„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înţeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor. Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10, 1-18)

După minunea vindecării orbului din naştere, căruia Evanghelia Sfântului Ioan îi dedică un capitol întreg (cap. 9), Domnul se adresează locuitorilor Ierusalimului, prezentându-Se pe Sine ca fiind Păstorul cel bun. Subiectul central al acestei teme îl reprezintă simbolul, atât de des întâlnit, în paginile Sfintei Scripturi, și anume „Păstorul cel bun”. Sintagma era familiară, mai ales că, poporul ales, era în mare parte nomad, de la strămoșul Avraam, care vine cu turme de oi, până la păstorii care, în noaptea cea sfântă, străjuiau împrejurul turmelor lor (Luca 2, 8), și unde îngerul Domnului le aduce vestea cea mare a Nașterii Mântuitorului, în cetatea lui David (Luca 2, 11).

Imaginea păstorului era cunoscută, mai ales că, pe îngustele căi de acces ale Ierusalimului, zilnic, păstorii duceau la pășune turmele lor, mare parte din ele trebuind să iasă din cetate pe poarta deja consacrată, Poarta oilor.

Asumându-și rolul de Păstor, Mântuitorul folosește un simbol, binecunoscut și familiarizat cu el, de toți iudeii pioși, care cercetau scrierile profeților și care așteptau timpurile mesianice, timpuri de pace și prosperitate. Profetul Iezechiel dedică capitolul 34 al cărții sale, marelui Păstor, chemat să cerceteze, să poarte grijă de oile sale și chiar să se sacrifice pentru viața lor „voi pune peste oile Mele un singur păstor, care le va paște, voi paște oile Mele și Eu le voi odihni, zice Domnul Dumnezeu. Oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări. Așa zice Domnul Dumnezeu: iată Eu vin la păstori; le voi cere înapoi oile Mele din mâna lor şi îi voi împiedica să nu mai pască oile Mele şi nu se vor mai paşte păstorii pe ei înşişi ,…iată, Eu Însumi voi purta grijă de oile Mele şi le voi cerceta.” (Iezechiel 34, 2-20).

Trebuie să remarcăm, dintru început, că Cel ce este prezentat pe Sine „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29), este, în același timp, și Păstor.

Taina Păstorului a marcat adânc toate triburile lui Israel, mai ales în vremea marilor încercări și lipsuri, a călătoriilor, robiilor și asupririlor, cărora trebuia să le facă față. De aceea, în cartea Psalmilor, imaginea păstorului este edificatoare „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” (Psalmul 22, 1-4).

Cu toate vociferările fariseilor și acuzațiile ce le aduceau Mântuitorului, că mănâncă cu vameșii și păcătoșii, Domnul rostește pilda cu oaia cea pierdută, pe care păstorul o caută, lăsând pe cele 99, iar găsindu-o, de bucurie o ia pe umerii săi, aducându-o la locul ei (Luca 15, 4-6). Înainte de sfintele Sale Patimi, Domnul anunță împlinirea cuvintelor profetice din cartea lui Zaharia (13, 7) „voi bate Păstorul și se vor risipi oile Sale”.

Fiul Tatălui ceresc, coborât între oameni, se va sluji de multe metafore, analogii, uneori antinomice, spre a Se descoperi direct oamenilor.

Cuvântul Domnului, având tema „Păstorul cel bun” nu începe, în mod surprinzător, cu aceasta, ci cu o altă imagine: „adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor” (Ioan 10, 7). Deci, cel ce este pastor, are nevoie de a intra în staul prin ușă, această ușă nu poate exista acolo, fără prezența Mântuitorului Iisus Hristos, El fiind ușa, Lui aparținându-I oile.  Păstorul cel bun intră prin ușă iar oile cunosc glasul Lui, și El le cheamă, pe nume, și le mână afară (Ioan 10, 3). După ce le-a scos pe toate afară, El merge înaintea lor, arătându-le Calea, iar oile îi urmează, staulul este Israelul, în mijlocul căruia s-a coborât Domnul; trebuie remarcat că păstorul nu poruncește, nici nu strigă, și oile se supun, recunoscându-L după glas, de asemenea, păstorul le cheamă pe oi.

 Fiecărui suflet ale cărui taine le cunoaște, I se adresează, în mod direct, Domnul. Activitatea păstorului este următoare chemării, ea se întemeiază pe o relație de ordin personal, între păstor și oi. Păstorul, întâi cheamă oile, apoi le călăuzește spre izvoarele apei vieții. Toți cei chemați de către Mântuitorul Iisus Hristos se adună împreună, formând o turmă, această imagine fiind o aluzie la momentul întemeierii Bisericii, când ea se va constitui, în mod vizibil, prin ieșirea de sub prescripțiile Legii. Scoaterea oilor din staul marchează momentul hotărâtor, al ruperii de trecut, și al intrării într-o nouă etapă istorică.

