† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Fiecare dintre noi aşteaptă o nouă zi, sperând în timpuri
şi clipe mai bune. Există în firea umană dorinţa de viaţă,
de bucurie, de nemurire. În ciuda atâtor încercări, omenirea
speră că timpul trecut îi poate fi de folos pentru ca să
acţioneze mai bine în viitor. Studierea faptelor petrecute
în timpurile trecute este obiectul istoriei lumii şi al
fiecărei persoane în parte. Cu toate acestea, cei mai mulţi
nu problematizăm aceasta, unii cu nostalgia trecutului,
alţii cu bucuria prezentului, cei mai mulţi cu dorinţa de
a cunoaşte ce valoare are timpul, ce şi cât de mult ne influenţează
propria viaţă şi propria mântuire.

Din cele relatate din Sfintele Scripturi şi din învăţătura
Bisericii învăţăm foarte clar că Întruparea Mântuitorului
a fost rânduită din veşnicie şi că a fost pregătită pe căi
tainice, în toată perioada care a precedat acest eveniment
istoric, care avea să aibă loc într-un moment determinant
al devenirii istoriei. Mântuitorul, de altfel, Îşi începe
învăţătura Sa cu cuvintele "S-a împlinit vremea"
(Marcu 1, 15), subliniind faptul că venirea Lui printre
oameni s-a petrecut într-un moment dat, condiţionat de coordonate
bine definite. Pentru viziunea creştină a trecerii timpului,
lumea şi timpul, din cauza căderii omului în păcat, s-au
viciat. Dacă înainte de Întrupare timpul era privit dintr-o
perspectivă negativă, deoarece acesta oglindea depărtarea
omului de Dumnezeu, după Întruparea Mântuitorului timpul
a fost sfinţit, căpătând o valoare şi o plinătate deosebită.
De altfel, Sfânta Scriptură aşa începe, "că la început,
Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Facere 1, 1),
deci a existat un început, în care Dumnezeu a creat toate,
iar Sfântul Evanghelist Ioan spune că "la început a
fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu
era Cuvântul" (Ioan 1, 1). Întrucât Mântuitorul S-a
întrupat şi a suferit şi S-a jertfit în timp, dăruindu-ne
nouă astfel mântuirea, salvarea sufletului, rezultă că El
a conferit timpului sens, iar clipei o valoare inestimabilă.
Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr deoarece
noi ne mântuim sau ne pierdem în cuprinsul acestei clipe,
care poate fi convertită în veşnicie. "Astăzi s-a făcut
mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiul lui Avraam"
(Luca 19, 19), va spune Mântuitorul lui Zaheu, sau tâlharului
de pe cruce: "Astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Luca
23, 43). Observăm cum acest adverb de timp capătă o valoare
teologică şi, în acelaşi timp, un mesaj pentru fiecare creştin.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, explicând taina Naşterii
Mântuitorului, scria în Epistola către Galateni că la "plinirea
vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său" (Galateni 4,
4). Deci timpul istoric a fost folosit pentru a evoca evenimentul
Naşterii Domnului, unic şi irepetabil în istorie, când omenirea
a fost pregătită pe multiple planuri, toată desfăşurarea
istoriei, precum şi evoluţia diferitelor epoci care au pregătit
venirea Domnului tind spre acest eveniment unic, menit să
dea sens creaţiei, să o restabilească în starea de puritate
anterioară căderii omului în păcat. De aceea, formularea
Sfântului Apostol Pavel, "plinirea vremii", indică
momentul în care experienţa păcatului şi a depărtării omului
de Dumnezeu a atins apogeul, iar Dumnezeu a luat iniţiativa
ca să vină în chip smerit către noi oamenii pentru a ne
ridica acolo de unde am căzut. Deci starea omenirii înainte
de venirea Mântuitorului poate fi caracterizată ca o stare
de tensiune, pe de o parte dorinţa de a fi cu Dumnezeu,
dar şi momente care au dus la depărtarea de Dumnezeu, aşa
cum Sf. Arhidiacon Ştefan aduce în rechizitorul formulat
la adresa Sinedriului: "Voi pururea staţi împotriva
Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi"
(Fapte 7, 51). Observăm tensiunea, pe de o parte, de a se
împotrivi rânduirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte,
dorinţa de a fi împreună şi alături cu Dumnezeu.

