Când se lasă întunericul, toată creaţia lui Dumnezeu simte
că se apropie noaptea. Lipsa luminii înseamnă întuneric,
care, la rândul lui, aduce nesiguranţă şi teamă. Sfântul
Evanghelist Ioan ne relatează următoarele: "Când s-a
făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare. Şi intrând
în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare. Şi
s-a făcut întuneric şi Iisus nu venise la ei. Şi suflând
un vânt mare, marea se agita. După ce au vâslit ca la treizeci
de stadii, au văzut pe Iisus umblând pe apă şi s-au înfricoşat.
Iar El le-a zis: "Eu sunt, nu vă temeţi!"; deci
voiau să-L ia în corabie şi îndată corabia a sosit la ţărmul
la care mergeau" (Ioan 6, 16-21).

În ce a constat frica cea mare a apostolilor aflaţi pe
Marea Galileei în miezul nopţii? Primejdia pierderii vieţii
sau ameninţarea valurilor au făcut ca, alături de teama
întunericului, să intervină şi nesiguranţa ajungerii la
malul salvator. La acestea, poate, s-a mai adăugat şi freamătul
furtunii, căci în momentul în care Mântuitorul a urcat în
corabie, vântul s-a potolit.

Apariţia lui Iisus mergând pe apă ca pe uscat a trezit
teama crezând că o fantomă a apărut spre a-i scufunda în
mare. Teama, care are multe motive şi care este provocată
de atâtea situaţii, strigă adesea după ajutor.

A venit să potolească
valurile cele amare ale vieţii

Psihologic judecând realitatea fricii, orice om devine
lipsit de putere şi nesiguranţă, îşi teme propria existenţă
şi aşteaptă un final tragic. Mai ales cataclismele care
biciuiesc omenirea, focul, apa, cutremurul, lipsa credinţei,
toate duc spre finalul trist, anume teama asupra propriei
vieţi.

Luptându-se cu valurile mării care ameninţau corabia, cu
teama de întuneric, ucenicii Domnului sunt asaltaţi de apariţia
pe neaşteptate în mijlocul valurilor mării agitate a ceea
ce lor le-a dat mai multă frică - o fantomă, o apariţie.
Lumea toată înaintea unor astfel de situaţii neprevăzute
se agită, îşi pierde controlul, devine nesigură, strigă
după ajutor, după posibilitatea de a se elibera din primejdii.
Dar, aşa cum istoriseşte Evanghelia, în mijlocul furtunii
o voce se adresează lor: "Eu sunt, nu vă temeţi!".
La auzirea acestor cuvinte, marea agitată devine liniştită.

Teama interioară, neliniştea exterioară a ucenicilor, primejdia
scufundării corăbiei în mare, valurile agitate şi furtunoase,
la final nimeni nu a mai reţinut nimic din cele întâmplate,
căci vocea plină de încurajare şi mângâiere a făcut ca ei
să devină încrezători în puterea Celui care a venit în lume
pentru a potoli valurile cele amare ale acestei vieţi.

Credinţa învinge frica

Frica, teama au făcut ca istoria celor care străbat mările
să fie mereu prezentă în activitatea lor. Furtunile neprevăzute,
naufragiile nu au oprit omenirea de a continua să navigheze
pe mările şi oceanele lumii. Cât de puternic şi experimentat
este un om, primejdiile care-i ameninţă viaţa îl fac să-şi
cunoască propriile limite, capacitatea limitată şi adesea
fragilă în faţa furtunilor, biruirea lor vine prin curajul
credinţei şi al ajutorului pururi prezent al Celui care
mereu conduce corabia pe marea cea amară şi agitată a acestei
vieţi.

Frica este, şi astăzi, prezentă în viaţa noastră, deşi
o multitudine de metode caută să o îndepărteze. Frica aparţine
şi este prezentă alături de singurătate, incertitudine,
ea aparţine pretutindeni acolo unde există oameni. Ea se
manifestă diferit, frica de viitor, de ziua de mâine, de
pierderea locului de muncă, de boală şi suferinţă, de pierderea
raţiunii şi a controlului, de pierderea demnităţii umane,
de cei mai puternici şi răi care pot fi uneltele răului,
de răspunsul pe care trebuie să-l dăm înaintea Dreptului
Judecător.

În aceste multitudini de situaţii extreme, cuvântul Mântuitorului
nostru Iisus Hristos rămâne ca în noaptea furtunoasă de
pe marea Galileei: "Îndrăzniţi, nu vă temeţi!",
El nu ne spune: "Eu am să iau teama de la voi",
ci "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,
33). Dar şi în această lume în care Hristos Mântuitorul
a biruit moartea rămâne mereu prezentă teama şi frica. Puterea
de neînvins asupra lor rămâne credinţa.

