------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

„Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos. Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu". Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.” (Matei 1, 1-25)

Duminica de astăzi se numește Duminica de dinaintea Nașterii Domnului, dar ea mai poartă un nume, Duminica neamurilor Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că astăzi se citește din Sfânta Evanghelie după Matei capitolul I, în care se amintește de istoria poporului ales, pe care Sfântul Matei o așează la începutul Evanghelie sale, rezumând-o la triburile care s-au succedat, de-a lungul istoriei de câteva mii de ani, în pământul Israelului. Iar această Evanghelie,  care istorisește multe nume de triburi, ne dă răspunsul la întrebarea cine este Iisus Hristos Mântuitorul, și de ce S-a născut El în această lume și pe acest pământ?

Înainte de a ne da răspunsul la cele două întrebări, Sfânta Evanghelie ne prezintă începutul istoriei poporului în mijlocul căruia avea să se nască Hristos. Dumnezeu cheamă pe patriarhul Avraam din Mesopotania și îi dăruiește această țară, vechiul Canaan, în care locuiau canaaneii, și îi spune că, de la Marea cea mare, de la Marea Mediterană, până la Munții Libanului, aceasta este țara lor. Apoi, amintește că Avraam a născut pe Iacov, care, la rândul lui, a născut pe Iosif și cei 12 patriarhi. Șirul descendent din Avraam continuă până la Iosif, logodnicul, bătrân și drept, al Sfintei Fecioare. Dar în această listă genealogică Sfântul Evanghelist Matei amintește de gloria poporului, când regele David, care era născut tot în Betleem, a unificat toate triburile, iar Solomon, fiul lui, a zidit casă lui Dumnezeu, templul din Ierusalim. În același timp vorbește că, de la Avraam până la David, sunt 14 generații sau neamuri, apoi, după domnia glorioasă a lui Solomon, au urmat 70 de ani de robie, când poporul a fost dus în Babilon, iar de acolo s-au întors, după 70 de ani, tribul lui Iuda. Din acel moment, Israelul s-a numit Iudeea, și iudeii sunt cei care L-au primit pe Mântuitorul Hristos. Apoi, amintește de faptul că, în această înșiruire genealogică, sunt menționate și numele unor femei păgâne: Rut moabiteanca, Tamara și Batșeba, soția lui Urie Heteul.

Aceasta a arătat că Mântuitorul avea să se nască nu numai pentru iudei, ci pentru toate popoarele Lui, pentru că aceste trei femei reprezintă națiunile acestui pământ. Și el arată această înșiruire de nume pentru că Cel care a venit în lume, nu a fost străin lumii, ci S-a născut, după mama Lui, din neam regesc, din David. Iar, în această listă genealogică, observăm că cele aparente ascund cele ce aveau să se întâmple în viața Mântuitorului. Iosif este vândut, de frații lui, egiptenilor, pe 30 de arginți. Așa va fi vândut și Mântuitorul, păgânilor, pe 30 de arginți. Vorbește de regele David, pe care Dumnezeu l-a luat de la turma de oi, cum a fost prigonit de regele Saul și căutat să fie omorât, așa va fi prigonit și Mântuitorul și căutat să fie omorât de regele Irod, de fariseii și de cărturarii timpului Lui.

Apoi, amintește descrierile profeților, pe care Dumnezeu îi ridica, din când în când, pentru a arăta că poporul ales trăia drama uitării de Dumnezeu. Și în Israel, descoperim o lume care avea două tendințe, de de o parte, dorul după Dumenzeu, iar pe de altă parte, era prea legat de pământ și de cele ale pământului. Profeții se ridicau și îi aminteau să nu uite pe Dumnezeul lor, Care i-a scos din două robii, și care le-a promis că le va ridica un Mântuitor. De aceea fiecare iudeu avea în concepția lui că din neamul lui s-ar putea naște Mântuitorul.

