Spre meditare propun minunea învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile, relatată şi prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 11. Spre deosebire de învierile fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair, învierea lui Lazăr, cuprinde partea sentimentală, pentru că Hristos, Mântuitorul, îl preţuia, iubea şi-l considera prieten apropiat. Suferinţa morţii întristează şi prietenii şi cunoscuţii, şi pe cei dragi, pentru că noi, în faţa unei astfel de dureri, suntem lipsiţi de orice putere.

Fiul Tatălui, coborât între oameni spre a-i izbăvi de moarte, prin moartea Lui, nu putea rămâne indiferent faţă de cei în mijlocul cărora decurgea existenţa Sa pământească. El nu acceptă să moară pentru noi dintr-un sentiment abstract al datoriei, sau ascultând de un imperativ categoric, ci pentru faptul că a vibrat puternic, stăpânit fiind de o dragoste caldă faţă de cei din jurul Lui. Sfântul Evanghelist Ioan, mărturiseşte aceasta când spune că: „Iisus i-a iubit pe ai Săi din lume până la sfârşit” (Ioan 13, 1). În toată existenţa Sa pământească, în învăţătura Sa, Iisus a arătat puterea iubirii Sale şi compasiunea Sa faţă de trista realitate a durerilor acestei lumi. Când Iisus Domnul află de boala lui Lazăr, spune: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să se preamărească” (Ioan 11, 4).

Ca Cel ce era şi este Dumnezeu, ştia că, din acest eveniment tragic, va răsări o lumină cerească, deşi, peste puţin, copleşit, ca om, de durerea provocată de moarte, va lăcrima în faţa tristei realităţi. Încă o dată se subliniază câteva aspect, divergente, asupra aceleiaşi realităţi, Domnul, Stăpânul vieţii şi al morţii, Lazăr mort, plecat dintre cei vii, Marta şi Maria, surorile lui, în pragul durerii, mulţimea nedumerită, Apostolii contrariaţi. Din acest motiv, spre a lăsa ca lucrurile să se desfăşoare după rânduială şi, adesea, cu un scop ascuns, Domnul nu se grăbeşte spre Betania, aşa cum era firesc, după atitudinea noastră omenească, ci întârzie încă două zile, apoi, spre a pune capăt întrebărilor contradictorii, pe care Apostolii şi le adresau, El le spune direct: „Lazăr, prietenul nostru - insistând asupra acestui cuvânt - a adormit; Mă duc să-l trezesc”. Din această afirmaţie, observăm că despărţirea sufletului de trup, moartea, Domnul o consideră somn. Dar nu este înţeles de cei care-L ascultau, de aceea spune clar: „Lazăr a murit”, subliniind că acest trist eveniment se va preface în bucurie şi în prilej de întărire a credinţei lor. Toma - auzind că Lazăr a murit, se lasă pradă pesimismului propriu firii sale şi afirmă: „Să mergem să murim cu El” (Ioan 11, 6). Aplecat, din fire, spre îndoială, înclinat să acorde întâietate aspectelor negative ale existenţei, Toma se arată resemnat la gândul că, într-o zi, vă împărtăşi şi el, şi cei prezenţi, soarta lui Lazăr.

Din cuvintele lui, reiese uşor faptul că el nu aştepta o minune, ci o resemnare pasivă, care defineşte pe fiecare om, care află de moartea cuiva dintre semenii lui. Dar Toma demonstrează şi marea capacitate de sacrificiu, care, deocamdată, nu este dublată de o credinţă egală cu puterea sa de dăruire. O va primi, după venirea Duhului Sfânt peste el, când va mărturisi, neşovăielnic, dumnezeirea Mântuitorului Hristos şi puterea reală a Învierii Lui.

Ajuns în Betania, localitate apropiată de Ierusalim, Lazăr se afla în mormânt de patru zile. Până astăzi se află mormântul lui Lazăr, adânc şi bine conservat. Ruinele casei lui Lazăr îl prezintă a fi un om înstărit, bine situat, ospitalier, pentru că, în această casă, Domnul sosea adesea. Mulţimea iudeilor, aflată în casa lui Lazăr, demonstrează locul şi rolul lui în societatea timpului său. Graba Martei, sora lui Lazăr, de a-L întâmpina pe bunul Mântuitor, corespunde cu portretul, schiţat în câteva cuvinte, de către Sfântul Evanghelist Luca, fire activă, impetuoasă, ea nu are răbdare, nici chiar în aceste momente grele, nădăjduind că prezenţa Mântuitorului va aduce alinare durerii pricinuită de plecarea fratelui ei: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”, fiind urmate de o puternică mărturisire de credinţă: „Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da” (Ioan 11, 22).

