Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne cheamă astăzi să cinstim pe marele Prooroc Ilie, din cetatea Tesba, din Galaad, care s-a arătat, încă de la nașterea sa, înger în trup, chemat de Dumnezeu să fie temei proorocilor, al doilea Înaintemergător al venirii lui Hristos. Încă din pruncia sa, a urmat calea Domnului, păstrând credința și împodobindu-o cu fapta cea bună. Activitatea sa profetică începe în timpuri extrem de tulburi pentru regatul lui Israel. Țara se împarte în două părți, regatul de Sud și cel de Nord, vor fi în continue și nesfârșite lupte, regii se vor schimba, detronându-se unul pe celălalt, adevăratul Dumnezeu va fi uitat, în locul Lui vor fi adoptate zeități străine, iar oficializarea lor se va petrece în timpul regelui Ahab (873-852 î. Hr.), care-i întrece în răutăți și fărădelegi pe toți înaintașii săi. Condus de soția sa, Izabela, păgână din Fenicia, nedreptățile, idolatria, luptele fraticide, vor atrage mânia, dreaptă, a lui Dumnezeu, asupra lor, încât, timp de 3 ani și 6 luni, cerul s-a închis, pământul devenind ca arama, din pricina lipsei de apă.

În aceste timpuri, de grea încercare, este chemat Proorocul Ilie să facă cunoscută fărădelegea și păcatul neascultării de Dumnezeu a fiilor lui Israel, și să-i întoarcă spre calea cea dreaptă. Mesajul lui a fost respins cu vehemență, ba, mai mult, el era acuzat că aduce asupra țării toate suferințele: „Tu ești cel care aduci nenorociri peste Israel” (IV Regi 18, 17).

Pe muntele Carmel, pentru a arăta pricina răului, abătut asupra țării, printr-o minune, la rugăciunea sa, cerul a trimis foc, arătând care este adevăratul Dumnezeu. Izabela hotărî să ia viața sfântului și așa, călăuzit de îngerul Domnului, a mers 40 de zile, până a ajuns într-o peșteră de pe muntele Horeb. Aici, osteneala călătoriei, tristețea neîmplinirii și limita sufletească, au făcut ca marele prooroc să cadă în descurajare. Atunci, glasul lui Dumnezeu îl întreabă, căutând să-l întărească spre împlinirea misiunii lui: „Ce faci aici Ilie? Încă nu a venit timpul răzbunării. Am 7000 de bărbați care au păstrat credința, nu s-au plecat idolului fertilității Baal”. Într-o adiere de vânt, după cutremur și foc, Domnul i s-a arătat, întărindu-l și trimițându-l să ungă un nou rege, iar ca ucenic, care să-i continue misiunea, să-l cheme pe Elisei, fiul lui Șafat.

Astfel, Ilie, întărit, se întoarce, din nou, spre misiunea sa. Pentru fărădelegile lui, regele Ahab va fi ucis și dezonorat într-o luptă cu sirienii, iar Izabela, soția sa, va fi strivită și ucisă. Pe Elisei, Ilie îl va rândui prooroc, luându-l de la munca câmpului. După multe zile, ostenitoare, pline de încercări, dar încununate cu biruință, în anul 896 î. Hr., Ilie va fi înălțat la ceruri. Pământul nu a fost vrednic să-i primească trupul lui sfânt, de aceea cerul s-a deschis și, într-o flacără de foc, s-a înălțat Ilie pe malul râului Iordan. Ca ajutor și mângâiere, ucenicul său, Elisei, a primit mantia sa, dar și darul profetic, ce stăpânise și lucrase în viața marelui prooroc. Despărțirea lor a fost tumultoasă, unul se înălța, celălalt striga după mângâiere: „Părinte, părinte, carul lui Israel și călăreții lui” (IV Regi 2, 12).

Ceea ce ne obligă să medităm la această mare sărbătoare, din timpul verii, este faptul că, dintre toți proorocii și drepții Vechiului Testament, doar Ilie este cinstit în mod deosebit, fiind numit, alături de Ioan Botezătorul, „înger în trup, temelia proorocilor, al doilea Înaintemergător al lui Hristos, vindecătorul bolilor”.

Proorocul Ilie a fost un înger în trup, pe pământ, viața lui a fost atât de sfântă, încât dorința după Dumnezeu era temeiul și sensul vieții lui. Prin post, rugăciune, răbdare, și biruința multor încercări, prin care a trecut, el a biruit legile fizice trupești, prefăcându-le în dar de sfințenie, devenind o flacără care arde, spre luminarea și trezirea, la credință, a tuturor celor din întunericul deznădejdii și al necredinței. El nu este primul dintre prooroci, nici cel mai mare, precum Ioan Botezătorul, ci baza, temelia tuturor proorocilor.

Misiunea proorocilor a fost aceea de a vesti voia lui Dumnezeu oamenilor, de a-i avertiza și de a-i abate de la căile lor rele. Prin ei, Dumnezeu a vorbit cu oamenii: „Dumnezeu odinioară a grăit prin prooroci” (Evrei 1, 1), va arăta Sfântul Apostol Pavel. Dumnezeu, prin ei, le-a transmis planurile ce le are cu oamenii, popoarele, țările, ei au prevestit venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, împărăția Sa veșnică, dar și avertismentele, prin care omenirea este anunțată de urmările necredinței și neascultării ei.

Ilie este temeiul proorocilor, deoarece el luptă pentru apărarea dreptei credințe, având ca obiect legătura directă și personală cu Dumnezeul Cel viu și adevărat. Această învățătură au lepădat-o fiii lui Israel, negând pe Cel ce este Adevăr, dreptate și iubire, în locul lor, adoptând crima, asuprirea, nedreptatea și fărădelegea.

