UN EVENIMENT: REVISTA „HOREB”

Comparativ cu anii 1947-1989, o cucerire a libertăţii culturale a dus, cum s-a dovedit, la o adevărată explozie a numărului de publicaţii de tot felul, majoritatea efemere, de interes local, altele durabile şi de valoare naţională, chit că tirajele au devenit confidenţiale (chiar şi în cazul unor reviste de tradiţie), prioritate dobândind formula on-line, capabilă să compenseze dispariţia înceată, dar sigură, a suportului de hârtie. Această inflaţie de tip mass-media a provocat şi descurajarea iniţiativelor de noi apariţii, ba chiar şi enclavizarea sau dispariţia unor publicaţii de larg interes precum „Tribuna învăţământului”, faptul petrecându-se, în chip ironic, tocmai când preşedintele ţării a venit cu sloganul „România educată”! Ei bine, tocmai într-o asemenea atmosferă s-a născut, la Huşi, o nouă revistă, una de spiritualitate şi actualitate creştină, numită „Horeb”, după muntele pe care i s-a arătat Dumnezeu lui Moise, pentru întâia oară. Asemenea, simultan, s-a reluat tradiţia interbelică a unei edituri huşene, numindu-se tot „Horeb”, ca şi revista. Iniţiativa s-a concretizat în contextul în care Episcopia Huşilor a renăscut prin venirea păstorească a Preasfinţitului Părinte Ignatie Trif, redând speranţa redimensionării comuniunii euharistice din eparhie, dar şi a tradiţiei cărturăreşti a acestei Episcopii înfiinţate din vremea domniei lui Ieremia Movilă, la 1598, aici păstorind, între alţii, Dosoftei, Mitrofan al III-lea (editor al Bibliei de la Bucureşti, 1688), Veniamin Costache (1792), Melchisedec Ştefănescu (ierarh şi istoric, membru al Academiei Române), Nicodim Munteanu (al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, 1939-1948, membru de onoare al Academiei Române), Iacov Antonovici (istoric, membru de onoare al Academiei Române), episcopul martir Grigorie Leu ş.a.

Revista „Horeb” se vrea una de importanţă naţională şi internaţională, dacă ne uităm pe lista colectivului redacţional: Preasfinţitul Părinte Ignatie (preşedinte), membri: Teodor Baconschi, Krastu Banev (Universitatea Durham), pr. Daniel Benga (Universitatea „Ludwig-Maximilian”, München), pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard (Paris), pr. Bogdan Bucur (Universitatea Marquette, SUA), Iosif Camară (Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum”, Iaşi), Bogdan Tătaru Cazaban (Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române), Costin Clit (istoric, Huşi), Theodor Codreanu, Petre Guran (Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române), pr. Dragoş Herescu (Institutul pentru Studii Creştin-Ortodoxe, Cambridge), pr. Ioan Emil Jurcan (Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia), pr. Andrew Louth (Academia Britanică şi Universitatea Durham), pr. Iustin Mihoc (Universitatea Durham), Mihail Neamţu (Bucureşti), Adrian Papahagi (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca), pr. Radu Preda (aceeaşi universitate), pr. George Remete (Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia), Christoph Schneider (Institutul pentru Studii Creştin-Ortodoxe, Cambridge), Nicolae Turcan (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca), Sever Voinescu (redactor-şef, revista „Dilema veche”), pr. Cosmin Gubernat, redactor-şef.

Problema capitală este aceea dacă numărul inaugural din decembrie 2019 se ridică la înălţimea numelor tocmai enumerate, garanţie pentru viitor că lista nu este doar de faţadă, ci angajează cea mai înaltă exigenţă de formă şi conţinut. Cu mici detalii care au scăpat condiţiei de „cap limpede”, revista arată exemplar nu doar ca aspect tipografic, ci şi prin conţinut. Tematica primei secţiuni este anunţată pe copertă: „Urbanitatea şi ruralitatea credinţei. Continuitate şi ruptură” şi se înscrie în contextul în care BOR a declarat 2019 an al satului românesc, concordant cu tradiţia evanghelică a însămânţării învăţăturii lui Iisus atât în marile oraşe ale antichităţii, în frunte cu Ierusalimul, cât şi în sate precum Emaus şi Betania. Contribuţii substanţiale la temă propun Părintele Ignatie, episcopul Huşilor, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Mirel Bănică, Jan Nicolae, Paul Siladi şi Mihail Neamţu (chiar dacă articolul ultimului şi-a găsit locul în secţiunea „Varia”).

