Nume

Mănăstirea Pârveşti (obște de maici)

Stareță

Monahia Antonia Bălău

Duhovnic

Ieromonah Vartolomeu Zătângă

Date de contact

Nr. telefon: 0763772035

Hram

„Sfântul Ierarh Nicolae“

Adresă

Mănăstirea este situată pe raza comunei Costești, între dealurile frumos împădurite, care străjuiesc vâlceaua Albiei, pârâu ce străbate cale de 12 km satele din partea centrală a Podișului Bârlad.

Toponimul Pârvești, care a dat numele mănăstirii, indică cognomenul descendenților unui anume Pârvu, primul proprietar cunoscut al unor moşii din aceste locuri, prezent în documentele din timpul lui Petru Rareș.

Acces/Localizare

Este situată pe şoseaua Vaslui-Bârlad, ramificaţie dreapta la km 31 spre Ciocăneşti, şi se continuă drumul pe lângă pădure, încă 5 km, până în satul Pârveşti, unde se află mănăstirea.

Istoric

Tradiția locală, susținută de documente de arhivă, menționează înființarea unui așezământ monahal de sine stătător pe vatra satului Pârvești, între anii 1666-1685. Până nu demult, unii istorici considerau că acesta ar fi fost de fapt succesorul fostului Schit Cruceanu/Crucea, de pe raza localității Dărăști, aflat în apropiere, dar desființat la începutul secolului al XVII-lea.

Primii ctitori ai sfântului lăcaș sunt Apostol Talpeș, vornic de poartă, alături de postelnicii Ioan și Simeon Popescu, nepoții săi, răzeși înstăriți din neamul lui Buznea Lupan, care vor construi pentru început o modestă biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, ca loc de rugăciune și reculegere pentru nevoile spirituale ale familiei și ale localnicilor din satele învecinate.

În jurul acestui schit, a luat ființă o mică obște de călugări, mulţi dintre vieţuitori provenind din rândul ctitorilor, care vor asigura administrarea acestuia, cu mici excepții, până aproape de desființarea sa, în anul 1860. Acestora li se vor fi adăugat în timp viețuitori din alte părți, atrași de frumusețea și liniştea meleagurilor, dar, mai ales, de nevoințele duhovnicești adânc înrădăcinate în tradiția monahală a sfântului lăcaș.

Documentele existente, care să ateste date despre activitatea duhovnicească  sau despre realizări edilitare și activități administrative din viața schitului, mai ales în secolul al XVIII-lea, sunt extrem de puține. Ne atrag atenția câteva acte de donație pentru trebuințele schitului atribuite lui Apostol Talpeș de la începutul secolului, între care regăsim și numele celui dintâi viețuitor cunoscut, „preotul Gavril ot Pârvești”, iar, mai târziu, al primului egumen menționat, ieromonahul Sofronie, într-un act datând din 1766. 

Ca urmare a slăbirii vieții religioase și a deteriorării accentuate survenite asupra edificiilor din cadrul complexului monahal, se pare că, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Schitul Pârvești a intrat într-o perioadă de regres, fiind în prag de desființare. Acest fapt va determina, după anul 1812, odată cu anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, stabilirea în acest loc a unui număr însemnat de călugări lipoveni, împreună cu rude și alți conaționali, care vor aduce grave prejudicii sfântului lăcaș.   

O dată cu venirea la conducerea schitului, în 1816, a ieromonahului Nicodim Popescu, îndemnat de glasul propriei conștiințe și urmând exemplul strămoșilor săi, complexul monastic, aflat în stare avansată de ruină, va fi refăcut în întregime, cu sprijinul urmașilor primilor ctitori, între care amintim pe Gheorghe Talpeș, Gheorghe și Dumitrache Popescu, Apostol Răcilă, Gheorghe Gociu, Ioan Nedelcu, monahiile Agafia, Ripsimia și alții. Se va ctitori o biserică monumentală din lemn, care va păstra hramul inițial al vechii bisericuțe din secolul al XVII-lea, respectiv „Sfântul Ierarh Nicolae”, sfințită în 1820, după cum se consemnează pe o bârnă aflată în catapeteasma sfântului altar. De asemenea, se va construi și o clopotniță din lemn de stejar, care va adăposti inițial trei clopote, iar noi proprietăți vor fi dobândite pentru întreținerea personalului monahal, care, pe parcursul secolului al XIX-lea, va fi tot mai numeros.

Până la desființarea schitului, survenită în 1860, ca urmare a reformelor domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Schitul Pârvești a cunoscut, în prima parte a secolului al XIX-lea, perioada sa de glorie. În timpul celor doi egumeni, Nicodim Popescu (1816-1834) și Clement Talpeș (1834-1849), profund legați de ctitoria înaintaşilor lor, viața spirituală și edilitară va cunoaște o înflorire fără precedent, schitul devenind pentru întreaga zonă a Tutovei un adevărat focar de credință și de spiritualitate monahală. Excepție va face perioada 1859-1860, când vor apărea unele neînțelegeri între serdarul Gheorghe Gociu, mare proprietar de pământ din acea perioadă și ctitor important la refacerea dintre 1816-1820, și conducerea sfântului lăcaș, care vor determina tulburarea vieții duhovnicești și risipirea obștii, constituind preambulul pentru desființarea schitului de la 1860.