Credinţa este cuvântul şoptit, mângâietor şi încurajator:
"Nu vă temeţi!".

Mergerea pe apă a
Mântuitorului

Timpurile pe care le trăim noi astăzi sunt marcate de spectrul
multor motive de teamă şi frică. Suferinţa bolilor, sărăcia,
lipsurile spirituale şi financiare sunt dese motive de teamă,
generate de apariţia fantomatică a existenţei noastre, când
aceasta este lipsită de puterea credinţei şi de curajul
pe care aceasta îl aduce biruind valurile furtunoase ale
încercărilor.

Ceea ce este esenţial în relatarea mergerii Mântuitorului
pe apă ca pe uscat îl constituie faptul că furia mării nu
reprezintă finalul, ci, împotriva tuturor aşteptărilor,
imaginaţiilor, apare blândul Păstor Care, după teamă, aduce
biruinţa asupra răului. Apostolilor le era cunoscut conţinutul
cuvintelor din Psalmul 65, 3-6: "Cel ce preface marea
în uscat, prin râu vor trece cu piciorul. Acolo ne vom veseli
de El, de Cel ce stăpâneşte cu puterea Sa veacul, ochii
Lui spre neamuri privesc; cei ce se răzvrătesc să nu se
înalţe întru sine...".

Aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi creatorul tău,
Israele: "Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi
te-am chemat pe nume, al Meu eşti! Dacă tu vei trece prin
ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat".
(Isaia 63, 1-2).

Le era deplin cunoscut că apa reprezintă, atunci când se
revarsă cu furie, ameninţarea asupra propriei vieţi, pe
care o punea în primejdie. De asemenea, ştim că încrederea
în ajutorul lui Dumnezeu îi poate izbăvi din primejdii şi
încercări.

Parte dintre apostoli, cu excepţia fiilor lui Zevedeu,
Ioan şi Iacov, şi ai lui Petru şi Andrei aveau teamă de
furia mării, căci veneau din viaţa obişnuită şi care, spre
deosebire de mare, nu era un pericol neprevăzut, aşa cum
mereu îl aveau înainte pescarii galileeni.

Deşi erau obişnuiţi cu acestea, grija şi teama îi frământau,
pentru că puterile nu-i mai ţineau să ajungă la mal, mai
ales că era trecut de miezul nopţii. Dar la acestea s-a
adăugat apariţia a ceva neaşteptat, însă vocea Lui a avut
darul bucuriei de a încuraja, precum şi învăţa, căci fără
voia lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic în această lume.

Simbolul corăbiei

Dumnezeu este prezent pretutindeni, deasupra şi totuşi
în mijlocul nostru, în măsura în care Îl dorim şi-L chemăm
spre a ne fi ajutor, încurajare şi mângâiere.

El este Cel care a venit în mijlocul nopţii pe valurile
mării şi a alungat teama, frica şi furia valurilor care
ameninţau să scufunde în adânc spre pieire inimile celor
care nu pricepuseră nimic din minunea înmulţirii pâinilor.
Mergerea pe apă ca pe uscat a Mântuitorului s-a petrecut
imediat după ce a săturat mulţimile, însă "inima Apostolilor
era învârtoşată" (Marcu 8, 52).

El se descoperă ca fiind Cel ce stăpâneşte creaţia, deoarece
"toate prin El s-au făcut" (Ioan 1, 3) şi este
mereu alături de sufletele întristate, cuprinse de teama
zilnică, dar care au speranţă şi credinţă în El, mângâind
şi încurajând. "Îndrăzniţi, nu vă temeţi, Eu sunt!"
Corabia în care se aflau apostolii este imaginea Bisericii
pe care Hristos Cel ce a întemeiat-o o conduce cu toată
furia valurilor istoriei care se ridică asupra ei spre a
o nimici. Valurile mării ameninţă, lupta este mare, grea,
plină de primejdii, însă, deasupra, puterea Celui ce a biruit
moartea învinge. Iisus Hristos Biruitorul este Cel ce a
învins istoria atât de zbuciumată care a atentat împotriva
Bisericii Lui. De la persecuţiile sângeroase la ereziile,
sistemele politice dictatoriale la noile erezii de nuanţă
protestantă, Biserica cea una sfântă a sfintelor sinoade
a rămas biruitoare, căci Domnul Cel ce o conduce i-a dat
puterea ca porţile iadului să nu o poată birui, iar, atunci
când se află în primejdie, cu glasul Lui blând îndeamnă:
"Îndrăzniţi, nu vă temeţi, Eu sunt!".

Editorial publicat în
Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 06 septembrie 2010