† PS Corneliu, Episcopul Huşilor
Ceea ce înfricoşează, cutremură şi resemnează este de obicei
evitat. Toate făpturile existente, cunosc din experienţa
altora că într-una din zile, vor pleca de pe acest pământ.
Părăsirea trupului de către suflet, creştinii o numim despărţire,
lumea o numeşte moarte, durere, tristeţe, părăsire pentru
totdeauna a acestei lumi, pentru cei depărtaţi de Dumnezeu,
tragedie de neînţeles, pentru cei ce au urmat calea vieţii,
odihnă şi aşteptare.
Spre meditare propun minunea învierii lui Lazăr cel mort
de patru zile, relatată şi prezentată de Sfântul evanghelist
Ioan în capitolul 11.
Spre deosebire de învierile fiului văduvei din Nain, a
fiicei lui Iair, învierea lui Lazăr, cuprinde partea sentimentală,
pentru că Hristos Mântuitorul îl preţuia, iubea şi-l considera
prieten apropiat. Suferinţa morţii întristează şi prietenii
şi cunoscuţii, şi pe cei dragi, pentru că noi în faţa unei
astfel de dureri, suntem lipsiţi de orice putere.
Fiul Tatălui, coborât între oameni spre a-i izbăvi de moarte
prin moartea Lui, nu putea rămâne indiferent faţă de cei
în mijlocul cărora decurgea existenţa Sa pământească.
El nu acceptă să moară pentru noi dintr-un sentiment abstract
al datoriei, sau ascultând de un imperativ categoric, ci
pentru faptul că a vibrat puternic, stăpânit fiind de o
dragoste caldă faţă de cei din jurul Lui. Sfântul evanghelist
Ioan, mărturiseşte aceasta când spune că: „Iisus i-a iubit
pe ai Săi din lume până la sfârşit” Ioan 13, 1.
În toată existenţa Sa pământească, în învăţătura Sa, Iisus
a arătat puterea iubirii Sale şi compasiunea Sa faţă de
trista realitate a durerilor acestei lumi. Când Iisus Domnul
află de boala lui Lazăr, spune: „Această boală nu este spre
moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul
lui Dumnezeu să se preamărească” Ioan 11, 4.
Ca cel ce era şi este Dumnezeu, ştia că din acest eveniment
tragic, va răsări o lumină cerească, deşi peste puţin, copleşit
ca om de durerea provocată de moarte, va lăcrima în faţa
tristei realităţi.
„Lazăr, prietenul
nostru”
Încă odată se subliniază câteva aspecte divergente asupra
aceleiaşi realităţi, Domnul, Stăpânul vieţii şi al morţii,
Lazăr mort, plecat dintre cei vii, Marta şi Maria, surorile
lui în pragul durerii, mulţimea nedumerită, Apostolii contrariaţi.
Din acest motiv, spre a lăsa ca lucrurile să se desfăşoare
după rânduială şi adesea cu un scop ascuns, Domnul nu se
grăbeşte spre Betania aşa cum era firesc după atitudinea
noastră omenească, ci întârzie încă două zile, apoi, spre
a pune capăt întrebărilor contradictorii pe care Apostolii
şi le adresau, El le spune direct: „Lazăr, prietenul nostru
- insistând asupra acestui cuvânt - a adormit; Mă duc să-l
trezesc”. Din această afirmaţie, observăm că despărţirea
sufletului de trup, moartea, Domnul o consideră somn. Dar
nu este înţeles de cei care-L ascultau, de aceea spune clar:
„Lazăr a murit”, subliniind că acest trist eveniment se
va preface în bucurie şi în prilej de întărire a credinţei
lor. Toma - auzind că Lazăr a murit, se lasă pradă pesimismului
propriu firii sale şi afirmă: „Să mergem să murim cu El”
11, 6.
