† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Prin lucrările Sfintelor Taine, începând cu Botezul, care ne dă darul înfierii şi numele de creştini, Biserica din ziua Cincizecimii transmite fără încetare harul celor vrednici a-l primi, astfel unindu-se mereu cu Hristos în Duhul Sfânt.

După mărturisirea Apostolului Petru: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu“ (Matei 16, 16), Mântuitorul descoperă taina Bisericii, care, spre deosebire de toate instituţiile efemere ale acestei lumi, biruieşte veacurile şi nu încetează de a mărturisi puterea iertării, pentru că „orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, iar ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16, 19), dar şi a puterii primite, de neînvins: „nici porţile iadului nu o vor putea birui“ (Matei 16, 18). „Taina Bisericii este din veşnicie“ (Colos. 1, 26), dar prin Întruparea Domnului şi prin mântuirea adusă lumii devine vizibilă prin trimiterea Duhului Sfânt în lume.

Prin coborârea Duhului Sfânt, taina Bisericii devine vizibilă

Venirea Duhului Sfânt în lume are loc într-un mod progresiv: întâi vine suflarea de vânt, apoi, în mod vizibil, coboară limbile de foc peste Sfinţii Apostoli. Suflarea de vânt sugerează ideea de fluiditate spirituală, de însufleţire şi mişcare spre viaţă. Sfântul Duh pătrunde ca o mireasmă în suflete, trezindu-le la o viaţă nouă, la viaţa încorporată în taina Bisericii, iar chipul limbilor de foc luminează şi arde. El aduce în suflet multă lumină, pe care îl curăţă de toată întinăciunea păcatului. Sfântul Duh coboară peste apostoli atunci când toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc, în Ierusalim, întemeind Biserica în mod vizibil. Misiunea Duhului Sfânt este de a uni sufletele între ele şi cu Hristos, de aceea Ss-a coborât în lume, pentru a întemeia Biserica, uşurând participarea oamenilor la viaţa Preasfintei Treimi.

Într-o clipă, s-a putut prevedea destinul final al persoanei umane, care constituie o valoare unică, dar care, spre a atinge plenitudinea, nu poate rămâne izolată, ci trebuie să tindă spre comuniune, în vederea mântuirii.

Îndată după ce au primit darul Sfântului Duh, apostolii încep să biruiască frica şi propovăduiesc, vestind pe Hristos şi Învierea Lui din morţi.

Nu intră referirea în această prezentare înscrisă în limite de timp, mişcătoarea predică a Apostolului Petru din ziua Rusaliilor. Ceea ce trebuie subliniat este că, din momentul primirii Sfântului Duh, apostolii nu încetează de a mărturişi dumnezeirea Mântuitorului Hristos, adeverită „prin puteri, minuni şi semne „ (F. Ap.2, 22). Trebuie observat că Sfântul Petru insistă îndeosebi, subliniind Învierea şi Înălţarea Domnului la ceruri, precum şi trimiterea Duhului Sfânt în lume, de această minune fiind convinşi cei „ce vedeau şi auzeau“ (F. Ap.2, 33).

Prin coborârea Duhului Sfânt nu se vede prezenţa Lui, ci doar se simte lucrarea şi primirea Lui. Prin coborârea Duhului Sfânt, taina Bisericii devine vizibilă prin lucrarea preoţiei. Coborârea Duhului Sfânt a evidenţiat dumnezeirea lui Hristos. Numai după ce au primit Duhul, apostolii au devenit misionari, vestind pe Iisus şi Învierea. În momentul venirii Duhului Sfânt în lume se naşte istoric Biserica, a cărei origine din veac se află în viaţa Treimii celei una şi nedespărţită.

Ziua întemeierii Bisericii adună popoarele

Sfântul Duh, despre care Iisus spune că „va fi cu apostolii Săi, în veac“ (Ioan 14, 16), mărturiseşte prezenţa permanentă a Lui în Biserică, zidită pe temelie hristologică şi pnevmatologică, Biserica devenind trupul lui Hristos, în care orice credincios se uneşte cu El.

Biserica, ca entitate distinctă, alcătuită din ierarhie şi credincioşi, realizează unitatea pe care o dă lucrarea Duhului Sfânt cu multiplicitatea, făcând ca această entitate să prezinte o stabilitate absolută, zidită de Hristos, dublată de un dinamism fără limite, propriu libertăţii Duhului.

La Cincizecime, Biserica este întemeiată, deoarece atunci viaţa pătrunde în lume, închisă mai înainte în limitele înguste ale creatului. Limbile de foc venite în mod vizibil asupra capetelor apostolilor arată că între cer şi pământ nu mai este un hotar de netrecut şi că cei ce cred în Hristos pot participa la o viaţă duhovnicească ce-şi are rădăcinile în chiar viaţa divină. Biserica din ziua Cincizecimii se constituie prin crearea unei stări de maximă comuniune între cei ce se împărtăşesc din izvorul credinţei, căci, prin definiţie, ea este o entitate comunitară, alcătuită din persoane conştiente, ce aderă liber şi conştient la credinţă.

Ziua întemeierii Bisericii adună popoarele, indiferent de naţiunea, starea socială, mentalitate, şi le aşază în lumea Învierii, căci centrul cuvântului adresat de Apostolul Petru celor prezenţi a avut ecoul unei schimbări a propriei vieţi, prin taina Botezului.