Trecând calvarul diferitelor cataclisme naturale, ale perioadelor celor două conflagrații mondiale, dar mai ales al nepăsării din timpul comunismului, biserica din lemn a Mănăstirii Pârvești a rămas în picioare până astăzi, demnă și semeață cu cele trei turle ale sale, servind ca filie a Parohiei Puntișeni până în 1993, când, după mai mult de 125 de ani, va reveni la starea pentru care a fost menită, cea de așezământ monahal.

Descrierea principalelor edificii

Biserica principală a mănăstirii, realizată între anii 1816-1820, are hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” și reprezintă cel mai important edificiu ecleziastic din lemn existent astăzi pe cuprinsul Eparhiei Hușilor, fiind unicat atât prin măiestria realizării artistice, cât și prin modul ingenios de execuție a sistemului de arcuire a bârnelor de stejar și prin volumetria spațiului liturgic. Este construită în formă de cruce pe o fundație de piatră, ulterior supraînălțată pe un postament betonat, și cuprinde naosul, pronaosul și altarul, precedate de un pridvor închis, în care se află ușa de intrare. Pe acoperiș, se află trei turle octogonale, șindrilite, fiecare proiectată cu câte patru ferestre, poziționate la baza turlelor acestora, cu rol de luminator pentru interiorul sfântului lăcaș.

În incinta bisericii se regăsește o catapeteasmă din lemn de tei aurit, frumos ornamentată cu motive florale și geometrice, dar și cu simboluri religioase, provenite din arta barocă, împodobită cu icoane bizantine specifice neoclasicismului românesc. Stranele sunt realizate din tei, cu elemente sculpturale simple, identice cu cele aflate pe iconostasul improvizat din naos. De asemenea, există un policandru din lemn, probabil provenit de la biserica originală, la baza căruia se află un ornament de care atârnă un dragon țarist, semn al trecerii prin aceste locuri a unui ofițer rus, pe care tradiția locului îl știe înmormântat în cimitirul din incinta așezământului monahal.

Turnul clopotniță, ridicat în 1820 de către același egumen Nicodim Popescu, se găsește la aproximativ 50 de metri de biserică, pe o terasă superioară. Realizat din bârne de stejar, acesta are parter și etaj, legate între ele printr-o scară interioară din lemn. Camera de sus adăpostește trei clopote vechi din bronz masiv, două dintre ele sunt datate de la începutul secolului al XIX-lea, iar cel  mai mic se presupune că ar proveni de la schitul de dinainte de 1816.

Obștea actuală

Firul vieții monahale se reînnoadă la Pârvești, după aproape 125 de ani, când Preasfințitul Părinte Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor, va hotărî redeschiderea acestei mănăstiri, la 1 iulie 1993, prin transferarea unui grup de 12 călugărițe de la Mănăstirea Brâncoveni, județul Olt, alături de ieromonahul Vartolomeu Zatângă, numit duhovnicul mănăstirii. În fruntea acestora, prin decizia 803 din 21 martie 1994, va fi aleasă ca stareță monahia Antonia Bălău, având ca principal deziderat închegarea unei obști unite, însuflețite de duhul dragostei lui Hristos și al împlinirii nevoințelor ascetice, precum și refacerea așezământului monahal, din care mai rămăseseră o biserică în ruină și o clopotniță uitată.

Cu mijloace puține, înfruntând cu destoinicie greutățile inerente oricărui început, dar entuziasmați de râvna fierbinte a credinței și de dorința de a reda strălucirea de altădată a sfântului lăcaș, în cele aproape trei decenii de la reînființare, se va reuși construcția unui nou corp de chilii, o clădire care adăpostește trapeza, bucătăria și alte anexe necesare vieții de obște. De asemenea, s-a improvizat și un mic paraclis de rugăciune, în care viețuitorii sfântului lăcaș, astăzi numărând șase suflete, împlinesc rânduiala zilnică a slujbelor bisericești, respectiv Ceasurile, Vecernia și Utrenia, iar miercurea și vinerea, duminica și în sărbători, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la care participă locuitori ai satelor din împrejurimi și pelerinii atrași de frumusețea slujbelor și liniștea locului, dar mai ales de simplitatea și chipul luminos al maicilor.

În ciuda tuturor încercărilor și a greutăților pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii, Mănăstirea Pârvești rămâne o prezență vie, statornică, ce persistă în a ne reaminti nouă, celor de azi, de o lume care apune grăbit, unde frumosul însemna firescul, iar bucuria - candoarea și armonia dintre oameni.

Extras din: Tinda Raiului - Mănăstiri și schituri din ținutul Vasluiului, Album tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Editura Horeb, 2020.