Aplecat din fire spre îndoială, înclinat să acorde întâietate
aspectelor negative ale existenţei, Toma se arată resemnat
la gândul că într-o zi vă împărtăşi şi el, şi cei prezenţi,
soarta lui Lazăr.
Din cuvintele lui, reiese uşor faptul că el nu aştepta
o minune, ci o resemnare pasivă, care defineşte pe fiecare
om care află de moartea cuiva dintre semenii lui. Dar Toma
demonstrează şi marea capacitate de sacrificiu, care deocamdată
nu este dublată de o credinţă egală cu puterea sa de dăruire.
O va primi după venirea Duhului Sfânt peste el, când va
mărturisi neşovăielnic dumnezeirea Mântuitorului Hristos
şi puterea reală a Învierii Lui.
Ajuns în Betania, localitate apropiată de Ierusalim, Lazăr
se afla în mormânt de patru zile. Până astăzi se află mormântul
lui Lazăr, adânc şi bine conservat. Ruinele casei lui Lazăr
îl prezintă a fi un om înstărit, bine situat, ospitalier
pentru că în această casă, Domnul sosea adesea.
Mulţimea iudeilor aflată în casa lui Lazăr demonstrează
locul şi rolul lui în societatea timpului său. Graba Martei,
sora lui Lazăr de a-L întâmpina pe bunul Mântuitor, corespunde
cu portretul schiţat în câteva cuvinte de către Sfântul
evanghelist Luca, fire activă, impetuoasă, ea nu are răbdare,
nici chiar în aceste momente grele, nădăjduind că prezenţa
Mântuitorului va aduce alinare durerii pricinuită de plecarea
fratelui ei: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu
n-ar fi murit”, fiind urmate de o puternică mărturisire
de credinţă: „Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la
Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da” 11, 22.
Observând credinţa ei, Domnul îi spune “Fratele tău va
învia”. Această afirmaţienu o surprinde, deoarece ea ştie
că morţii vor învia în ziua cea de apoi. Pentru înţelegerea
unui adevăr mai greu de purtat, El îi spune: „Eu sunt învierea
şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”
11, 25-26.
Asemănătoare cuvinte rostise Domnul în Sinagoga din Capernaum
şi la „vindecarea slăbănogului din Ierusalim” Ioan 5,de
această dată, afirmaţia Lui fiind mai categorică, directă,
El descoperind Martei că dăruieşte viaţa celor vii, dar
şi celor morţi. Pentru a înţelege această taină, Marta trebuie
să dea dovadă de credinţă, de aceea este întrebată direct
şi în public „Crezi tu aceasta”, aşa cum pe drumul Cezarerii
lui Filip, întreabă pe cel pe care trebuia să-l mântuiască
aşteptând răspunsul credinţei. Aproape ca şi acelaşi răspuns
al lui Petru, Marta crede şi mărturiseşte: „Da, Doamne,
Eu am crezut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care
a venit în lume” 11, 27. Mărturisirea ei avea darul să grăbească
minunea menită să descopere din plin dumnezeirea Mântuitorului,
şi să anticipeze biruinţa Lui definitivă asupra morţii.
Această mărturisire a venit din partea Martei adânc ancorată
în realităţile vieţii, din partea unei urmaşe a Evei care
avea să fie mântuită prin întruparea şi răstignirea Cuvântului.
„Doamne, dacă ai fi
fost aici...”
Atitudinea Mariei, sora Martei, descoperă neputinţa neamului
omenesc în faţa morţii, tristeţea şi durerea: „Doamne, dacă
ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” 11, 32. Apoi,
plânsul şi lacrimile, au completat durerea şi semnul vădit
al neputinţei.