Timpul capătă un nou sens odată cu
Întruparea Mântuitorului

Deci valoarea timpului în creştinism este, după Întruparea
Mântuitorului, valoarea mântuirii, pentru că salvarea şi
mântuirea noastră se fac în timp, iar timpul capătă un nou
sens odată cu Întruparea Mântuitorului. De altfel, când
prăznuim sărbătorile sau le trăim, nu facem amintire a cele
petrecute acum câteva secole sau mii de ani, ci trăim taina,
ca pe ceva prezent. "Astăzi este începutul mântuirii
noastre, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face".
"Astăzi vă binevestesc vouă bucurie mare. Căci vi S-a
născut Mântuitor în cetatea lui David" (Luca 2, 10-11).
Deci cuvântul veşniciei devine prezent în viaţa noastră,
a creştinilor, şi Întruparea Domnului apare în fiecare an
la sărbătoarea Crăciunului ca un nou început pentru viaţa
noastră, pentru sufletul nostru şi pentru destinaţia noastră
finală, care este cerul, unde ne aşteaptă Dumnezeu cu îngerii
Lui.

Încă din copilărie, într-o foarte scurtă rugăciune, fiecare
copil este îndemnat: "Creştine, totdeauna lucrul tău
să-l începi cu Dumnezeu". Orice lucru bun are un început,
după cum şi orice lucru rău prima dată se săvârşeşte în
minte, în raţiune şi după aceea devine realitate a vieţii.
Deci orice început bun este gândul cel bun, care are nevoie
de ajutorul, de mila şi de binecuvântarea lui Dumnezeu,
căci nu putem începe nimic fără să fim inspiraţi şi nu putem
desăvârşi nimic fără să fim ajutaţi de Dumnezeu. În Sfintele
Evanghelii, când Mântuitorul adesea era întrebat de apostoli,
El se referea la clipa care o trăia - "vremea Mea nu
s-a împlinit încă" (Ioan 7, 8). Deci, toate aceste
clipe ale istoriei mântuirii neamului nostru omenesc sunt
repere, coordonate ale timpului, care, dacă sunt folosite
pentru binele sufletului nostru, devin clipe binecuvântate,
dacă sunt folosite pentru a pierde şi irosi ceea ce este
foarte important pentru noi, sunt clipe pierdute, pentru
că nici o clipă nu se mai repetă. Fiecare etapă a vieţii
noastre îşi are cursul ei - copilăria, tinereţea, vârsta
înaintată - şi depinde de felul cum noi ştim să o folosim.
De altfel, tensiunea acesta între poporul ales şi Dumnezeu,
Izvorul vieţii, a fost generată şi menţionată în primul
rând în scrierile şi în cuvântările profeţilor Vechiului
Testament. Mesajul lor era unul foarte clar, de a se întoarce
poporul pentru cât mai este timp: "Ascultă, Israele!
Ia aminte pământule, căci Domnul îţi vorbeşte! Ce puteam
să fac pentru voi, pentru via aceasta şi nu am făcut?"
(Isaia 1, 2; 5, 4). În orice clipă a vieţii există posibilitatea
întoarcerii, şi începutul cel bun este cel în care am renunţat
la egoismul din noi, la individualismul care caracterizează
în mare parte societatea timpului nostru, şi lăsăm ca Dumnezeu
să fie Cel care devine sensul vieţii noastre, binecuvântarea
şi plinirea sau săvârşirea timpului bun pe care îl avem
de împlinit. De altfel, în practica liturgică a Bisericii
noastre, Sfântul Vasile cel Mare, a cărui Sfântă Liturghie
o săvârşim de zece ori pe an, în rugăciunea Anaforalei,
cere ca Dumnezeu să binecuvânteze cununa anului bunătăţii
Sale: "Ca El să ni se arate nouă cu bogate îndurări,
şi cu timpuri bine întocmite şi de folos, dăruind şi pământului
ploaie lină spre rodire şi pe noi să ne păzească fii ai
luminii şi ai zilei arătându-ne". Timpul devine astfel
sfinţit în momentul în care este chemată mila, ajutorul
şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cum depăşim starea de nelucrare a
firii umane