Cu privirea către destinul satului românesc îşi încarcă energia spirituală Preasfinţitul Ignatie, în studiul Aristocraţie morală şi demnitate creştină anticomunistă ale ţăranului român: cazurile Aniţa Nandriş-Cudla şi Elisabeta Rizea. Textul se înscrie în spaţiul bogatei literaturi concentraţionare despre care au scris cărţi impresionante, între alţii, scriitori şi cărturari precum Paul Goma (Patimile după Piteşti, 1981), Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990), Petru Ursache (Istorie, genocid, etnocid, 2010) şi Sorin Lavric (Glasuri din bolgie, 2018), ca să nu mai vorbim de cunoscutul serial de televiziune Memorialul Durerii al Luciei Hossu-Longin. Cu argumente care nu ţin de partizanatul ideologic, Părintele Ignatie scrie: „Ţăranul, ca realitate concretă, nu ideatică, este, funciarmente, anticomunist. Adică, el crede, în mod natural, în Dumnezeu, familie, neam, şi, în mod structural, în proprietatea privată. Evident că aceste realităţi fiind intrinseci geografiei spirituale a ţăranului, nu vom întâlni, în cultura lui specifică, vreo coregrafie ideologică elaborată în jurul acestor concepte. Aceste dimensiuni ale vieţii şi mentalităţii ţăranului român sunt similare respiraţiei aerului. Le simte şi le gândeşte precum respiră. Sunt carnea şi sângele lui. De aceea, împotrivirea faţă de colectivizare a căpătat valenţe existenţiale şi spirituale radicale, necontaminate de compromis şi negociere” (p. 11-12). Asemenea observaţii profunde răsar din cele două cărţi supuse analizei, semnate de două ţărănci-eroine, bucovineanca Aniţa Nandriş-Cudla (20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016) şi musceleanca Elisabeta Rizea (povestea Elisabetei Rizea din Nucuşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993). „Consider – scrie Părintele Ignatie – că povestea vieţii lor întrupează cea mai frumoasă şi autentică icoană a ţăranului român în comunism. Asta nu înseamnă că toţi au fost aşa. Nu idealizăm, ci doar vrem să scoatem la lumină rectitudinea morală a acestor două femei al căror ADN spiritual conţinea în mod natural credinţa în Dumnezeu, dragostea faţă de familie şi faţă de satul în care s-au născut…” (p. 13).

Următoarele texte din secţiunea întâi se orientează către disputa dintre ruralitatea şi urbanitatea credinţei creştine, balanţa înclinând către condiţia citadină a învăţăturii lui Hristos, la majoritatea opinenţilor. Strălucitor, de o înaltă ţinută stilistică, este eseul lui Adrian Papahagi, Creştinism şi civilizaţie. Expansiunea creştinismului către civilizaţie şi cultură nu este legată de lumea satului, argumentează autorul: „Într-o ordine seculară, deficitul de civilizaţie al României faţă de Occident e un deficit de civitates, adică de urbanizare. Vreme de un mileniu, de când ştim câte ceva despre noi înşine (la început din cronicile şi documentele altora), am fost o naţiune preponderent rurală. Cu toate acestea, cultura Bisericii tot dinspre puţinele cetăţi domneşti a emanat. Voinţa lui Ştefan şi a succesorilor săi a înţesat Moldova cu centre de civilizaţie creştină şi de trăire monastică, iar acestea reprezintă până astăzi culmea artei româneşti. Teologia rafinată a picturii monastice nu are nimic din naivitatea artei populare: în frescele de la Voroneţ, Moldoviţa sau Suceviţa e distilată multă teologie de la reprezentarea vizuală a Imnului acatist al lui Roman Melodul până la gândirea asupra vizibilului şi invizibilului, sau a diafanului prezentă la Origen, Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul, după cum arată Anca Vasiliu şi Sorin Dumitrescu. Parcursul complex al luminii de-a lungul anului solar în biserica ştefaniană din Pătrăuţi cere cunoştinţe astronomice rafinate, după cum a demonstrat recent Părintele Gabriel Herea. Nu e nimic naiv, nimic «ţărănesc» în aceste construcţii de la ţară. Geometrismul, zoomorfismul şi botanismul neolitic al modelelor populare, păgân în ultimă instanţă, are alt discurs decât rafinata teologie a icoanei” (p.26). (Spre satisfacţia huşenilor, să spun că părintele Herea este fiu al Huşului, fost elev al profesoarei şi scriitoarei Lina Codreanu).

