuitorul Care se află prezent în Biserica Lui, aceasta nefiind altceva decât „stâlp și temelie a Adevărului” (I Timotei 3, 15). Închinarea în Duh și Adevăr ne conduce spre izvorul sfințeniei, prin lucrările Duhului Sfânt în Biserică, cei ce sunt pe calea adevărului se împărtășesc din taina sfințeniei, „pentru ei Eu mă sfințesc, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19).

Cunoașterea lui Hristos crează o stare de împlinire și potolire a setei ce năzuiește spre veșnicie și nemurire. Întâlnirea cu El schimbă radical viața tuturor, îi face făpturi noi purtătoare de împlinire a vieții și dorire de sfințenie. Femeia samarineancă era pe calea cunoașterii la început, însă dialogul cu Cel ce este izvorul vieții au făcut-o să cunoască și să dorească să descopere tainele dumnezeiești. „Știm că va veni Mesia (Mântuitorul) care se cheamă Hristos; când va veni Acela, ne va vesti nouă toate” (Ioan 4, 25). Față de această mărturisire de credință amestecată cu multă nădejde, Domnul descoperă taina Sa, „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Spre deosebire de clasa arogantă, atotsuficientă a conducătorilor spirituali iudei, care mereu îl vor provoca pe Domnul, nu pentru a crede în El, ci pentru a-L prinde într-un cuvânt prin care să-L acuze, Mântuitorul a ales această locuitoare a Samariei pe nume Fotinia pentru a primi asemenea descoperire, deoarece, în ciuda vieții ei tumultoase, în ea se afla un suflet sincer înclinat spre adevărata trăire după voia lui Dumnezeu, dar și pentru a confirma cuvintele spuse mai înainte „vântul suflă unde voiește”, căci Dumnezeu poate ridica fii lui Avraam din pietre și sfinți din oameni păcătoși, care-și schimbă viața lor, mergând pe calea adevărului și a vieții.

Întâlnirea și dialogul dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă ne încredințează de faptul că învățătura Lui poate fi descoperită și împărtășită oricărui om care caută să depășească surogatele și nimicniciile vieții. El nu respinge, ci primește, nu ceartă, ci mângâie, nu alungă, ci cheamă orice suflet împovărat de greutățile păcatului și înfricoșat de spectrul morții.

Samarineanca a devenit un misionar al cetății Sihar pentru că ea, întâlnindu-L pe Domnul, L-a mărturisit concetățenilor ei: „Acesta este Hristos, mi-a spus tainele vieții mele”(Ioan 4, 29).

De câte ori L-am făcut și noi cunoscut pe Domnul și Mântuitorul nostru, Cel care ne-a primit să aparținem Lui prin taina sfântului Botez, a pocăinței, scoțându-ne din stăpânirea necunoașterii și întunericului? L-am făcut cunoscut prin viața noastră marcată de adevărata închinare în Duh și adevăr?

Am devenit vreodată capabili să ascultăm ceea ce El ne vorbește, dialogând cu noi cuvintele vieții veșnice? O cetate întreagă s-a bucurat de prezența Lui: „credem nu numai pentru cuvântul tău, ci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”(Ioan 4, 42).

De câte ori ne-am rușinat să mărturisim că aparținem Lui, că am cunoscut o cale care este sigură, unică, ce duce la viață, iertare, unde toate neîmplinirile, greutățile, neplăcerile, își găsesc rezolvare?

Dialogul cu Mântuitorul Hristos este mod de cunoaștere, schimbare profundă a vieții și o continuă înnoire a ei în taina Învierii și a vieții la care suntem chemați.

Femeia samarineancă reprezintă omenirea mereu însetată, căutătoare de sens vieții, obosită și suprasolicitată de provocări și încercări, care la izvorul apei celei vii descoperă adevărata cale ce duce spre împlinirea tuturor dorințelor sincere și responsabile. O clipă de dialog cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos este posibilă printr-o tainică, sinceră și plină de duh și adevăr rugăciune.

Un suflet însetat de adevăr, doritor de a-și răspunde la multele, desele și nesfârșitele întrebări ale propriei vieți, găsește, căutându-L pe Domnul Care așteaptă să fie invitat pentru a liniști, echilibra și îndruma pe calea ce duce la viață. Fără ajutorul, mila și binecuvântarea Lui, omenirea se va afunda în starea nepăsării, indiferenței și lipsei de asumare, care o va îndrepta spre autodistrugere.