Observând credinţa ei, Domnul îi spune: „Fratele tău va învia”. Această afirmaţie nu o surprinde, deoarece ea ştie că morţii vor învia în ziua cea de apoi. Pentru înţelegerea unui adevăr, mai greu de purtat, El îi spune: „Eu sunt Învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Asemănătoare cuvinte rostise Domnul în Sinagoga din Capernaum şi la „vindecarea slăbănogului din Ierusalim” (Ioan, cap. 5), de această dată, afirmaţia Lui fiind mai categorică, directă, El descoperind Martei că dăruieşte viaţa celor vii, dar şi celor morţi. Pentru a înţelege această taină, Marta trebuie să dea dovadă de credinţă, de aceea este întrebată direct şi în public: „Crezi tu aceasta?”, aşa cum, pe drumul Cezareii lui Filip, întreabă pe cel pe care trebuia să-l mântuiască, aşteptând răspunsul credinţei. Aproape ca şi acelaşi răspuns al lui Petru, Marta crede şi mărturiseşte: „Da, Doamne, Eu am crezut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (Ioan 11, 27). Mărturisirea ei avea darul să grăbească minunea, menită să descopere, din plin, dumnezeirea Mântuitorului, şi să anticipeze biruinţa Lui, definitive, asupra morţii. Această mărturisire a venit din partea Martei, adânc ancorată în realităţile vieţii, din partea unei urmaşe a Evei, care avea să fie mântuită prin Întruparea şi răstignirea Cuvântului.

Atitudinea Mariei, sora Martei, descoperă neputinţa neamului omenesc în faţa morţii, tristeţea şi durerea: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 32). Apoi, plânsul şi lacrimile, au completat durerea şi semnul vădit al neputinţei. În această atmosferă, Domnul lăcrimează, din compasiune pentru tragedia umană, tulburându-se în faţa morţii, apărute ca fenomen străin şi nedorit de Dumnezeu, dar, din nefericire, asumat de om, prin neascultare şi cădere. Iisus plânge, se întristează, pentru că era şi Om, purtător al durerilor noastre, şi nu-I erau deloc străine. Indiferenţa şi necredinţa contemporanilor Lui, necredinţa şi indiferenţa din zilele noastre, răutatea şi tirania multora dintre noi, Îi provoacă durere, lacrimi şi tristeţe, până când „va fi un cer şi un pământ nou” (II Petru 3, 15; Apocalipsa 21, 1).

„Unde l-aţi pus? Doamne, vino şi vezi”. În cartea de slujbă numită Triod, poetul liturgic a rezumat sistematizând: „Ca un muritor ai întrebat, iar ca un Dumnezeu l-ai înviat”. Oare El nu ştia unde se află trupul celui plecat? Dar aici se descoperă şi latura umană, de a pune întrebări, chiar dacă, adesea, nu află, la toate, răspunsul aşteptat. Ca Om adevărat pune întrebări, ca Dumnezeu – Stăpân,  peste vii şi morţi, El biruieşte moartea şi îl readuce pe Lazăr la viaţă.

Lucrările omeneşti se împletesc în Persoana Mântuitorului împreună cu cele dumnezeieşti, fiind conduse de acelaşi subiect, care sunt teandrice, fiecare purtând pecetea celor două firi, deşi, uneori este vizibilă şi directă, cea umană, sau divină. Nicio minune, relatată de Sfintele Evanghelii, nu pune, atât de bine, în lumină, precum învierea lui Lazăr, caracterul teandric al lucrărilor Dumnezeului întrupat.

Mormântul lui Lazăr, acoperit cu o piatră mare, devine simbolul mormântului omenirii, cel mort de patru zile, intrat în descompunere, reprezintă omenirea, răspândită în cele patru puncte cardinal, aflată sub piatra mare a uitării şi depărtării de Dumnezeu. „Ridicaţi piatra” - numai Unul Dumnezeu putea ridica piatra grea, de neclintit a înstrăinării şi necredinţei, în care omenirea se afunda.

Descompunerea fizică precum şi prefacerea trupului stricăcios al omului, descoperă starea jalnică a omului, puterea şi triumful lui. Înainte de a învinge moartea, prin moartea Sa pe cruce, Iisus ia contact direct cu realitatea ei crudă, sub cel mai înfricoşător aspect.