Tendinţa de a contura o antinomie netransfigurată între rural şi urban, în favoarea oraşului, creştin, şi în defavoarea satului, ca paganus, este veche şi cu prelungire până azi, inclusiv la unii colaboratori ai revistei „Horeb”: „Destinul iniţial al creştinismului este acela de religie citadină. Mântuitorul vorbeşte, apoi Apostolii vestesc Evanghelia în marile centre urbane” (Paul Siladi, Pentru o spiritualitate citadină, „Horeb”, p. 45). Adevărat. Totuşi, frângerea pâinii, dimensiunea centrală a comuniunii euharistice, s-a produs în sânul „păgânilor”, la Betania, martore fiind Maria şi Marta, iar ultima întâlnire a lui Iisus cu apostolii, înainte de înălţare, se petrece la Emaus, unde a fost însoţit de ucenicii Luca şi Cleopa, aceştia recunoscându-l, la cină, după frângerea pâinii. Ion Barbu, al cărui ermetism canonic este adânc înrădăcinat în creştinismul ortodox (Întocma – dogma), vorbea de „straturile de păgânătate”, de care nu trebuie să ne fie teamă, iar iubirea lui Eminescu este a ochilor păgâni şi plini de suferinţi, suferinţa fiind desprinderea capitală de erosul antic, încât un mare teolog şi filosof creştin-ortodox, G.K. Chesterton, transfigura astfel antinomia creştinism/păgânism, în sensul teologiei apofatice: „Tot secretul misticii este următorul: omul poate înţelege totul cu ajutorul a ceea ce nu înţelege”. Şi prelungirea în cunoaşterea creştină: „El aşază sâmburele dogmei într-un întuneric central, dar de acolo se ramifică în toate direcţiile, provocând din abundenţă o sănătate naturală” (Ortodoxia. O filozofie personală, trad. din engleză, note, de Mirela Adăscăliţei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 33). Iisus s-a născut în oraşul Bethlehem, dar adăpostit în ieslea oilor!

Adrian Papahagi, la care mă întorc, are intuiţia întregii complexităţi a ecuaţiei creştine oraş/sat, ajungând şi la „creştinismul cosmic” eliadesc, în care e „şi ceva păgân”: „Pe fondul globalizării şi al transformărilor identitare, e firesc să căutăm în sate un ultim izvor de autenticitate şi de identitate naţională. Eu însumi răsfoiesc uneori cele trei volume cu imagini de etnografie română publicate de strămoşul meu, Tache Papahagi, şi mă las furat de puritatea straiului popular, strălucitor de alb, şi de simplitatea ancestrală a unei lumi aproape dispărute” (p. 26). Cu toate acestea, satul e condamnat la dispariţie, spre binele României, crede şi Teodor Baconschi, ţărănimea trebuind, ca în Occident, să fie înlocuită cu fermierii, ceea ce va fi şi în interesul imediat, pastoral, al Bisericii noastre Ortodoxe, „să nu se mai identifice fără rest cu lumea rurală idealizată ca paradis al societăţii pre-secularizate. Dacă noua generaţie va percepe Ortodoxia ca fundal exclusiv al segmentelor sociale slab educate, îmbătrânite şi rurale, bisericile urbane vor rămâne fără prea mulţi enoriaşi (în cel mult două decenii). De aceea am pledat în multe dintre textele mele pentru urbanitatea credinţei” (p. 23). Mă tem însă că domnul Baconschi duce antinomia rural/urban la extremă, avansând ideea că Biserica Ortodoxă este, prin tradiţie, mama conservatorismului rural, deci şi al pierzaniei, proiectându-ne, fără voie poate, la antipodul sămănătorismului care arunca anatema ideologică a pierzaniei pe oraş. O clipă, ne amintim de neantul valah al lui Emil Cioran proiectat, în tinereţea lui, tot asupra ţărănimii. Numai că, maturizându-se, acelaşi Cioran îndrepta imaginea ţăranului român, în cartea Mon Pays, apărută postum. Da, ţăranul român va dispărea şi va fi înlocuit cu fermierul, dar dacă ţăranul român, cu demnitatea lui „aristocratrică” (vezi şi Memoriile mandarinul valah ale lui Petre Pandrea, ediţie integrală, Bucureşti, Editura Albatros, 2000), cu creştinismul său cosmic, mioritic, nu va supravieţui în fermier şi în „orăşean”, atunci marşul „progresului cu orice preţ” al lui Nae Caţavencu ne va mântui sub cupola neomarxistă a „corectitudinii politice”, sub masca fie şi a unui creştinism secular, new-agic, teoretizat deja de minţi eminente ca ale lui Gianni Vattimo şi John D. Caputo, propovăduitori ai unui creştinism fără Biserică. Să mai spun că fermierul din care a dispărut ţăranul aristocrat, cel cu dragoste de pământ, de animale şi de suflet, nu e decât un însetat individ pragmatic, alergător după profit sans rivages, indiferent cât de agresat cu îngrăşăminte chimice şi tratamente cu pesticide şi ierbicide este pământul tot mai bolnav şi ostil vieţii.