Însuflețit de dragostea pentru Dumnezeu, Ilie nu se teme, ci înfruntă direct pe rege, acuzându-l că nenorocirile foametei și secetei sunt rezultatul necredinței și părăsirii de Dumnezeu, prin uciderea celor drepți, a profeților, prin păcatul idolatriei, de aceea el, Ilie, printr-o minune, a coborât focul din cer și i-a demonstrat regelui cine este adevăratul Dumnezeu.

Biserica ne mai învață că în timpul istoric, Ilie va fi al doilea înaintemergător, care va profeți venirea a doua a Domnului, așa cum a profețit-o, pe cea dintâi, Ioan Botezătorul. Așa cum, prima dată, a demonstrat că Dumnezeul lui Israel este adevăratul Dumnezeu, înlăturând impostura și minciuna idolatră, înainte de a doua venire pe pământ a Mântuitorului Iisus Hristos, Ilie va reveni și va lupta contra lui Antihrist, dovedind că Iisus Hristos, Mântuitorul, este Dumnezeu, una cu Tatăl în ființă, și, precum au fost rușinați regele Ahab și proorocii mincinoși atunci, tot așa vor fi rușinați, la a doua venire a Mântuitorului, cei care nu au primit cuvântul Acestuia și nu au crezut în El.

Ilie este sfeșnicul de măslin, care aduce omenirii mesajul de păstrare a credinței, și de îndelungă răbdare. Prin jertfa sa, consumată pe muntele Carmel, el înfruntă și acuză omenirea, din toate timpurile și epocile istorice, care-și fabrică ideologii, patimi ce degradează omul, mai ales când acesta neagă și nu-și recunoaște sensul vieții lui, când părăsește pe adevăratul Dumnezeu, făcându-și, din egoism, avere, bani și pofte stricătoare de suflet, proclamându-se pe sine stăpân, omul devenind propria lege. Acest abis al decăderii l-a atins omenirea în timpul Imperiului roman, când, datorită păgânătății, și-a divinizat propriile căderi și patimi.

Ca și altădată, în zilele noastre, se simte, și trăim, cu toții, durerea înstrăinării și depărtării cerului de pământ. Totul este o alergare, fără odihnă, după câștig, fără muncă, profit fără osteneală, și tendința, mereu prezentă, de a ne amăgi unul pe celălalt. Omenirea este mânată și bântuită de văpaia propriului foc aprins din căutarea spre cele trecătoare și înșelătoare, căci, ceea ce ne ucide pe toți sunt păcatele noastre, bazate pe multa lăcomie, agonisire de averi, vrăjmășie, idolii de ieri cu care s-au distrus credința, bunul simț, buna cuviință, înfrânarea, răbdarea, ne ucid pe noi astăzi.

Ne socotim, în mod fals, nemuritori, ne lipsim de Împărăția cerurilor, ca și cum am trăi fără să părăsim această lume, căutând să alungăm din sufletul nostru Biserica și sfinții lui Dumnezeu. Astăzi pământul, cel ce ne hrănește pe toți, este aproape distrus, otrăvurile aruncate pe el, din pricina comodității și lenei noastre, au distrus apa, devenind mormântul unei vieți ce se îndreaptă spre întuneric și ireparabilă distrugere. Omenirea nu mai are nici o șansă decât să plece genunchii precum Ilie, proorocul cel sfânt, pe muntele Carmelului, și acolo să ceară ca Dumnezeu, prin sfinții Săi, să ne călăuzească pe calea vieții și a binecuvântării.

Dezorientarea omului de astăzi, propria sa normă de acțiune, asemenea dreptului la viață și moarte asupra altora, cu tendința de impunere, căutarea fericirii în instincte, prin acumulare de iresponsabilitate și necăutarea spre cele cerești, netrecătoare și veșnice, ignorarea adevărului, printr-o stare de confuzie, amplificată printr-o deșănțată campanie împotriva Bisericii și a sfinților lui Dumnezeu, toate acestea arată clar că mergem, grăbiți, pe calea idolatriei moderne, înșelătoare și stricătoare de suflet.

Sfântul Prooroc Ilie, îngerul în trup, lauda Bisericii și temeiul proorocilor, ne cheamă să ne schimbăm viața, lepădând necredința, vrăjmășia, patimile neroditoare și distrugătoare, să apărăm viața noastră și a copiilor, născuți și nenăscuți, așa cum el a înviat din morți pe fiul văduvei din cetatea Sarepta Sidonului (IV Regi 17, 11-24).

         Să părăsim calea răului și ostenindu-ne, să urcăm pe muntele Taborului, acolo, când, în momentul Schimbării la Față a Domnului (Matei 17, 1-12), Sfântul Prooroc Ilie s-a arătat iarăși, încredințându-ne că, din ceruri, se roagă pentru toți care-l cinstesc și-i urmează, cu credință și răbdare. El ne învață că, pentru a primi, trebuie să cerem, pentru a ne izbăvi de rău și a lupta cu el, trebuie să răbdăm, iar prin rugăciune, să dobândim ajutorul, mila și binecuvântarea lui Dumnezeu.

         Cel ce prin foc și apă a curățit nedreptatea, să aprindă focul credinței în sufletele noastre, să roureze inimile cu adierea vântului verii, ce ne cheamă spre lumina lină a Sfintei Slave, și, împreună, să câștigăm viața cea veșnică și fără sfârșit, în Împărăția lui Dumnezeu!