Timpul pierdut care a fost favorabil nouă spre plinirea
binelui şi nu l-am folosit sigur nu mai revine. Dar avem
posibilitatea ca cel pe care încă îl avem la dispoziţie
să îl folosim şi să îl convertim în aşa fel încât să întrecem
ceea ce am pierdut odinioară. Starea de umilinţă a firii
umane care este dispusă să accepte mai uşor nelucrarea decât
lucrarea poate fi depăşită prin voinţă şi, în al doilea
rând, printr-o credinţă sinceră şi profundă.

Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume şi Se naşte în condiţii
smerite, ia chipul unui prunc, al unui copil şi El ne învaţă
în Sfânta Evanghelie că cine doreşte să intre în împărăţia
lui Dumnezeu, dacă nu se va întoarce şi nu va fi ca un prunc,
nu va intra în ea (Matei 18, 3). Deci perioada copilăriei
devine purtătoarea unei semnificaţii spirituale noi. Cei
ce vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie
ca pruncii; nici un copil, nici un prunc nu se gândeşte
la dimensiunea timpului. De aceea, Mântuitorul dă exemplul
unui copil nevinovat care este pentru noi reper pentru a
intra în împărăţia lui Dumnezeu. Deci orice om, orice creştin
este chemat să folosească timpul în favoarea salvării sufletului
lui. Timpul pierdut sigur nu se mai întoarce, dar avem şansa
unică, de aceea S-a întrupat Mântuitorul, ca timpul ce-l
mai avem de trecut să-l petrecem în pace, lucrând şi făcând
cele după voia Lui. De altfel, în ectenia cererilor Sfintei
Liturghii cerem ca Dumnezeu să ne dea "ziua toată,
desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat". Deci,
aceasta este dimensiunea timpului nostru, ca şi creştini,
aceea de a-l folosi spre mântuirea noastră şi a semenilor
noştri.

Lucrurile cele bune, cu foarte multă osteneală şi cu foarte
multă lucrare, se împlinesc. În ultima carte a Noului Testament,
în Apocalipsă, se scrie, în viziunea Sfântului Ioan, că
a văzut un miel înjunghiat (Apoc. 5, 6), de la întemeierea
lumii, deci creaţia s-a întemeiat pe jertfă. Din acest motiv
observăm cum la chemarea cerului de pace şi bunăvoire între
oameni (Luca 2, 10-11), printr-un rege crud, tiranic şi
doritor de putere omenirea răspunde cu indiferenţă, ură
şi duşmănie. Deci, "întru ale Sale a venit, dar ai
Săi (oamenii) nu L-au primit" (Ioan 1, 11), iar celor
care cred în numele Lui, "le-a dat putere să devină
fiii lui Dumnezeu" (Ioan 1, 12).

Legat de taina Întrupării Mântuitorului în timpul nostru
istoric, supus schimbărilor şi trecerii anilor, se menţionează
de către Sfintele Evanghelii indiferenţa, starea de păcat
şi egoism a acestei lumi.