Pe de altă parte, fără transfigurarea antinomiei oraş/sat în teologia creştină, se poate aluneca uşor în gnosticism. E de învăţătură că un scriitor şi cărturar de talia lui Vintilă Horia (dublat de un teolog şi filosof creştin ortodox, vezi Crucea, Bucureşti, Editura Vremea, 2017) se considera un ţăran de la Dunăre. Aşa că poziţia teologică a Părintelui Jan Nicolae, de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia mi se pare cea mai potrivită: „Viaţa noastră este acest du-te-vino pascal între Ierusalim şi Emaus”, concluzie venită după călătoria teologică/euharistică a Mântuitorului între Ierusalim şi Emaus: „Aşadar, Emaus este locul epifaniei pascale, locul plinirii euharistice a credinţei, locul omeniei euharistice, locul rodirii euharistice a bobului de grâu din brazda ţarinii natale, locul rădăcinilor ancestrale şi al aripilor deschise spre zborul Duhului, locul tihnei şederii la cină şi al picioarelor vesele zburând spre Ierusalim, locul feţelor înseninate şi uimite de măreţia descoperirii după tristeţea de mai înainte. Viaţa noastră este acest du-te-vino pascal între Ierusalim şi Emaus” („Horeb”, p. 36). A refuza Emausul şi a reduce creştinismul la Ierusalim, iată o grea piatră de poticnire.