Faptul că se mișcă și nu sunt statice simbolizează activitatea Bisericii, care străbate istoria, corabia ce înfruntă furtunile, care-i poartă pe creștini pe țărmul mântuirii. Ea fiind imagine a lumii celei veșnice, Biserica se va afla mereu în conflict cu puterea lumească trecătoare, tinzând să evadeze din limitele impuse de spațiu și timpuri istorice.

Domnul este „Ușa” și „Calea” deoarece deschide și conduce porțile Împărăției harului, tuturor celor ce cred în El, dar și „Păstor”, pentru că veghează asupra oilor și le călăuzește spre pășunile veșniciei. Expresia „și va intra și va ieși” sugerează deplina libertate, responsabilă, de care se vor bucura cei ce-L urmează, ei nu vor fi supuși constrângerilor, și nici nu se va exercita asupra lor vreo presiune.

Alături de imaginea păstorului celui bun, Iisus descoperă pe cea a furilor care sunt o amenințare prin acțiunile lor ostile pentru oi: „toți care au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat” (Ioan 10, 8).

Toți falșii profeți, care încalcă regulile existente, ademenind și exploatând pe oameni, ereticii, impostorii, reformatorii religioși, sunt recunoscuți în tâlharii, care nu urmăresc decât să distrugă turma. Spre deosebire de ei, Păstorul cel bun dăruiește viața oilor Sale. Aceasta este cea mai mare promisiune a Domnului, viața din belșug (Ioan 10, 10). Dar în ce constă viața din belșug? Unde o putem afla?

Când Mântuitorul vorbește, promițând că va paste oile Sale, înseamnă că El le va aduce la izvoarele vieții. Ne reîntoarcem la Psalmul 22 și aflăm că Domnul duce oile Sale la loc de pășune, „la apa odihnei ne-a hrănit” (vs. 2), iar profetul Iezechiel proorocește că oile vor paște în pășune bună și staulul va fi pe munții cei înalți ai lui Israel, „acolo se vor odihni ele în staul bun” (Iezechiel 34, 14).

Dar ce înseamnă toate acestea? Din ce se hrănesc oile, știm cu toții, dar din ce trăiește omul?

Omul trăiește din Adevăr, el are nevoie de viață, iar viața este darul lui Dumnezeu, care-I arată sensul vieții, și-l hrănește cu pâinea vieții, ce s-a coborât din cer (Ioan 6, 51) „cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci, iar pâinea aceasta este trupul lui Hristos”. De aceea, blândul Păstor își dă viața pentru oile sale (Ioan 10, 11). În mijlocul purtării de grijă, a păstrării oilor, se află Crucea, nu ca instrument de tortură, ci ca dăruire până la moarte: „Eu îmi pun sufletul ca iarăși să-L iau” (Ioan 10, 17). El nu își sacrifică viața pentru Sine, ci de bună voie, pentru oile Sale, pentru ca ele să aibă viață.

În slujirea Păstorului se reliefează lucrarea Lui, care constă în învățătura oilor, ca Profet, le călăuzește, ca Împărat, și se jertfește pentru ele ca Arhiereu. Aici, în Ierusalim, cetatea iudaismului, El descoperă caracterul, liber consimțit, al jertfei Sale.

Un alt aspect al slujirii Păstorului este Acela că oile își cunosc păstorul, iar El le cunoaște după nume „Eu cunosc oile Mele și ale Mele mă cunosc pe Mine”. El cunoaște oile pentru că aparțin Lui, iar ele Îl cunosc pe El, pentru că sunt ale Lui. Păstorul adevărat nu posedă oile ca pe un obiect pe care-l folosești, ci ele aparțin ființial Lui, pentru că sunt create după chipul lui Dumnezeu, de aceea aparțin Lui. Pentru tâlhari, ideologi, dictatori, oamenii sunt numai obiecte, pe care le posedă. Pentru Păstorul cel bun, oile sunt în libertate, deoarece El le cunoaște și le iubește, ele aparțin Lui, și-L cunosc în legătura dragostei cu care El le iubește.

El le conduce spre a le dărui viața, nu oile hotărăsc încotro merg, ci Păstorul are hotărârea, deci ideea de a depăși limita chemării este o falsitate, ce duce la erezie.