Toată epoca istorică, care a fost anterioară Întrupării Mântuitorului, este dominată de sentimentul tragic al distanței și prăpastiei, de netrecut, dintre Dumnezeu și om. Căderea omului a avut consecința profundă a întunecării chipului lui Dumnezeu în om. Istoria triburilor lui Israel, contactul lor cu alte popoare, pribegia lor în trei robii, ce au fost îngăduite de Dumnezeu, exprimă, în mod direct, această tragedie a căderii omului. Omenirea a rămas izolată în păcatul și neputința ei, incapabilă să devină purtătoare de sfințenie. Istoria lui Israel este o istorie a ridicării și decăderii, a binecuvântării și blestemului. Destinul poporului ales a fost învăluit într-o taină care va determina întreaga sa istorie.

Dumnezeu l-a ales dintre toate popoarele lumii printr-o pregătire progresivă, alcătuită din generații, pe care Sfântul Evanghelist Matei le grupează în număr de câte patrusprezece, făcând posibilă coborârea în trup a Fiului Său, care vine să mântuiască întreaga omenire. Sfântul Apostol Pavel a spus că Israelul cel vechi este asemeni unei rădăcini de măslin sălbatic, pe ramurile căruia vor fi altoite mlădițele, care vor dobândi taina mântuirii și a eliberării din tragedia înstrăinării de Dumnezeu (Romani 11, 17-19).

Lista genealogică a Sfântului Matei nu numai că prezintă, inatacabil, identificarea Mântuitorului Iisus Hristos cu poporul în mijlocul căruia a venit, ci și faptul că acest popor supraviețuiește atâtor robii, persecuții, vicisitudini, mereu reînviind la o viață nouă, confirmând ceea ce Sfântul Apostol Pavel, în aceeași Epistolă către Romani, afirma că „darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29).

Această linie genealogică, pătrunsă de dorul neobosit al reîntâlnirii cu Dumnezeu, cu dorința, mereu prezentă, de izbăvire și eliberare, confirmă și prezintă faptul că neamul acesta constituie pivotul deservirii istorice a setei de absolut, împletită cu încăpățânarea, care merge până la revoltă. Poporul este personificat de strămoșul lor Iacov, care s-a luptat cu îngerul Domnului, smulgându-i binecuvântarea (Facere 32, 29). Personalitatea puternică a acestui popor a făcut ca, de multe ori, să se opună planului și lucrării lui Dumnezeu, lucru care l-a costat libertatea, și a cunoscut robia altor popoare, care l-au asuprit și făcut să cunoască dorul de patrie și salvare. Cerul și pământul s-au luptat în inima acestui popor, de aici dorința sa de absolut, dar și intensa trăire pământească. Toată istoria poporului ales, rezumată și condensată prin menționarea celor înscriși în lista genealogică, va avea un caracter figurativ, profund simbolic, anticipând iconomia mântuirii, învăluită în taină, pe care doar Mântuitorul Iisus Hristos o va dezvălui după Întruparea Sa. Chemarea lui Israel și deosebirea sa față de celelalte neamuri, a avut loc direct, dar etapizat, ea a început cu patriarhul Avraam, relațiile dintre popor și Dumnezeu se definesc în alianțe sau legăminte. Nu numai evenimentele istorice parcurse până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos au caracter simbolic, ci și majoritatea întâmplărilor personale, îl prefigurează pe Domnul, Cel ce vine în lume. Astfel, Iosif este vândut de frații săi, unde va păstra semnul salvării lor din pieire, Moise primește misiunea de a-l elibera din robia Egiptului, Abel ucis de fratele său, regele David, profeții, toate au pregătit, prefigurând, venirea în lume a Celui de mult promis și așteptat, pentru mântuirea lumii.

Incapabil să depășească sensul simbolic și figurat al profețiilor, după revenirea din exilul babilonic, care a durat 70 de ani, ei vor denatura sensul așteptării unui Mântuitor și vor accentua, în imagini contradictorii, chipul unui rege războinic, biruitor, ce-i va reda gloria regatului lui David, distrus. De aceea Israel devine o vie sălbatică fără rod „Ce se putea face pentru via Mea și nu am făcut Eu?” (Isaia 5, 4). După ce Mântuitorul va veni în această lume, El se va identifica cu via, ale cărei mlădițe simbolizează pe cei ce vor crede în El. Astfel, cele petrecute în istoria Vechiului Testament se vor continua, sub o altă formă și percepție, în Noul Testament. Pregătirea omenirii pentru venirea Lui se apropie de final. Cerurile picură roua harului bunăvoinței lui Dumnezeu, Care dorește să cerceteze lumea prin trimiterea Fiului Său Cel veșnic în ea, spre împlinirea promisiunilor Sale. „După ce Dumnezeu odinioară a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele cele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul Său” (Evrei 1, 1-2).

