Veacuri întregi, generații de oameni care s-au succedat unii după alții pe acest pământ, au dorit clipa aceasta unică a venirii Celui promis, pentru a-i scoate din tragedia păcatului și a le arăta sensul unei vieți care să ducă spre viață și spre veșnicie.

Această mare zi, sărbătorită la 25 martie, a fost pregătită pe diferite căi, „după ce Dumnezeu odinioară a grăit părinților noștri prin prooroci” Evrei 1,1 astăzi, iubitorul de oameni Dumnezeu, Care nu a părăsit făptura și lucrul mâinilor Sale, ca un părinte iubitor văzând căderea spre moarte a lumii, tiranizată de diavol și robită spre pătimire, S-a milostivit și a trimis pe Unul-Născut Fiul Său,  pe Domnul și Mântuitorul nostru, chemat să-Și asume printre oameni și rolul de descoperitor al veșnicului și nevăzutului Dumnezeu.

Pentru ca această clipă a coborârii lui Dumnezeu în lume, iar lucrarea mâinilor Lui să devină fapt real și sesizabil în istoria ei, El trebuia să găsească un vas ales, apt pentru ca prin el Dumnezeu să devină Om, să-și asume cele ale noastre, și, cu iubire fără de margini să cuprindă tot neamul omenesc în planul său de izbăvire de moarte și suferință veșnică.

Sfântul Apostol Pavel a rezumat acest mare și irepetabil moment istoric denumindu-l “taină”, ca tot ceea ce este tainic, nu poate fi pătruns, raționalizat, explicat, experimentat, cu un limbaj al omului căzut, supus stricăciunii și morții,  ci trăit cu ochii sufletului credinței, experimentat în taina rugăciunii și a bucuriei izvorâte din cuvintele dumnezeiești aduse lumii de îngerul, trimisul Domnului, către noi cei pământeni.

„Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum (astăzi) descoperită” Colos.1,26 „cu adevărat mare este taina dreptei credințe; Dumnezeu S-a arătat în trup” 1.Tim. 3,16, „iar când a venit plinirea (împlinirea) vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” Gal. 4,4-5. Pregătirea acestui mare eveniment s-a făcut treptat, în acest sens, cele două genealogii ale Mântuitorului Iisus Hristos, păstrate și menționate de Sfinții evangheliști Matei și Luca, ilustrează momentele de curățire progresivă împlinită de-a lungul secolelor, plecând de la oameni pământești și urcând până la cea care avea să primească cu ea unirea cerului cu pământul, a Celui nevăzut care se face văzut, a creaturii cu Creatorul ei. Ea vine până în această clipă ca rod al rugăciunilor părinților ei, vlăstar din rădăcina bătrânului Iesei, tatăl regelui David și, ca și Ioan Botezătorul, cu ai cărui părinți se înrudea, Fecioara Maria devine ușa prin care vestea cea mare, evanghelia trimisă de Dumnezeu omenirii coboară în lume. Imnul pe care Fecioara preamărește pe Dumnezeu după întâlnirea cu Elisabeta, vara ei, Luca 1,46-55 demonstrează evident și inatacabil pentru cei care gândesc rațional, ghidându-se după învățătura Bisericii celei dreptmăritoare, că Preasfânta Fecioară era familiarizată cu istoria mântuirii poporului în mijlocul căruia se născuse, că aștepta și ea un Mântuitor, că Dumnezeu a înălțat-o, numindu-o binecuvântată și fericită că ea face parte din planul lui Dumnezeu tainic de mântuire a neamului omenesc. Ea purta o puritate mai presus de gândirea umană, devenind astăzi, primul om căruia Dumnezeu îi încredințează taina cea din veșnicie, fără prezența ei pregătită să primească în sânul ei preasfânt pe Dumnezeu – Cuvântul care devine Om, dându-i trupul omenesc, nu ar fi existat vestea cea mare, unică, a coborârii Fiului lui Dumnezeu în această lume.

Istorisirea biblică a acestui măreț eveniment este legată de vestirea nașterii lui Ioan Botezătorul după șase luni, în orașul Nazaret, care tradus, înseamnă sfințenie; spre finalul lunii martie când ziua devine mai mare, iar noaptea mai mică, când lumina învinge întunericul, deși nașterea Lui în lume va fi în timpul când întunericul păcatului învăluie întreaga omenire.

