Duminica a 4-a din Postul Sfintelor Paşti este închinată Sfântului Ioan Scărarul, un mare ascet al creştinătăţii, numit astfel după cartea sa intitulată: „Scara raiului”.

Sfântul Ioan Scărarul s-a născut în jurul anului 579 şi a adormit întru Domnul în anul 649. A intrat în mănăstirea din muntele Sinai la vârsta de şaisprezece ani. Deşi foarte tânăr, s-a dovedit a fi învăţat în toate ştiinţele vremii. Pentru multa dragoste care o avea faţă de Dumnezeu, s-a dus la Muntele Sinai, unde s-a făcut monah şi a petrecut în ascultare. Mai târziu, când a ajuns la vârsta de nouăsprezece ani, pornind de acolo, s-a dus la un loc de sihăstrie, unde şi-a început lupta pentru dobândirea virtuţilor. Locul acesta se numea Tolas; a petrecut aici patruzeci de ani nevoindu-se din dragoste pentru Dumnezeu. Mâncarea era foarte sărăcăcioasă, trăind în post şi rugăciune, astfel alungând orice mândrie care îi răsărea în suflet.

Osârduindu-se deci în toată virtutea şi ducând viaţă îmbelşugată, el s-a învrednicit de nenumărate mari vedenii – Sf. Ioan căuta mereu să împlinească voia lui Dumnezeu şi întotdeauna să-şi sporească virtuţile. Pentru aceasta Dumnezeu l-a răsplatit prin darul vedeniilor sau al clarviziunii. Pe când se afla odată în chilia lui şi un ucenic al lui dormea într-un loc îndepărtat sub o stâncă mare, care era gata să cadă şi să-l zdrobească, cunoscând acest lucru prin Duhul Sfânt, a scos pe ucenicul lui din primejdia care-l pândea, arătându-i-se în somn şi făcându-l să se ridice din locul acela în care peste puţin timp ar fi avut să moară.

Deci, ajungând pe culmea virtuţilor şi conducând vreme îndelungată ca egumen mănăstirea din Sfântul Munte Sinai, a părăsit apoi viaţa aceasta trecătoare, mutându-se la viaţa cea veşnică, după ce mai înainte a alcătuit cartea aceea plină de înălţări duhovniceşti şi dumnezeieşti, care se numeşte „Scara”. Cartea este una dintre cele mai apreciate opere ale spiritualităţii creştine, o carte în treizeci de capitole, care nu sunt altceva decât treizeci de trepte ale vieţii creştine, trepte ale devenirii întru desăvârşire. Fiecare treaptă înseamnă despătimirea omului de un păcat şi dobândirea unei virtuţi antagonice acelui păcat, iar în acest suiş nu există oprire. Cel care se opreşte, cade, iar căderea este cu atât mai vătămătoare pentru suflet cu cât el poate cădea de pe treptele superioare, asa cum se vede şi în fresca de la Mânăstirea Suceviţa. Nu toţi reuşesc să ajungă la fericirea dumnezeiască, nu pentru că Dumnezeu nu ar vrea ca toţi să se mântuiască, ci datorită propriilor slăbiciuni şi inconsecvenţei oamenilor pe calea urmării lui Hristos. Cuvintele din „Scara” Sfântului Ioan ne aduc în inimă întărire şi determinare pe calea postului, în acest „urcuş spre Înviere”. Să încercăm să citim această carte. Dar mai ales să urmăm îndemnurile acestui mare sfânt: “Dă-i cu râvnă lui Hristos tinereţile tale şi te vei bucura la bătrâneţe de nepătimire“.

Articol realizat de Brânză Bogdan, elev în clasa a XII-a la Seminarul Teologic “Sf. Ioan Gură de Aur” din Huşi