Dar Domnul vine în această lume altfel decât au gândit oamenii. Și de aceea, Sfântul Matei scrie, în continuare, următoarele: iar Nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, mama Lui, era logodită cu un bărbat drept și sfânt, Iosif. Dar ea s-a aflat că are în pântece, însă Iosif nu știa și, deoarece era un om drept și sfânt, s-a gândit să o părăsească. Însă îngerul Domnului i-a venit în ajutor, spunându-i că ceea ce s-a întâmplat cu Preasfânta Fecioară este mai presus de gândirea omenească. Ea va naște lumii pe Mântuitorul, Care coboară, prin Duhul Sfânt, de aceea El este Sfântul lui Israel. Și Iosif așa a făcut.

 Deci, cele ce proorocii, de mult, au vestit, acum se împlinește. Dumnezeu se coboară pe pământ, să viețuiască cu noi. Aceasta este marea taină care s-a descoperit în Betleemul Iudeei, când cerul s-a deschis și Dumnezeu coboară pe pământ. Iar îngerii au slujit această coborâre, această stare de umilință. Deși era de neam regesc, El vine în lume foarte smerit. Îngerii vestesc Nașterea Lui, păstorii din Betleem I se închină, și magii Îi aduc daruri. Însă poporul în mijlocul căruia El a venit, doarme în necunoștință și în tragismul indiferenței față de Dumnezeu. De aceea Sfântul Matei vine și arată, dând răspuns la prima întrebare Cine este Iisus Hristos? Este Fiul lui Dumnezeu Celui veșnic, mai înainte de timpuri, prin Care a creat Dumnezeu lumea și Care vine pe acest pământ și se naște, în timp, din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, și El vine pentru a câștiga lumea pentru Împărăția Sa.

Scopul Întrupării, sau venirii Lui, a fost acela ca toți, care cred în El, și urmează învățăturii Lui, să devină nemuritori, veșnici. De aceea gustă El moartea pentru noi, pentru ca să biruie moartea noastră a tuturor. Secole și milenii întregi s-a așteptat cu dor, astăzi se apropie de sfârșit, Mântuitorul lumii coboară pe pământ și înalță pământul către cer. De aceea, în Sfânta Evanghelie, ni se arată, pe de o parte, că Domnul este prigonit, refuzat, este adesea privit cu ură, iar pe de altă parte, ni se arată că biruiește suferințele oamenilor, moartea, că Trupul Lui este plin de lumină și hainele Lui albe ca zăpada, că are putere asupra mării și asupra vânturilor și asupra morții oamenilor. De ce? Pentru că, în Persoana Mântuitorului, s-au unit două firi - firea noastră a oamenilor, pe care a  luat-o din trupul Preasfânt al Maicii Sale, și firea dumnezeiască, cu care a biruit moartea. De aceea în El, într-o Persoană, sunt unite două firi, firea dumnezeiască și firea omenească. Ca Dumnezeu a făcut minuni, a îmulțit pâinile și a săturat popoarele, ca Om s-a lăsat răstignit și a murit. De aceea, în sfânta icoană vedem pe Dumnezeu, ca Dumnezeu privește, și ca om vorbește. Ca Dumnezeu biruiește, și ca om suferă, ca Dumnezeu învață, și ca om ascultă, ca Dumnezeu este Cel ce guvernează, și ca om, se supune legilor acestei lumi, ca Dumnezeu este Cel ce a adus viața lumii, iar ca om, a gustat moartea în locul ei.

Așa dăm răspunsul la întrebarea cine este Hristos. Și așa credem că se naște din neam regesc, dar nu face niciodată, din aceasta, amintire. Pentru că Nașterea Lui, din afara timpului, este mai presus decât cea din timp, dar fără cea din timp nu am fi cunoscut-o pe cea dintâi, fără cea dintâi nu am fi cunoscut niciodată Cine este Cel ce se naște în Betleemul Iudeei. Din el s-a născut Mântuitorul, Care ne-a mântuit pe noi, din păcatele noastre! Amin!