De altfel, întreaga viaţă pământească a Mântuitorului a
fost o jertfă nesfârşită, pentru că vedem, pe de o parte,
dorinţa celor care voiau să Îl asculte, iar pe de altă parte,
cei mai mulţi care Îl refuzau. Însă, în istoria pregătirii
venirii Domnului sunt momente importante care scot în evidenţă
faptul că cele întâmplate în Legea cea Veche se împlinesc
în Legea cea Nouă. Astfel, Iosif este vândut de fraţii lui,
observăm aici o jertfă, iar în momentul când Iacob, părintele
lor, a murit, fraţii lui se temeau că Iosif se va răzbuna
pe ei, însă el în ultimul capitol al cărţii Facerea spune
aşa: "Iată voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu
le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să
păstreze viaţa unui popor numeros" (Facere 50, 20).
Deci vedem că chiar atunci când răul este prezent în viaţa
noastră şi cere sacrificiu, acest sacrificiu de multe ori
revine în viaţa noastră ca o binecuvântare şi ca un semn
prin care suntem salvaţi de la multe încercări. Aşa privim
noi din perspectiva creştină orice zi a martiriului unui
sfânt; s-a născut spre o viaţă nouă, spre împărăţia cea
fără de sfârşit a lui Dumnezeu. De aceea, ziua martiriului
unui sfânt este ziua începutului unei noi vieţi. Însăşi
viaţa Bisericii este un martiriu continuu, mereu atacată,
mereu afectată de tot felul de acuzaţii făcute de oameni
care sunt uneltele celui rău şi care sunt departe de trăirea
şi viaţa creştină. Însă Biserica triumfă, căci ea este cea
care, deşi mereu se jertfeşte, totdeauna aduce bucuria biruinţei
Învierii, pentru că este condusă de Cel ce a biruit moartea
şi răutatea acestei lumi.

Cei care au credinţă puternică trăiesc
minuni

Timpurile zilelor noastre sunt mereu zbuciumate şi lipsite
de liniştea şi pacea de odinioară. Mare parte a omenirii
trăieşte momentul şi clipa ca fiind unice, marcate prin
plăcere şi înşelare. La acestea contribuie atitudinea noastră
tot mai indiferentă, lipsită de credinţă, compasiune şi
respect. Omul zilelor noastre a devenit sclavul unei tehnologii
care-l îmbolnăveşte, creându-i dependenţe nevindecabile,
aducându-i în final moartea; nu mai are răbdare şi doreşte
ca în cea mai scurtă clipă să afle răspunsul la toate întrebările
lui, unele tot mai iraţionale şi lipsite de sens decât altele.

Există o tendinţă de a explica raţional şi tehnicizat totul,
deşi în capitolul cel mai important din viaţa noastră, numit
"Viaţă şi credinţă", care definesc identitatea
unui creştin, minunea e o realitate pe care o trăim toţi
la fiecare pas. Cei care au credinţă puternică trăiesc cu
adevărat minunea. Sunt oameni care prin rugăciune se vindecă
de boli incurabile, scapă din încercări prin rugăciune şi
credinţă. Iar Ortodoxia, dreapta credinţă, care oferă şi
învăţătura Bisericii noastre, niciodată nu a raţionalizat
taina şi minunea, pentru că orice minune ce se explică nu
mai este minune, este un fenomen ştiinţific, care este explicat,
experimentat şi pătruns de gândirea omului. Există acest
pericol pentru că mass-media, în general, şi lumea îndepărtată
de Dumnezeu, în special, sunt cele care raţionalizează şi
caută să explice fapte şi lucruri care nu pot fi explicate.
Numai în domeniul medical câte boli există a căror provenienţă
nu se ştie, deşi ele există de sute de ani şi, totuşi, uneori,
aceste suferinţe sunt vindecabile în mod inexplicabil, ele
fiind cele ce dau mărturie de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa
unui bolnav, care prin credinţă şi rugăciune capătă vindecare.
Taina Întrupării Mântuitorului, oricât de mult am încerca
noi să o înţelegem, rămâne cea mai mare taină. Cei doi evanghelişti,
Matei şi Luca, au descris-o în cuvinte sobre, n-au încercat
să pătrundă ceea ce nu poate fi pătruns şi n-au încercat
să aducă oceanul pe malul mării pentru că nu poate fi împlinit
niciodată acest lucru. De aceea, în învăţătura şi teologia
Bisericii noastre vorbim de taina cea minunată şi mare,
şi de minunea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, şi de prezenţa
Lui prin lucrarea Sfântului Duh în viaţa noastră, şi acolo
unde este El, acolo se biruiesc legile firii şi regulile
creaţiei, dar nu sunt anihilate, ci sfinţite şi capătă un
nou sens. Astfel, Mântuitorul Se foloseşte de trup feciorelnic
pentru a veni în lume, dar biruieşte cele ale firii, Se
foloseşte de acest pământ în mijlocul căruia săvârşeşte
mântuirea noastră, şi totuşi nu are nimic în comun cu pământul.
Se foloseşte de cele ale creaţiei nu pentru a le distruge,
ci pentru a le reda starea cea dintâi. Aşa înţelegem noi
vindecările săvârşite de Mântuitorul, şi toate cele scrise
în Sfânta Evanghelie sunt o restaurare a întregii creaţii,
care era distrusă şi foarte asuprită de urmările şi consecinţele
păcatului şi ale firii umane destul de decăzută (Romani
8, 22).