Cuvintele trimisului lui Dumnezeu, arhanghelul Gavriil nu sunt cele obișnuite, uzuale pe care și le adresează până astăzi locuitorii țării sfinte – Shalom – pace, ci: “Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine”, Luca 1,28. Bucuria este mesajul Evangheliei, a Ortodoxiei, care în slujirea și misiunea ei, cântă și încântă, laudă și preamărește, adorând bunătatea lui Dumnezeu, care le lucrează în vederea mântuirii noastre. Bucuria este tonalitatea în care se desfășoară cele ale mântuirii noastre: „Iată vă vestesc bucurie mare care va fi pentru tot poporul” Luca 2,10, iar după Înviere, Domnul se adresează sfintelor purtătoare de mir: “Bucurați-v !” Matei 28,9, iar ei “văzându-L înviat S-au bucurat văzând că este Domnul” Ioan 20,20; în noaptea Sfintelor Lui Patimi, Mântuitorul vorbește despre adevărata bucurie a  primirii Duhului Sfânt, a întemeierii Bisericii și a roadelor pe care ea le va aduce în lume: „Acum voi sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima noastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la noi” Ioan 16, 22.

Veacuri întregi omenirea a simțit și trăit distanța de netrecut între ea și Dumnezeu, ca pedeapsă și trăire tensionată după căderea omului despărțit de Creatorul său.

De această dată îngerul Domnului anunță că Dumnezeu este cu această ființă, floarea aleasă a omenirii, una și singura între femei, pricinuitoarea bucuriei și a veștii celei mari, lumea nevăzută intră în legătură cu cea văzută, cele cerești comunică cu cele pământești, cele veșnice coboară în lumea celor vremelnice: “Nu te teme Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” Luca 1,30. În etimologia limbii grecești, harul și bucuria, au aceeași origine, cháris și chará, ele vor arăta că lumea căzută sub semnul fricii, rușinii, spaimei, obsedată de anxietate, este chemată prin mesajul îngerului Gavriil să intre în contact nemijlocit cu Dumnezeu; Fecioara Maria fiind prima făptură în care va coborî Duhul Sfânt, va fi scoasă de sub dominația fricii, harul alungând teama și tristețea, cu cât un suflet este mai luminat de har, este mai liber de orice teamă și necunoscut.

Fecioara, astăzi, află ceea ce omenirea, de veacuri dorea, ea va naște Fiu care va purta numele Iisus – Mântuitor, că Dumnezeu va dărui Pruncului, tronul strămoșului rege David, că împărăția Lui cea veșnică nu va avea sfârșit Luca 1, 33; că poporul în mijlocul căruia El acceptă să se nască a prefigurat Biserica – noul Israel, care va  chema toate popoarele spre mântuire și sfințenie, că  Nazaretul va fi punctul de plecare al sfințeniei în lume.

Această nouă împărăție a Celui ce coboară în lume nu este din această lume, Ioan 18-36 pentru că este împărăția ce se întinde în toată lumea pe care o va câștiga prin mesajul de bucurie și mântuire, va cuceri sufletele, însuflețindu-le spre primirea tainei coborârii lui Dumnezeu între oameni, ca pe oameni să-i ridice în noua și veșnica Lui împărăție.

Dumnezeu nu a dorit ca Sfânta Fecioară care avea să devină Mama Fiului Său să rămână neștiutoare cu privire la rolul ei în pregătirea și împlinirea salvării oamenilor. Acesta a fost scopul coborârii arhanghelului Gavriil în luna a șasea din ceruri, a dialogului pe care acesta îl poartă cu ea. El vine să-i aducă Fecioarei, vestea cea bună – evanghelia, să-i descopere taina ce depășește rațiunea și gândirea omenească care avea să se petreacă în ființa ei, așteptând acceptarea celor dumnezeiești, ca răspuns fără de care venirea Domnului nu s-ar mai fi petrecut. ”Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri” Luca 1,35, astfel, Fecioara devine vas purtător de har și sfințenie, că Preasfânta Treime, prin lucrarea ei, va face cu putință coborârea Mântuitorului la noi. Spre deosebire de preotul Zaharia care este cuprins de îndoială datorită faptului că Elisabeta, soția sa era bătrână, nemaiputând să nască, Preasfânta Fecioară problematizează întrebând cum se poate întâmpla aceasta, deoarece curăția ei feciorelnică era neîntinată. Spre a exemplifica că cele aduse de îngerul Domnului nu sunt fantezii create spre a îndulci auzul oamenilor, sau basme, ce au putere de imaginație irealistă,  este luată ca exemplu Elisabeta care deși bătrână avea un fiu în pântece deja de șase luni.

Umbrirea Duhului Sfânt avea să facă, posibilă coborârea lui Dumnezeu la noi, nu înfricoșându-ne, ci vindecându-ne din tragedia înstrăinării de Dumnezeu.

“Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” Luca 1,38. Fecioara devine Mamă, rămânând Fecioară, vederea, vorbirea și auzirea cuvintelor cerești o încredințează de a consimți: „Iată roaba Domnului”. Prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu în opoziție cu neascultarea primului om, vestea cea bună se răspândește în lume, Dumnezeu se face Om asumându-și cele ale noastre, iar Fecioara Maria, în deplină umilință devine Născătoare de Dumnezeu - theotokos, rezumând toată taina coborârii lui Dumnezeu Cuvântul la noi “Dacă cineva va spune că Sfânta Fecioară nu a servit decât ca loc de trecere pentru Hristos, Care nu S-a alcătuit în ea ca Dumnezeu și Om .... dacă cineva spune că în Sfânta Fecioară s-a format mai întâi un om,  care a fost înlocuit apoi de Dumnezeu... să fie anatema și așezat în ceata ucigașilor de Dumnezeu”. Sf. Grigorie Teologul – Scrisoarea 101 către preotul Clindonie contra ereticului Apolinarie P.G.37.

Un capitol definitoriu legat de această mare taină a credinței noastre îl reprezintă imnul de preamărire adus lui Dumnezeu de către Preasfânta Fecioară după întâlnirea cu Elisabeta. Aceasta din urmă, la glasul Fecioarei, va trăi o revelație umplându-se de bucurie.

Doar în câteva cuvinte, Sf. Evanghelist Luca concentrează două fapte extraordinare petrecute în momentul întâlnirii dintre Fecioara Maria și Elisabeta: “De unde aceasta să vină la mine Maica Domnului meu, cum veni la urechile  mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecul meu” Luca 1,44. Pătrunderea harului în sufletele oamenilor nu anihilează puterea minții  și personalitatea lor, ci dimpotrivă, le luminează, le crează starea de bucurie și împlinire. Este ceea ce trăim noi, împărtășindu-ne din Taina Sfintei Euharistii spre bucurie, veselie,  sănătate trupeacă și sufletească. Cele ce nu se pot exprima în cuvinte,  se exprimă prin taina adâncă a tăcerii și a privirii.

Imnul de preamărire a Maicii Domnului este rodul vizibil al prezenței directe a harului în sufletul ei. Acest imn cuprinde trei coordonate ce realizează următoarele aspecte:

- Fecioara mulțumește pentru marea misiune și chemare pe care Dumnezeu i-a încredințat-o: „că a căutat spre smerenia roabei Sale, iată, de acum mă voi ferici toate neamurile” Luca 1,48;

- lucrările lui Dumnezeu se deosebesc fundamental de cele omenești bazate pe lucruri trecătoare și efemere: „a coborât pe cei puternici de pe scaun și a înălțat pe cei smeriți” Luca 1,52. Venirea Lui în lume nu presupune onoruri și puteri lumești, nu bogăție și  condiții materiale, ci răbdare, credință și așteptare. „Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ca să rușineze pe cele tari” 1 Cor.1,28.

- prezența Lui nevăzută de la Patriarhul Avraam până astăzi a fost una discretă, iubitoare și pregătitoare pentru mântuirea neamului omenesc: „a sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-și aducă aminte de mila Sa către părinții noștri lui Avraam și seminției lui până în veac” Luca 1,54.

Imnul de preamărire a lui Dumnezeu înălțat de Sfânta Fecioară puternic influențat de lectura cărților sfinte exprimă momentul maxim al bucuriei, având siguranța împlinirii a celor de demult promise, iar acum vestite ca lucrări ale lui Dumnezeu în lume. Ea dă mărturie că așteptarea generațiilor nu a fost uitată și zadarnică, fiind luminată de puterea și lucrarea Duhului Sfânt, Fecioara Maria înțelege pentru ce ea a fost aleasă să devină Maica Domnului și a bucuriei noastre. Toate strădaniile omului fără de Dumnezeu, care se bazează exclusiv pe factori de ordin omenesc se prăbușesc și pier așa cum sunt toate cele omenești. Dumnezeu risipește pe cei mândri, răstoarnă pe cei puternici, scoate afară pe cei bogați, dar îi înalță pe cei smeriți, această imagine fiind o anticipare a învățăturii pe care Domnul o va exprima în cele nouă Fericiri.

Omul contemporan a devenit cel care își caută fericirea în lucrurile pieritoare și efemere. Răbdarea și smerenia au început să-i fie străine, totul  devine mecanic și fără viață.

Pentru el, adevăratele bucurii se limitează la cele pieritoare și de moment. Noutatea sfintei sărbători a Bunei Vestiri constă în aceea că bucuria adusă lumii nu se pierde, nu se limitează la spațiu și trup, ci, străbătând istoria lumii cu fiecare generație ce trece pe acest pământ îi mijlocește acesteia calea spre adevărata fericire.

Maica Domnului devine început al bucuriei, afară de ea, bucuriile omenești sunt de moment și limitate. De aceea, noi mărturisim împreună cu arhanghelul Gavriil: “Bucură-te, bucuria lumii, Fecioară nenuntită, Maica Dumnezeului nostru!”