Parte din biografia sa spirituală este legată de Episcopia Hușilor, unde, alături de Episcopul Nifon Criveanu, a pus bazele unei activități social-filantropice foarte consistente.

Părintele Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadinești, județul Covurlui (Galați). Rămânând orfan încă de mic, Constantin a fost crescut de bunica lui, o femeia săracă, însă deosebit de credincioasă.

La îndemnul bunicii, în 1919 va urma cursurile Seminarului Teologic din Galați, iar apoi, din anul 1925, va studia la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor, s-a angajat cântăreț la Biserica Lucaci din Capitală, unde a funcționat aproape cinci ani, până în 1934.

La solicitarea episcopului Nifon Criveanu, s-a mutat, în 1934, la Huși. Aici, ierarhul Hușilor l-a hirotonit, pe 15 august 1934, diacon, și a doua zi preot, pentru Catedrala Episcopală din Huși, locuind în curtea Centrului Eparhial. Având temeinice cunoștințe muzicale, va fi numit director al Școlii de cântăreți din Huși și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală. În această calitate, va reorganiza școala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscriși), cantină, bibliotecă, repetitor și farmacie pentru elevi. Se implică în construirea unui local nou pentru școală și în îmbunătățirea condițiilor de studiu pentru elevi. 

Părintele Constantin Sârbu a desfășurat o activitate deosebită pe plan social, înființând, încă din anul 1934, cu binecuvântarea Episcopului Nifon Criveanu, Frăția „Sf. Apostoli Petru și Pavel”, pe care poporul o considera ca „Oastea Domnului” în această eparhie.  La Crăciun și la Paști, Frăția „Sf. Apostoli Petru și Pavel” împărțea haine (lucrate de doamnele din frăție, pe măsura celor care urmau să le poarte) și alimente persoanelor nevoiașe din eparhie.

Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală și de educare a cântăreților bisericești, Episcopul Nifon Criveanu îl va numi, la 1 martie 1938, al doilea protoiereu al județului Fălciu.

Cea mai mare ctitorie a părintelui Constantin Sârbu, la Huși, a fost ridicarea, cu sprijinul Episcopului Nifon Criveanu,  a azilului de bătrâni și copii orfani, de care orașul avea atâta nevoie. Terenul a fost primit chiar de la chiriarh, după ce primăria restituise Episcopiei o bucată de pământ în apropierea Hușilor, cunoscut „la Dealul Schitului” (este vorba despre Schitul Vovidenia). Tot Episcopia va oferi mai multe fonduri și materiale de construcție necesare ridicării construcției. La această inițiativă, părintele avea să fie ajutat foarte mult și de soția sa, Maria Sârbu. Până la mutarea sa în București, părintele va ridica o clădire impunătoare, în roșu, cu 22 camere și va demara lucrul la refacerea bisericii fostului schit, planurile și devizele fiind aprobate.

Întrucât soția sa, Maria Sârbu, licențiată în Litere și Filozofie și scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană și franceză la Liceul „Nicolae Bălcescu” din București, începând cu data de 1 noiembrie 1938, părintele este transferat de la Huși la parohia nou înființată „Parcul Călărași”, din cartierul Vergului - fără biserică și fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc sărac. A ctitorit aici, alături de medicul Victor Gomoiu și de mareșalul Antonescu, Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Rămânând văduv, părintele a îmbrățișat o viață de nevoință și rugăciune neîncetată.

Pentru curajul său de a propovădui pe Hristos, în ziua de 10 ianuarie 1954, părintele Constantin Sârbu a fost arestat de Securitate. Motivul – „activitate anticomunistă”. La 9 octombrie 1954, a fost condamnat la opt ani și trei luni de închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) și Dej (1955) și în lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959).

La 4 decembrie 1961 va fi trimis cu domiciliu forțat în satul Viișoara, în Câmpia Bărăganului, pentru încă doi ani. 

A putut să se întoarcă în București în 1964, odată cu decretul de eliberare a deținuților politici, însă a continuat să fie urmărit de Securitate. I se îngăduie să slujească în Biserica Sapienței, care fusese închisă timp de 40 de ani. Ultima perioadă a vieții părintelui Sârbu a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenție, dar și de urmărirea Securității.

A trecut din această viață în ziua de 23 octombrie 1975, pe patul de spital.