Din secţiunea „Varia”, remarc, în mod deosebit, studiul de înaltă teologie a Părintelui George Remete (de la aceeaşi Universitate din Alba Iulia) despre Divinitatea Sfintelor Evanghelii: „În măsura în care – ca documente contemporane şi fidele – reuşesc să redea măsura divină a lui Iisus din Nazaret, Evangheliile sunt ele însele divine şi se constituie în probă a dumnezeirii lui Iisus Hristos” (p. 50). Şi după o arguţie impresionantă: „Aşadar, trebuie să re-memorăm mereu că Evangheliile sunt în primul rând documente istorice, de cea mai înaltă credibilitate şi autenticitate între toate manuscrisele antice păstrate. Ele sunt nu numai autenticitatea doctrinară ci şi autenticitatea istorică a credinţei creştine” (p. 58). Atrag atenţia că literatura gnostică, înfloritoare în New Age, se străduieşte să „deconstruiască” tocmai „autenticitatea doctrinară şi istorică” a creştinismului. Asupra uneia dintre gravele consecinţe neomarxiste ale „corectitudinii politice”, în sânul comunităţilor creştine româneşti, ne atrage atenţia Radu Preda, de la Universitatea Babeş-Bolyai, în eseul Referendumul din 2018. Un examen social-teologic. Referendumul privind reformularea articolului din Constituţie relativ la „definiţia” familiei a fost, cu evidenţă, un eşec, într-o ţară a cărei populaţie se declară, în covârşitoare proporţie, creştină. Radu Preda observă şi un aparent paradox: comunităţile protestante au fost implicate superior, ca număr, la urne, în raport cu ponderea lor, în vreme ce „ortodocşii” s-au lăsat manipulaţi masiv politico-ideologic. Radu Preda încearcă să descâlcească această „orbeţie” a populaţiei româneşti în contextualitatea ei deficitară: „În orice caz, o lecţie despre cum se face un referendum, despre cum se formulează o întrebare, despre cum faci faţă unei (sic!) mass-media mai mult decât ostile, dar şi despre dezangajarea propriului public” (p. 61). Toţi aceşti indici sunt radiografiaţi cu luciditate, arătând politizarea excesivă care deformează adevăratele interese ale renaşterii naţionale în contextul ideologiei globalizării, alimentată copios de mass-media. Nu întâmplător se poate face o comparaţie între eşecul acestui referendum şi cel al sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, centenar care i-a găsit pe români mai dezbinaţi ca niciodată. Coincidenţa celor două evenimente nu poate fi o simplă întâmplare. Astfel, cauza centrală rămâne cea înţeleasă de geniul eminescian: Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,/ Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’. Vechiul adagiu: Divide et impera! Să nu ne mire că România, atât de înzestrată cu de toate, rămâne o vacă numai bună de muls, o colonie jalnică, fără cârmuitori în stare să se jertfească pentru ţară, dar gardieni zeloşi în apărarea intereselor altora, căci altfel n-ar fi capabili să prospere. Cum e posibil, se întreabă Radu Preda, ca o dimensiune esenţială a trăiniciei unui popor, familia, să fie deformată prin propaganda că, venind la referendum, vii în sprijinul unui partid şi al unui lider politic, el însuşi incapabil să înţeleagă vicleniile „corectitudinii politice”? Grav e, consideră Radu Preda, că BOR însăşi a ezitat în implicarea în sânul comuniunii euharistice, lăsând impresia unei „neutralităţi” spirituale în faţa atacurilor neomarxiste la adresa Bisericii (p. 62). Şi s-a întâmplat asta fiindcă există, încă din vremea comunismului, o neîncredere între cler şi laici. Or, eşecul referendumului ar trebui să schimbe această mentalitate perdantă: „Ruptura aceasta între noi (clerici) şi ei (laici) este otravă letală pentru comunitatea de credinţă. Toxicitatea unui asemenea raport se vede şi în altă simetrie, la fel de periculoasă: în timp ce clerul se înstăpâneşte abuziv asupra organismului eclesial, în dispreţ total faţă de învăţătura Fondatorului şi Tradiţia ulterioară, laicatul se distanţează, raportându-se doar superficial la slujitorii misterului, de unde şi paradoxul trist al credinţei în Dumnezeu coabitând cu neîncrederea în preoţii Lui. Pentru unii, Biserica este instituţie, exagerat de formalizată, în vreme ce pentru ceilalţi este mediu, spaţiu aproape material prin care trecem, «rezolvându-ne» chestiunile cereşti. O asemenea abordare falsă din două direcţii în acelaşi timp slăbeşte pe termen lung calitatea intrinsecă a Întrupării pe care Biserica o prelungeşte până la a doua venire a Mântuitorului Hristos. Fenomenul nu este nou, dovadă aplecarea asupra subiectului clerici-laici a majorităţii sinoadelor locale şi ecumenice, dar şi a Sfinţilor Părinţi sau teologilor moderni. La urma urmelor, tematica aceasta este esenţială nu doar pentru sănătatea comunitară a oamenilor motivaţi religios, ci ea reprezintă un exerciţiu de democraţie înţeleasă ca armonie a rolurilor, iar nu ca permanentă şi devastatoare luptă pentru înlocuirea unora de către alţii. O Românie cu viaţa religioasă robustă înseamnă, în fapt, o ţară mai bună, mai pregătită pentru a se apăra şi pentru a îşi pune în aplicare propriul vis” (p. 64).

Ar merita, desigur, comentarii şi textele semnate de Petre Guran, Mihail Neamţu, Theodor Codreanu, dar şi unele din celelalte rubrici ale revistei: „Spiritualia” (Arhim. Melchisedec Ungureanu), „Biblica” (Iosif Camară),  „Historica” (Costin Clit, care scrie despre Răspunsurile învăţătorilor din judeţul Fălciu la chestionarul Odobescu din 1871 şi 1873), „Translatio” (Radu Gârbacea), „Recensiones” (Maxim Morariu, Roma). Le amintesc pentru ilustrarea imaginii complexe pe care o propune noua revistă „Horeb”, care se dovedeşte, încă de la primul număr, ideatic şi valoric, profund implicată în viaţa spirituală a ţării şi a Bisericii Ortodoxe Române. Nu ne rămâne decât să-i urăm ani mulţi şi roditori!

Theodor Codreanu