Demult, în timpurile vechi testamentare, pe Muntele Sinai Dumnezeu apăruse omului din depărtare, vorbind prin nor şi tunet. Acum, după moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului la ceruri, Dumnezeu Duhul Sfânt coboară peste firea umană, făcându-o purtătoare de sfinţenie. Dacă prin căderea omului în păcat Duhul Sfânt Se depărtase de el, prin întemeierea Bisericii în ziua Cincizecimii, acelaşi Duh coboară şi lucrează în Biserică prin toate lucrările sfinte ce de atunci până astăzi sunt prezente în mod activ în activitatea şi misiunea ei. Biserica fiind dintru început întemeiată într-o lume ostilă, nu încetează a rămâne o entitate sfântă, unde fiecare dintre noi se întâlneşte cu Hristos Mântuitorul prin lucrările Duhului Sfânt în sfintele ei taine, adăpându-se continuu din izvorul inepuizabil al harului. „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi şi voi fi vouă Tată şi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul“ (II Corinteni 6, 17-18).

Diferenţa dintre Cincizecime şi Turnul Babel

Prin lucrările Sfintelor Taine, începând cu Botezul, care ne dă darul înfierii şi numele de creştini, Biserica din ziua Cincizecimii transmite fără încetare harul celor vrednici a-l primi, astfel unindu-se mereu cu Hristos în Duhul Sfânt. Pentru toţi care participă la viaţa Bisericii, lucrarea Duhului Sfânt şterge păcatele din sufletele lor şi înnoieşte întreaga făptură, de aceea este şi foc care arde, dar şi acţiune de refacere a chipului lui Dumnezeu, odinioară întunecat şi de nerecunoscut în om. Din acest motiv devenim fii ai lui Dumnezeu prin har, care în Duhul Sfânt ne simţim legaţi de El, căci „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt dăruit nouă“ (Rom. 5, 5). Faptul că toţi cei prezenţi la Ierusalim în ziua întemeierii Bisericii, deşi reprezentau diferite naţiuni, au avut posibilitatea ca în limba lor să înţeleagă lucrarea şi voia Duhului Sfânt demonstrează că taina Bisericii lucrează în lume, adunând naţiunile, restabilind prin credinţă o nouă relaţie de înrudire sufletească între toţi care au primit taina Botezului, devenind „pietre vii“ (Petru 2, 5), membri activi, conştienţi ai Bisericii. Asta, spre deosebire de momentul zidirii turnului Babel, când oamenii nu s-au mai putut înţelege şi comunica între ei, fiecare rămânând închis în propriul egoism, care lupta pentru supravieţuire, constituind semnul marcant vizibil al ruperii legăturii cu Dumnezeu.

Sentimentul izolării, însingurării, părăsirii, retrăit întocmai ca odinioară şi de omul contemporan nouă, se datorează faptului că el s-a înstrăinat de lucrarea Bisericii şi de mângâierea Sfântului Duh, având consecinţă dramatică îndepărtarea şi izolarea de proprii lui semeni.

Ignoranţa distructivă

Astăzi ne surprind ignoranţa (deşi posibilitatea catehizării, informării asupra tainei Bisericii şi lucrărilor ei în lume este extrem de uşoară şi la îndemâna oricui), ostilitatea şi duşmănia vizibilă, propagate prin falsitate, defăimare, calomnie, care abundă ca subiecte scandaloase, ale unei mass-medii iresponsabile şi violente.

Ce este Biserica sau care-i sensul ei în lume? Întrebări ce mereu sunt subiecte (evident ale ignoranţei), dar şi ale izolării omului modern, rămas captiv unui sistem de gândire bazat pe lupta de clasă, cu scopul de a distruge pe adversar, deşi Biserica nu este decât taina ce-i adună, iartă şi oferă mângâiere tuturor, conducându-i spre viaţă şi nemurire.

Etapele istorice străbătute de Biserică au fost cât se poate de evident etape ale biruinţei şi lucrării Duhului Sfânt asupra celor purtaţi de puterea distructivă a răului. De la primii sfinţi martiri, până la cei contemporani, preţul slujirii şi al mărturisirii Adevărului Hristos nu încetează a se plăti. Persecuţii ideologice, sângeroase, brutale lupte şi erezii crâncene, setea de sânge şi pofta de stăpânire nu încetează a se arăta, chiar dacă în zilele noastre ascuns şi voalat, dar la fel de virulent ca în trecut. O luptă până la sfârşitul veacului nu va înceta, pentru că Biserica nu este din această lume, deşi activează şi există în ea; puterea ei vine de la Dumnezeu, Care prin lucrarea Duhului Sfânt biruieşte şi învinge veacurile, nedreptatea, erezia şi minciuna, din nefericire astăzi ridicate la rangul predilect al subiectelor şi noutăţilor senzaţionale.

Conştiinţa apartenenţei la viaţa Bisericii creează siguranţa unei discipline a propriei vieţi, asaltată de izolarea bunăstării, a egoismului şi dezumanizării.

În viaţa primilor creştini, taina Bisericii se trăia în „învăţătură apostolilor, în împărtăşire, în rugăciune şi în viaţa de obşte, fiecare luând după cum aveau nevoie“ (F. Ap. 2, 42, 45).

Astăzi, minoritatea, care este însufleţită de viaţa Bisericii, resimte şi trăieşte mereu taina ei; majoritatea, marcată de egoism, ignoranţă, indiferenţă şi insensibilitate, trăieşte drama dezumanizării, uitării şi culturii morţii. Biserica Mântuitorului Hristos mereu va străbate marea cea sărată a acestei vieţi, va înfrunta furtunile, iar Cel ce o conduce nu va înceta a vesti taina şi biruinţa ei.

Editorial publicat în Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 28 mai 2012