În prezența celor care-L vor ucide, doar peste câteva luni, Iisus Domnul afirmă că toate se împlinesc prin libera Sa acceptere. El nu va îndura moartea în chip pasiv, ca ceilalți oameni, ci ea, moartea, va fi rodul opțiunii Sale, pentru ca lumea (oile) Sa, să aibă viață. Modul în care Mântuitorul, Fiul, se supune, ascultând de Tatăl, și Își oferă viața pentru mântuirea oamenilor, mărturisește dragostea pe care Dumnezeu I-a dăruit-o „mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24).

Păstorul cel bun este Cel ce păzește oile sale, supraveghind mereu ca cel rău să nu le ademenească, spre a le distruge. Prin moartea Lui răscumpărătoare, El va avea puterea să biruiască și să învingă răul (lupul), împiedicându-l să atenteze la viața oilor Sale. Turma oilor, adică Biserica, va fi una, în veci: „un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5), ea va înainta, biruind încercările, călăuzită fiind, în chip nevăzut, de Păstorul cel mare și bun, spre pășunile îmbelșugate ale Împărăției.

După Înviere, arătându-se la marea Tiberiadei, reintegrează pe Apostolul cel căzut din treaptă, Petru, de trei ori poruncindu-i: „Paște oile Mele” (Ioan 21, 15-17). Pentru a fi reintegrate, trebuie să reintre în staul, prin ușă. Pentru a intra prin ușă, este întrebat, din nou: „Simon, fiul lui Iona, mă iubești tu pe Mine?” Pentru că vor fi legați prin dragostea Mântuitorului, de aceea oile vor asculta de glasul păstorilor lor, și-I vor urma, iar aceștia le vor duce spre viață și nemurire. Urmarea lui Hristos presupune asumarea rolului de pastor, care-și dă viața pentru oile sale.

Astăzi, în întreaga creștinătate, cinstim un astfel de păstor, care și-a dat viața pentru turma sa, este Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul cetății Mira, din provincial Likia, din Asia Mică, urmaș al Apostolilor, care s-a născut în timpurile cele mai grele, când Biserica era persecutată, sub împăratul Dioclețian (284-205).

Prin blândețea și viața lui sfântă, a fost hirotonit arhiereu al Bisericii din Mira. Murind predecesorul său, în timpul persecuției, întreaga Biserică s-a rugat ca Mântuitorul să le arate, cine va fi noul păstor. Și glas a fost din ceruri: „cel ce va intra primul în Biserică în dimineața aceasta, acela este!” Atunci a intrat Nicolae, și așa a primit darul și puterea arhieriei. A fost arestat, urmând să fie ucis, dar venind, pe tronul Romei, Constantin, a dat legea din anul 313, care a eliberat Biserica, și a dăruit mult așteptata libertate.

Sfântul Nicolae și-a închinat viața Bisericii sale, ajutând pe orfani și pe văduve, aducând daruri celor lipsiți, dându-și, asemeni Păstorului celui bun, viața, pentru turma sa. A apărat turma sa de învățăturile eretice ale lupului răpitor Arie, care nega dumnezeirea Mântuitorului, fiind participant, și mare apărător al dreptei credințe, la Sinodul I ecumenic din Niceea (325). Este sfântul grabnic ajutător, asemeni Păstorului celui bun. I s-a dat darul săvârșirii multor minuni, de aceea Biserica i-a închinat această zi de mare prăznuire. El unește Răsăritul cu Apusul, sfintele sale moaște odihnesc în orașul Bari din Italia, fiind luate de cruciați în 1087, deși mormântul lui se află în biserica, reconstruită de împăratul Rusiei, din localitatea Mira, altădată creștină, acum păgână. S-au întâmplat acestea pentru că nu au mai fost vrednici să aibă în mijlocul lor pe luceafărul credinței și adevăratul păstor Nicolae, arhiepiscop al Mirei.

„Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl a binevoit să-ți dea ție împărăția!” (Luca 12, 32)

Suntem chemați, având misiunea apostolică de a păstra turma încredințată spre păstorire, activitate ce presupune dragoste, îngăduință, răbdare și slujire necondiționată. Misiunea noastră astăzi, grea, dificilă, cu multe pericole, constă în a căuta oaia cea pierdută și a o reintegra în Biserică, unde va găsi hrană, și salvarea propriei vieți. „Toți eram rătăciți, dar acum ne-am întors la Păstorul cel mare și la Păzitorul sufletelor noastre” (I Petru 2, 25). Amin!