În această atmosferă, Domnul lăcrimează din compasiune
pentru tragedia umană, tulburându-se în faţa morţii apărute
ca fenomen străin şi nedorit de Dumnezeu, dar din nefericire
asumat de om prin neascultare şi cădere. Iisus plânge, se
întristează pentru că era şi Om purtător al durerilor noastre,
şi nu-I erau deloc străine. Indiferenţa şi necredinţa contemporanilor
Lui, necredinţa şi indiferenţa din zilele noastre, răutatea
şi tirania multora dintre noi îi provoacă durere, lacrimi
şi tristeţe, până când va fi un cer şi un pământ nou.
„Unde l-aţi pus? Doamne, vino şi vezi”. În cartea de slujbă
numită Triod, poetul liturgic a rezumat sistematizând: „Ca
un muritor ai întrebat, iar ca un Dumnezeu l-ai înviat”.
Oare El nu ştia unde se află trupul celui plecat? Dar aici
se descoperă şi latura umană de a pune întrebări, chiar
dacă adesea nu află la toate răspunsul aşteptat. Ca Om adevărat
pune întrebări, ca Dumnezeu - Stăpân peste vii şi morţi,
El biruieşte moartea şi îl readuce pe Lazăr la viaţă.
Lucrările omeneşti se împletesc în persoana Mântuitorului
împreună cu cele dumnezeieşti fiind conduse de acelaşi subiect,
care sunt teandrice, fiecare purtând pecetea celor două
firi, deşi uneori este vizibilă şi directă, cea umană sau
divină. Nicio minune relatată de sfintele evanghelii nu
pune atât de bine în lumină, precum învierea lui Lazăr,
caracterul teandric al lucrărilor Dumnezeului întrupat.
Mormântul lui Lazăr, acoperit cu o piatră mare, devine
simbolul mormântului omenirii, cel mort de patru zile, intrat
în descompunere, reprezintă omenirea răspândită în cele
patru puncte cardinale aflată sub piatra mare a uitării
şi depărtării de Dumnezeu. „Ridicaţi piatra” - numai Unul
Dumnezeu putea ridica piatra grea de neclintit a înstrăinării
şi necredinţei în care omenirea se afunda.
Descompunerea fizică precum şi prefacerea trupului stricăcios
al omului, descoperă starea jalnică a omului, puterea şi
triumful lui. Înainte de a învinge moartea prin moartea
Sa pe cruce, Iisus ia contact direct cu realitatea ei crudă
sub cel mai înfricoşător aspect.
De ce a venit Hristos
pe pământ?
Atunci când Domnul vorbeşte despre slava lui Dumnezeu pe
care o va vedea Marta dacă va crede, El are în vedere lucrarea
de mântuire a lumii, a lui Hristos şi a Duhului Sfânt. În
paginile Sfintei Scripturi, slava lui Dumnezeu se prezintă
prin descoperirea tuturor celor trei persoane ale Preasfintei
Treimi. Tatăl este numit „Părintele slavei” Efes.1,17,Fiul,
strălucirea slavei lui Dumnezeu” Evrei 1, 3,iar Sfântul
Duh Duhul slavei” I Petru 4, 14. Slava pe care se va învrednici
Marta să o contemple şi care i se va descoperi, va fi lucrarea
Fiului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt. Minunea învierii
din morţi a lui Lazăr, va anticipa minunea învierii finale
a omenirii, transfigurarea întregii creaţii, străbătută
de har, slava lui Dumnezeu devenind vizibilă tuturor.
De aceea, Domnul ridică ochii spre cer şi spune: „Părinte
îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna
Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis,
ca să creadă că Tu M-ai trimis” Ioan 11, 41-42.Această rugăciune
exprimă acordul perfect între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu
Fiul, precum şi faptul că încă odată dă răspunsul la întrebarea:
„De ce a venit Hristos pe pământ?” Minunea învierii lui
Lazăr va fi săvârşită pentru ca omenirea să creadă în dumnezeirea
lui Iisus.