Dumnezeu chiar Se supără când nu-I
cerem nimic

Decizia cea bună se ia întotdeauna când este cerut ajutorul
lui Dumnezeu, în orice clipă. De aceea, Biserica a rânduit
încă din momentul din care ne-am ridicat din pat, în fiecare
dimineaţă, să începem ziua cu binecuvântarea rugăciunii
şi cu cererea pe care trebuie să I-o adresăm lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul Evangheliei după
Matei, a spus că Dumnezeu chiar Se supără când noi nu cerem
nimic de la El. Nu pentru că nu ne ştie nevoie, ci vrea
să vadă că recunoaştem prezenţa şi mila Lui în viaţa noastră.
Fără El nu putem face nimic, pentru că El ne-a creat şi
are grijă de noi, dar orice decizie crucială a vieţii şi
orice hotărâre care trebuie să o luăm noi înşine o putem
avea spre folosul nostru şi a celorlalţi din jurul nostru,
dacă cerem mila, ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Chiar Mântuitorul a spus că "fără Mine nu puteţi face
nimic" (Ioan 15, 5), deci El este Izvorul vieţii noastre,
sensul vieţii, bucuria şi mântuirea noastră. Deci orice
ajutor şi orice milă nu pot fi niciodată egalate cu cea
care vine de la Dumnezeu, mângâierea sufletelor şi puterea
noastră prin care biruim toate încercările vieţii.

Din mijlocul veacului XV, numărătoarea anilor se face de
la 1 ianuarie şi este un lucru uman, deci oamenii au împărţit
timpul şi l-au măsurat în ani. În viaţa de dincolo, clipa
veşniciei este un prezent continuu, în momentul când am
părăsit această lume ieşim în afara timpului şi trăim veşnicia,
prezentul continuu. Când Mântuitorul i-a spus tâlharului
"Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 22, 43),
pentru acela a început veşnicia. Deci în viaţa de dincolo
vom fi împreună cu Dumnezeu şi cu sfinţii şi cu îngerii
Lui, vom depăşi cele ale timpului, creaţia fiind în timp,
şi timpul este cel care face ca noi să trecem prin el. Dumnezeu
este în afara timpului, şi cei care se vor învrednici de
viaţa cea veşnică vor fi asemenea Lui. Mântuitorul a spus
înainte de patimi că "slava pe care Tu Mi-ai dat-o
Mie, le-am dat-o lor, ca lumea să vadă şi să creadă că Tu
M-ai trimis" (Ioan 17, 22). Deci mărirea dumnezeirii
se descoperă în timp, şi totuşi Mântuitorul părăseşte această
lume, iar când apostolii L-au întrebat "dacă El va
reaşeza împărăţia lui Israel, El a spus că nu este al vostru
a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânire"
(Fapte 1, 7). Şi noi pe acest pământ suntem pelerini, ne
pregătim pentru viaţa cea veşnică. Dar în acest timp cât
îl avem, în acest scurt timp, realizăm cele de care ne vom
bucura în veşnicie. Începutul timpului şi sfârşitul lui,
de fapt, este pentru noi începutul călătoriei şi al sfârşitului
acesteia pe acest pământ, pentru a fi continuat în viaţa
cea nouă şi veşnică, care este un nou început fără final.

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 31 ianuarie 2011