Atunci când Domnul vorbeşte despre slava lui Dumnezeu, pe care o va vedea Marta, dacă va crede, El are în vedere lucrarea de mântuire a lumii, a lui Hristos şi a Duhului Sfânt. În paginile Sfintei Scripturi, slava lui Dumnezeu se prezintă prin descoperirea tuturor celor trei Persoane ale Preasfintei Treimi. Tatăl este numit „Părintele slavei” (Efeseni 1, 17), Fiul, „strălucirea slavei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3), iar Sfântul Duh, „Duhul slavei” (I Petru 4, 14). Slava pe care se va învrednici Marta să o contemple, şi care i se va descoperi, va fi lucrarea Fiului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt. Minunea învierii din morţi a lui Lazăr, va anticipa minunea învierii finale a omenirii, transfigurarea întregii creaţii, străbătută de har, slava lui Dumnezeu devenind vizibilă tuturor.

De aceea, Domnul ridică ochii spre cer şi spune: „Părinte îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 41-42). Această rugăciune exprimă acordul perfect între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, precum şi faptul că, încă o dată, dă răspunsul la întrebarea: „De ce a venit Hristos pe pământ?” Minunea învierii lui Lazăr va fi săvârşită pentru ca omenirea să creadă în dumnezeirea lui Iisus.

Moartea, care răspândea putreziciunea şi durerea, opune rezistenţă în faţa vieţii, din acest motiv, Domnul strigă cu glas mare: „Lazăre, vino afară!”; Păstorul îşi cheamă oaia cea pierdută şi o invită la viaţă, şi la Învierea de apoi, toţi cei morţi vor fi strigaţi, fiecare după numele ce l-a purtat în această lume.

Îndată ce l-a chemat pe nume, Lazăr a ieşit viu din mormânt, revenind la această viaţă, din care plecase, asemenea unui om trezit dintr-un somn adânc. În Hristos, moartea va fi învinsă deplin, deoarece, după Înviere, trupul Lui va deveni nemuritor, intrând definitiv în existența, eliberată definitiv, de sub dominaţia morţii.

Învierea lui Lazăr, a trezit reacţii diferite la martorii oculari. Pe unii i-a câştigat, crezând că Iisus este Dumnezeu Cel veşnic. Alţii, plini de ură, potrivnici lui Iisus, au plecat să înştiinţeze pe farisei, vestea provocând adevărată panică, deoarece a fost convocat Sinedriul (forul suprem de judecată al evreilor, compus din 71 de membri). Membrii nu se îndoiesc de minunea petrecută, Lazăr era un om viu, trăia, mărturisea el, semenii lui. Ceea ce înspăimântă este puterea lui Iisus de a săvârşi minuni: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face minuni?” (Ioan 11, 47) s-au întrebat ei.

Mai demult, aceşti farisei cereau semne de la Iisus, acum L-au văzut şi i-a deranjat cumplit. Aşa cum prezisese altădată: „nici chiar de va învia cineva din morţi, tot nu vor crede” (Luca 16, 31), învierea lui Lazăr i-a contrariat, provocându-i. Caiafa arhiereul, exponentul omului politic, concluzionează: „Este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50), cuvinte profetice, pe care el nu le înţelege. Fără a realiza ce spune, Caiafa descoperă, cu anticipaţie, sensul morţii lui Hristos, Care moare pe cruce, pentru ca să ne izbăvească pe toţi. Oamenii, de multe ori, pot deveni ecouri ale unor intenţii divine, în ciuda ignoranţei lor şi chiar împotriva voinţei proprii. Argumentarea lui Caiafa „i-a convins pe membrii Sinedriului, din ziua aceea s-au hotărât să-L omoare pe Iisus” (Ioan 11, 53). Şedinţa s-a încheiat cu hotărârea de a-L omorî pe Iisus. Contradictorie hotărâre, în locul vieţii, cer moartea, în locul bunătăţii, preferă răutatea.

Cum suntem noi astăzi? Ce mai impresionează pe omul nerăbdător, avid după bani mulţi, şi după profit, fără muncă asiduă? Ce mesaj mai are învierea lui Lazăr, când, peste tot, domneşte moartea, stricăciunea, uitarea de Dumnezeu, nedreptatea, minciuna, lipsa de dăruire şi sacrificiu? Câţi mai gândesc la propria viaţă, care are un sfârşit pe pământ, şi un nou început în ceruri? Câţi din marea masă de oameni, răniţi de răutăţi şi fărădelegi, exprimă, cu Marta, mărturisirea credinţei lor: „Eu am crezut şi cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume!” (Ioan 11, 27)

Înainte ne stau cele mai înfricoşătoare momente din viaţa Dumnezeului Celui întrupat. Acestea ne invită la atitudine responsabilă, firească, de creştin care trăieşte pe pământ, pregătindu-se pentru ceruri, care descoperă bunătatea lui Dumnezeu şi pe care o împărtăşeşte tuturor, care crede în biruinţa crucii, în ciuda greutăţii ei, a biruinţei asupra morţii, căci învierea lui Lazăr este anticiparea propriei noastre învieri.