În mod spontan şi firesc, ortodocşii români din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxă Română, reuşindu-se pentru prima oară în istorie unificarea Ortodoxiei româneşti. Ca o consecinţă firească a acestui fapt a apărut şi ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, ce a găsit imediat o largă susţinere în întreaga societate românească. Pentru a da glas acestei iniţiative, în ultimele zile ale anului 1924, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei (1909-1934) a făcut oficial propunerea ca „Mitropolia Ungro-Vlahiei (Munteniei) cu scaunul mitropolitan din Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungro-Vlahiei ca primat al României, care de drept e şi preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române cu reşedinţa la Bucureşti“. Această propunere a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a fi analizată în cadrul sesiunii sale de toamnă din anul 1924. Prorogată pentru data de 4 decembrie 1924, această sesiune şi-a reluat lucrările abia la 4 februarie 1925. Propunerea a fost primită „cu multă însufleţire“ de către sinodali, care au trecut imediat la dezbateri pentru a stabili detaliile procesului de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Ca urmare a expunerilor de motive şi a dezbaterilor din plen, Sfântul Sinod „în unanimitate şi cu însufleţire“ a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române şi ridicarea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.