Moartea cu care răspândea putreziciunea şi durerea, opune
rezistenţă în faţa vieţii, din acest motiv, Domnul strigă
cu glas mare: „Lazăre, vino afară!” păstorul îşi cheamă
oaia cea pierdută şi o invită la viaţă, şi la Învierea de
apoi, toţi cei morţi vor fi strigaţi, fiecare după numele
ce l-a purtat în această lume.
Îndată ce l-a chemat pe nume, Lazăr a ieşit viu din mormânt,
revenind la această viaţă din care plecase, asemenea unui
om trezit dintr-un somn adânc. În Hristos, moartea va fi
învinsă deplin, deoarece după Înviere, trupul Lui va deveni
nemuritor, intrând definitiv în existenţa eliberată definitiv
de sub dominaţia morţii.
Şedinţa s-a încheiat
cu hotărârea de a-L omorî pe Iisus
Învierea lui Lazăr, a trezit reacţii diferite la martorii
oculari. Pe unii i-a câştigat, crezând că Iisus este Dumnezeu
Cel veşnic. Alţii, plini de ură, potrivnici lui Iisus, au
plecat să înştiinţeze pe farisei, vestea provocând adevărată
panică, deoarece a fost convocat Sinedriul (forul suprem
de judecată al evreilor, compus din 71 de membri). Membrii
nu se îndoiesc de minunea petrecută, Lazăr era un om viu,
trăia, mărturisea el, semenii lui. Ceea ce înspăimântă este
puterea lui Iisus de a săvârşi minuni: „Ce facem, pentru
că Omul Acesta face minuni?” 11, 47s-au întrebat ei.
Mai demult, aceşti farisei cereau semne de la Iisus, acum
l-au văzut şi i-a deranjat cumplit. Aşa cum prezise altădată,
nici chiar de va învia cineva din morţi, tot nu vor crede”
Luca 16, 31 învierea lui Lazăr i-a contrariat, provocându-i.
Caiafa arhiereul, exponentul omului politic, concluzionează:
„Este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să
piară tot neamul” 11, 50- cuvinte profetice pe care el nu
le înţelege. Fără a realiza ce spune, Caiafa descoperă cu
anticipaţie sensul morţii lui Hristos, Care moare pe cruce
pentru ca să ne izbăvească pe toţi. Oamenii de multe ori
pot deveni ecouri ale unor intenţii divine, în ciuda ignoranţei
lor şi chiar împotriva voinţei proprii. Argumentarea lui
Caiafa „i-a convins pe membrii Sinedriului, din ziua aceea
s-au hotărât să-L omoare pe Iisus” 11, 53.
Şedinţa s-a încheiat cu hotărârea de a-L omorî pe Iisus.
Contradictorie hotărâre, în locul vieţii, cer moartea, în
locul bunătăţii, preferă răutatea, „Cum suntem noi astăzi?”
Ce mai impresionează pe omul nerăbdător, avid după bani
mulţi şi după profit fără muncă asiduă? Ce mesaj mai are
învierea lui Lazăr când peste tot domneşte moartea, stricăciunea,
uitarea de Dumnezeu, nedreptatea, minciuna, lipsa de dăruire
şi sacrificiu? Câţi mai gândesc la propria viaţă care are
un sfârşit pe pământ, şi un nou început în ceruri? Câţi
dintre marea masă de oameni răniţi de răutăţi şi fărădelegi
exprimă cu Marta mărturisirea credinţei lor: „Eu am crezut
şi cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a
venit în lume!”
Înainte ne stau cele mai înfricoşătoare momente din viaţa
Dumnezeului Celui întrupat. Acestea ne invită la atitudine
responsabilă, firească de creştin care trăieşte pe pământ
pregătindu-se pentru ceruri, care descoperă bunătatea lui
Dumnezeu şi pe care o împărtăşeşte tuturor, care crede în
biruinţa crucii în ciuda greutăţii ei, a biruinţei asupra
morţii, căci învierea lui Lazăr este anticiparea propriei
noastre învieri.
Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 9 aprilie 2012